Ce fac oamenii în preajma sărbătorilor? Unii se uită la filme. Minunat, dar The Dark Night? Pe bune, The Dark Night? Nu c-ar avea rabie sau ceva – și eu vreau să văd, în ordine, toate filmele cu Batman, inclusiv noua serie a lui Christopher Nolan, că am carențe, dar să te uiți la The Dark Night cu regularitate? Și să-i dai 9 pe IMDb? Două milioane de votanți. Ok, recunosc că și eu i-am dat 9 Dianei din Themyscira – mai mult nu se putea, că e măritată. Dar The Dark Night?
Cea mai vie amintire a mea legată de filmul ăsta – a cărui intrigă se estompează gradat în negura uitării – este emoția ciudată de la sfârșit. Muzica, montajul, ritmul și atmosfera generală au fost atât de bine orchestrate, încât au declanșat în mine o trăire specială, identică cu cea pe care o am când sunt în fața unui film foarte bun, plin de mister sau de suspans. Doar că, în cazul de față, fără niciun fundament real. A fost ceva foarte straniu, ca și cum ți-ar fi frică brusc de ceva ce știi că nu există sau te-ai trezi cu o stare de iubire fără un obiect concret, și m-am întrebat cum de a apărut această stare, în condițiile în care scenariul e gol, filmul nu are niciun substrat, nu există nimic care s-o justifice. Nolan e un maestru al trișării.
Nolan face filme pentru mase. Măiestria lui constă nu în a produce capodopere, ci în a le falsifica. În a te face pe tine, ca spectator, să le confunzi cu originalul. Asta și explică nota de 9 de care vorbeam mai sus. E drept, i-am văzut destul de puține filme, dar suficiente cât să-mi fac o părere. Singurul lui film pe care l-aș nota cu 10 este Interstellar. Dar chiar și la el sfârșitul e rasolit – cu revelația iubirii ce chipurile sparge barierele timpului și ale spațiului. Și nu că iubirea n-ar fi putea fi o coardă principală a viorii universale, dacă reflectăm la asta, ci că Nolan n-o crede. Așa că a făcut un mumbo jumbo sentimental, care să dea bine la public.
În concluzie, dacă considerați că filmele lui Nolan sunt capodopere, sunteți niște iluștri mediocri. Dar să nu vă fie cu supărare, asta nu vă transformă în oi negre, dimpotrivă, sunteți în compania altor câteva milioane de iluștri mediocri, deci nu-i bai. Cu ăste gânduri în minte și pentru că nu mai rețineam suficiente lucruri din film cât să-l pot critica cumsecade, deși faptul în sine că nu mi s-a întipărit în conștiință este grăitor, am purces la a-i căuta un forșpan onest. Și l-am găsit:
Recenzorul se întreabă, înainte de a conchide că totuși e un film beton, de ce Batman a preluat rolul criminalului la sfârșit, în loc să dea vina pe Joker, care oricum era capul tuturor răutăților. Eu mă întreb altceva: de ce a trebuit să se ascundă realitatea? De ce să încurajezi somnul concitadinilor tăi, de ce să-i menții mai departe în ignoranță în loc să le spui adevărul – oricât de dureros ar putea fi el, oricât de mult ar intra în conflict cu imaginea lor idilică despre eroul neamului -, urmând ca apoi să construiești pe o bază poate dureroasă dar autentică și deci solidă? Vedeți de ce Nolan este un politician și un farsor? Vă promite că vă ține în continuare adormiți, iar voi îi ridicați statuie pentru asta. Eu sunt ceva mai matur decât voi, sau mai femeie, sau whatever, așa încât observ unele lucruri care vouă vă scapă. Și nu sunt nici Nolan nici Screen Junky, deci n-am niciun interes să vă menajez sensibilitățile.
Ce ar mai fi de zis despre The Dark Night? Heath Ledger într-o interpretare de excepție a Jokerului, spun aceiași fani abonați. A intrat atât de bine în pielea personajului încât și-a pictat singur fața, ca un psihopat, dar n-a apucat să se bucure de claia de premii primite ulterior, deoarece la scurt timp după filmări a murit. Păi poate că și-a intrat prea bine în rol, aș zice eu, și deja îmi imaginez următorul dialog filozofic între cei doi agenți FBI din Fargo:
– Știi că s-a făcut un studiu despre actorii de filme horror morți la scurt timp după rolurile care i-au consacrat? Uciși pare-se de mentalizarea negativă a milioane de telespectatori.
– Dar tu știai că în cazul defecțiunii lui Apollo 13, Guvernul SUA le-a cerut americanilor prin intermediul mass-mediei să se roage la unison, la o anumită oră din zi, gândindu-se ca nava să aterizeze în apă și echipajul să scape teafăr?
– Asta scrie pe Wikipedia?
– Nu…
Dar să revenim la oile noastre. Spre sfârșitul clipului de mai sus, când ajung la tipul desfigurat, cei de la Screen Junkies fac o trimitere la Los Pollos Hermanos. Adică, mai precis, la un personaj dintr-un alt serial.
Cine-i personajul și care-i legătura rămâne să descoperiți singuri, vizionând Breaking Bad. Un serial mult mai bun decât Călărețul negru. But don’t take my word for it: one taste and you will know.
Esti usor condescendent, daca-mi permiti. Si nu zic asta pentru ca mie mi-a placut Cavalerul (nu calaretul :P). O spun pentru ca nu am vazut niste argumente solide in justificarea ta.
Acum, ca sa redevenim mai relaxati, cred ca mie mi-a placut cel mai mult The Prestige, dar nici Inception sau Interstellar nu sunt departe. Docking scene din Interstellar imi provoaca si acum o emotie puternica, dupa cel putin 4 vizualizari complete ale filmului. Iar coloana sonora, ca o fi mediocra sau nu, este fara cuvinte 😉
Condescendent înseamnă amabil, respectuos.
Argumentele sunt că The Dark Knight n-are nicio substanță. Nu-i profund, n-are un scenariu magistral, nu-i capodoperă, nu trezește nimic în tine. Iar după un timp îl uiți. Cudi de exemplu cred că se uită la el cu regularitate ca să nu i se șteargă din memorie. 😀
E un film cu supereroi, pentru mediocri. Undeva la vârful lor, de aia și nota lui mare.
Interstellar e bun, dar nu perfect. Inception e bazat pe niște idei bune, dar puse cap la cap într-o manieră ieftină. N-am văzut The Prestige.
Atenție: fiind vorba de Nolan, nu le comparăm cu Supergirl sau cu Transformers. Le comparăm cu Breaking Bad, The Wire etc. Sunt filme cu pretenții (bine, în afară de seria cu Batman), deci ne raportăm la vârfuri. Și din păcate nu reușesc să se ridice la nivelul unei producții artistice autentice. Cu excepția lui Interstellar, care totuși are și el părți criticabile. Poate or mai fi, dar deja mi-am putut forma o părere de ansamblu despre Nolan.
Da, condescendent e altceva decat condescendență – cuvantul pe care voiam sa-l folosesc – care are si un alt inteles.
Din exemplul tau, tu compari filme cu seriale, ceea ce nu cred ca se poate. Adica nu stiu ce argumente s-ar putea aduce la un film vs un serial. Mi se pare la fel de util cu a compara sarbatoarea de Pasti cu luna august 🙂
Dark Knight este un film de actiune, in primul rand (as zice intr-o proportie covarsitoare), si trebuie tratat ca atare. Ca are partile lui romantice, sau de block buster, asta e altceva. Nu va fi niciodata o drama, sau un thriller psihologic. Iar daca alegi sa vezi un film de actiune, chiar daca genul asta ar fi undeva la jumatatea distantei dintre esec si capodopera, cred ca alegi ceva de top, nu?
Interstellar este mai putin un film SF cat o drama, de aceea si personajele se dezvolta altfel pe parcursul lui. Poate si de-aia primeste de la tine un (aparent) vot pozitiv 😛
Iar la Inception suntem de acord
Si raman la parerea ca esti rautacios (sau cu o doza de condescendență 😛 ). Ia toate filmele lui Nolan si ai sa vezi ca, cel putin pe tronsonul lor (actiune, drama, thriller), cam toate sunt in top (daca nu chiar toate).
PS: Acum vad ca si Memento e tot al lui. Ti-l recomand si pe ala! 🙂
Mă refeream la faptul că filmele lui Nolan se cer a fi comparate cu producții cinematografice de calitate, nu cu maculatură (indiferent că e vorba de filme sau seriale).
Dacă ai fi spus că Dark Knight este în primul rând un film cu super-eroi, poate că mi-ai fi dat de furcă. Pentru că super-eroii aparțin unei lumi în care te adâncești la vârsta copilăriei și devin ridicoli pentru adulți. Dar așa, când spui că este în primul rând un film de acțiune și trebuie tratat ca atare, îmi dai ocazia să-ți răspund că și Braveheart este un film de acțiune, iar între cele două nu încape comparație. Oricum, eu nu mă refeream strict la Dark Knight, ci la opera lui Nolan în general. Cu care acesta nu țintește vârfurile, ci vrea doar să se așeze pe cel mai înalt val. Nolan dă socoteală publicului, nu artei. El are contract cu masele, nu cu muza.
Și sigur că filmele lui sunt în top – câtă vreme topul e făcut de majoritate. Niciodată însă n-o să rămână în istoria cinematografiei. O să fie uitate, pe măsură ce vor apărea noi generații de spectatori. Pentru că sunt de consum. Printre cele mai bune filme de consum, dar tot în clasa filmelor de consum.
Cu eroi daca vrei, ca nu are niciunul vreo super putere. Cel putin eu nu l-as baga in aceeasi oala cu Avengers, decat poate cu seriile Iron Man, daca vorbim de filiera Marvel.
Nu am vazut Braveheart, dar si asa mi se pare ceva putred. E doar un feeling pe care am sa-l explic prin urmatoarea afirmatie. Si Matrix este un film de actiune, dar nu cred ca se poate compara cu Braveheart. Si nu ca unul sau altul ar fi extrem de slab, ci ca pur si simplu nu cred ca este loc de comparatie – chiar daca nu am vazut Braveheart. Presupun ca suntem de acord ca Matrix isi merita locul acolo sus in orice top.
Poate ca Nolan nu are legatura cu arta, pe cat o are cu publicul, dar asta nu inseamna ca ceea ce face este de de slaba calitate, dimpotriva. Sunt curios care ar fi capodopere pentru tine, si din ce motiv le consideri asa 🙂 Ceva imi spune ca filmul/filmele tale preferate nu sunt chiar capodoperele vremii. Ca exemplu personal, The Shawshank Redemption (filmul cu cele mai bune voturi de pe IMDb) mi se pare pare un film bun spre foarte bun, nicidecum extraordinar.
Daca vrei filme de nisa, clar nu te vei uita la productiile lui Nolan, desi ideile pe care vrea sa le exprime sunt destul de profunde, zic eu.
Sunt aici pentru Liviu: de acord cu tine în ce spui în comentarii. Și mie mi-a plăcut mult Prestige, cu același Christian Bale, cumva tot se asociază în mintea mea The Prestige cu The Illusionist – cu Eduard Norton. Care Eduard Norton mi-a intrat la suflet de când cu Fight Club, că tot ai adus vorba de filme de referință. Mi-au plăcut foarte mult și Inception, și Interstellar, și Memento. Sunt curioasă dacă suntem pe aceeași lungime de undă și în privința următoare: Pulp Fiction merită loc fruntaș în topurile celor mai bune filme, este un film de excepție, spre deosebire de The Shawshank Redemption, care – cum spui tu – este bun, dar nu extraordinar.
@Liviu Ursulescu
Cum să nu aibă superputeri? Ai văzut vreun om obișnuit care să cadă zeci de metri în gol și să aterizeze pe o mașină, fără să pățească nimic? Sau care să zboare cu ajutorul unei mantii? Mă refer doar la ce se vede în forșpan, că filmul în sine l-am uitat. Batman nu e om obișnuit, e super-erou. Faptul că are o armură, o voce răgușită și o serie de gadgeturi e doar aspectul de suprafață, forma pe care-o îmbracă puterile lui. Pe același principiu 007 e super-erou, iar filmele din seria James Bond, Misiune imposibilă etc sunt de același tip și pentru același public. Tot super-eroi sunt și ăia, doar că deghizați în spioni. Asta dacă nu cumva consideri că în realitate există spioni care se pot bate cu o întreagă armată fără să pățească absolut nimic. Și că lumea în care trăim atârnă, așa, ca de un fir de ață, de performanțele acestor meseriași.
Primul Matrix e excelent. Celelalte două nu sunt la fel de reușite. Bine, sunt cam de 9 pe scara mea de note, comparativ cu ce iese azi pe bandă rulantă, dar niște aiureli în comparație cu primul. Adică la primul au fost inspirați, apoi nu le-a mai ieșit povestea, n-au mai știut cum s-o continue, așa că au mai tras de el cât s-a putut, să mai scoată niște bani.
Apropos, Matrix s-a inspirat la greu dintr-un film apărut cu un an înainte, numit Dark City. Inclusiv unele seturi pentru filmări (scenă, recuzită etc) le-au luat (cumpărat) din filmul ăla. Dark City nu-i la fel de „comercial” ca Matrix, nu are un ambalaj la fel de strălucitor și un buget la fel de mare, dar ca poveste, ca trăire, ca nivel al suspansului, mi-a plăcut chiar mai mult. Dacă nu l-ai văzut, ți-l recomand.
Nu vreau neapărat filme de nișă, ci filme care au și un anumit substrat. Nu mai sunt la vârsta (intelectuală) la care puteam fi amăgit cu filme poleite cu aur (cu un buget imens), dar goale pe dinăuntru. Da, se bat mișto, gloanțele ricoșează din platoșa lor, sunt invulnerabili, dar cât de credibil e scenariul ăla?
Bravehart e un film istoric, cu și de Mel Gibson. E foarte bun, excepțional chiar. Ilustrează arhetipul eroului – ăla adevărat, nu din benzile desenate pentru copii.
Scurtă listă de capodopere: Braveheart, The Matrix, Dark City, Contact, La Vita E Bella, Fargo, The Wire. Ultimele două sunt seriale. Poate și Interstellar.
Nu am văzut Închisoarea îngerilor, nici Memento.
@Cudi
Și eu sunt curios ce părere o să ai despre Breaking Bad. Mai ales că nu-i cu tipi carismatici, enigmatici și gânditori, care să privească mult în gol, cum îți plac ție. 🙂
Putem sa dezbatem mult pe tema eroi / super eroi; eu ma refeream la faptul ca Batman, ca si Iron Man, spre deosebire de Thor/Superman nu are vreo superputere intrinseca. Ca filmul este nerealist in proportie de 10-50%(?), de acord. Aici cred ca suntem de acord ca e fictiune si ii putem da doza de fantezie pe care o cere.
Primul Matrix a fost intr-adevar genial, celelalte, parca mai multa actiune decat substrat, desi au si ele destula filosofie. Stiam de Dark City ca a fost sursa de inspiratie, mi-a placut si filmul ala, intr-adevar un alt fel de Matrix. (“Sleep, now!”). Contact este si pe lista mea de filme care mi-au mers la suflet – mi-a placut mult de Matthew McConaughey acolo – alaturi de Crash – scena cu fetita e poate cea mai emotionanta dintre toate filmele ce le-am vazut. As adauga si Planet of the Apes (’68), unde finalul cred ca merita singur un Oscar.
La seriale, Sherlock cred ca-si merita laudele si pozitionarea in top. Mie mi-a placut si Firefly, in ciuda faptului ca are doar un sezon.
@Cudi
Eu prima data am vazut The Prestige, apoi The Illusionist, asa ca pe primul l-am tinut minte mai bine 🙂 Si sper ca nu sunt prea subiectiv cand zic ca e ceva mai bun decat The Illusionist. Fight Club nu mai are nevoie de nici o prezentare (“Tyler is not here!”). La Pulp Fiction, chiar daca il consider un film bun, ceva nu a rezonat in mine. Nu am simtit nevoia sa-l revad, si nu-mi amintesc foarte multe faze din el. Doar de “royal with cheese” 🙂
Bre om bun, dar faptul că zboară ce-i, dacă nu superputere? Și nu dezbatem nimic, că aici nu-i democrație. Pe blogul meu eu am întotdeauna dreptate! 😀
Nu după „superputerile intrinseci” identifici eroii de carton (cei cu prefixul super). Schimbă-ți criteriul. Altfel, nimeni nu-i interesat să discute despre diferențele dintre benzile desenate Marvel și cele DC sau dintre X-Man și Transformers. Te cantonezi în niște aspecte irelevante.
N-am o problemă cu faptul că unele filme conțin o doză mai mică sau mai mare de ficțiune. Nu pentru asta le numesc nerealiste. Ci pentru că faptul că, chiar și atunci când le accepți premizele, lucrurile nu se leagă. Uite, Terminator este realist: dacă accepți premiza existenței androizilor și a posibilității de a veni în trecut, scenariul are sens. Scenariile din majoritatea filmelor cu super-eroi sunt trase de păr în ultimul hal, chiar dacă pleci de la premiza că acești super-eroi ar exista.
Filozofia din ultimele două Matrix-uri este apă de ploaie. Te aștept să mă contrazici la obiect: ce aduce nou oricare dintre cele două? Uite, în al doilea Neo poartă o lungă conversație filozofică, cred că de 20 de minute, cu Arhitectul, din care eu n-am înțeles nimic. Dacă tu ai înțeles, explică-mi și mie. Filozofie nu înseamnă să aberezi pe lângă subiect. Altfel, orice piatră filozofează, prin însăși tăcerea ei, care spune multe.
Crash fiind filmul ăsta?
Nu știu care-i faza cu Pulp Fiction, de-i așa lăudat. L-am văzut mai demult și nu m-a impresionat la vremea aia. Nu mai rețin aproape nimic din el. Poate nu l-am înțeles eu.
Of of… Imi pare rau ca te-am enervat 😀 Nici nu vreau sa ma gandesc daca aveam live discutia ce s-ar fi intamplat :)))
Revenind insa, daca accepti premisa ca Superman zboara, deja cred ca ai facut loc la mai multa fantezie decat realism, ceea ce inevitabil duce credibilitatea spre 0. Daca accepti ca exista roboti constienti care se transforma in diferite obiecte si vin de pe o planeta artificiala (sper sa nu ma insel), accepti si varianta romantica de happy end sau ca are un scenariu slab, pentru ca sunt legate. Dar asta e filosofie deja, si am sa ma opresc aici. Eu nu reusesc sa gasesc un film cu super-eroi (in acceptiunea mea de super-erou) care sa ma convinga cat de cat. Daca mergem pe definitia ta de super-erou, atunci Batman ia nota de trecere, dar poate lejer sa mearga la marire 🙂
Filosofia din al doilea Matrix se leaga capacitatea de alegere si motivatia din spatele ei, si faptul ca programul (a se citi AI-ul) nu a fost capabil (inca) sa cuantifice toate datele din natura umana pentru a manipula (controla) asta. De unde si interventia Oracolului in a crea o “profetie” pentru a gadila una dintre cele mai puternice emotii (zic eu) umane, si anume speranta. Si “defectul” lui (sau al ei – oracol..a?) de a ajunge viciat de “alegere” exact ceea ce trebuia sa eradicheze (sau sa controleze). Al treilea m-a depaseste si pe mine, inca nu am inteles exact cum s-au transferat unii pe altii dintr-o lume in alta si multe altele. Per total, filmul (toate seriile) este o metafora foarte reusita la ideea de a crede in tine – “He is beginning to believe!”. Nu stiu daca/cat te-am convins, insa asta este interpretarea mea, daca tot ai cerut-o 😉
Da, acel Crash
Cum ziceam si eu de Pulp Fiction, nu am prea rezonat nici eu cu el. O singura data l-am vazut si nu m-a atras sa ma mai uit la el, nici macar cand mai rula la TV.
PS: Imi cer scuze pentru BS Galactica pentru ca am omis-o de la lista de seriale bune. Chiar daca pe final se romanteaza putin situatia 🙂
Da’ nu m-ai enervat deloc.
Accept premiza că Batman e un tip care știe să se bată și are o serie de gadgeturi. Dar de aici și până la a zbura cu ajutorul unei mantii e cale lungă. Accept premiza că Superman poate zbura. Dar faptul că rotindu-se de câteva ori în jurul Pământului dă timpul înapoi (unde? în tot universul? numai pe pământ? ) e cam tras de păr. Credibil ar fi fost ca după ce Lois moare, să rămână moartă. Iar Superman cu inima frântă o vreme, după care poate și-ar fi găsit o altă iubită. Credibil ar fi fost să aibă și el unele eșecuri, ca tot (super-)omul. Nu să dea timpul înapoi, salvându-și iubita de la moarte. Dacă-i așa, de ce n-a dat timpul înapoi și cu alte ocazii, când au murit alți oameni, în filmele următoare? Vezi? Povestea nu are coerență. Nu funcționează nici măcar în cadrul premizelor trasate de producători. Altfel, primele filme cu Superman mi-au plăcut la vremea lor.
Uită-te la Fargo. Primul sezon ne propune o manifestare cu chip uman a răului, în persoana unui individ înzestrat cu niște abilități ce țin de domeniul fantasticului. Și totuși, evenimentele din serial nu frizează nici măcar o clipă absurdul și nu-ți lasă deloc impresia că ar fi trase de păr. Uită-te la Game of Thrones. E un film cu dragoni, da? Făpturi mitologice ce nu există în realitate. Și cu magicieni. Și totuși, oamenii din film reacționează exact așa cum te-ai aștepta să reacționeze niște oameni aflați în acea situație. Nu ai deloc senzația că regizorul îți insultă inteligența, evenimentele sunt credibile. Iar dragonii ăia nu sunt complet invulnerabili, au și ei punctele lor slabe, mai pot și ei muri. Există și acolo drame, care sunt – din nou – redate într-o manieră realistă, nu tipică benzilor desenate – în care iubita eroului sau eroul însuși moare, pentru a fi reînviați în filmul următor. Deci, nu-i obligatoriu ca un film ce pleacă de la niște premize nerealiste să aibă și un scenariu slab.
Uită-te de exemplu la orice film științifico-fantastic bine făcut. E realist? Păi nu e, că nu există roboții și extratereștrii din acel film. Dar filmul poate avea un scenariu excelent. Și credibil, odată ce-i accepți premizele. Nu-i musai ca un film cu niște premize fantastice sau nerealiste să aibă și un scenariu slab. A, că majoritatea filmelor cu super-eroi au simultan și scenarii slabe – asta da, asta e adevărat.
Ce zici tu legat de al doilea Matrix e fix ca ce zicea și arhitectul: o gargară. 🙂
Ne-am culcat la trei noaptea după primele trei episoade din Braking Bad și un dejavu. Mihai a cerut la pe la trei un sandwich, eu nu am putut mânca din cauză de pârțuri. Au urmat vreo cinci minute ale lui în care mi-a explicat ce se întâmplă în burta mea din punct de vedere chimic și de ce nu este o idee bună, chimic vorbind, să iau bicarbonat de sodiu. Apoi a ieșit afară să ia din portbagajul mașinii parcate în față, la stradă, cadourile pentru bobo (operațiunea Moșul). Cu geaca de iarnă pe el și în chiloți. Un artist!
Foarte mișto serialul.
Nu i-ai cerut să-ți explice și ce se petrece în corpul tău când zbori pe deasupra orașului, ca Batman? 🙂
Serialul e de referință. Sincer, credeam că-i o cauză pierdută, așa că imaginează-ți surpriza mea când ți-am citit comentariul!
Ce te-a convins?
Nota de pe IMDb.
Glumesc.
E bun, ce să mai încolo și încoace. E foarte bun. Apoi te-ai uitat și tu la Cosmos și Fargo, rămăsesem datori să dăm curs unei alte propuneri din partea ta. E mai adictiv decât Ozark, apropo.
Păi Ozark nu l-ai văzut decât până pe la episodul 5 sau 6, nu? 🙂 Deci e clar că pentru tine n-a fost adictiv. Ambele sunt bune. Care și cu cât e mai bun deja ține de gusturile personale. În orice caz, mă bucur că-ți place.
Mie primele trei episoade din Breaking Bad mi-au amintit ce înseamnă să râd cu poftă la un film. Fazele comice din BB sunt mult peste umorul majorității așa-ziselor comedii ce ies azi pe bandă rulantă. Și genul principal al serialului e dramă.
Exact. Chiar asta vorbeam cu Mihai, că serialul are un umor aparte pe fondul tragicului. O să îl vedem la foc continuu, însă azi am avut timp doar de următoarele două episoade.
Păi vizionare plăcută! Să ne povestești și nouă cum este. 🙂
[…] de care se bucură (pe merit), destul de cunoscut. Încep prin a vă spune că, după cum remarca Cudi, serialul prezintă un umor aparte pe fondul tragicului. Numai că aici termenul „tragic” este […]