Într-un comentariu recent, Domnul Goe afirmă:
dacă ar avea suficient timp la dispozitie orice om s-ar sinucide la un moment dat
După care explică:
Orice gest (eveniment) este inevitabil dacă-i acorzi suficient timp. Asa functioneaza universul.
Teoria goesciană își are rădăcinile în așa-numita Teoremă a maimuței infinite. Aceasta stipulează că o maimuță care apasă la întâmplare tastele unei mașini de scris pentru o perioadă nelimitată de timp va ajunge în cele din urmă să tipărească orice text literar sau cursiv, oricât de lung sau complex, incluzând articolul de față, comentariul pe care îl veți lăsa dvs. sub el sau chiar opera completă a lui Eminescu.
Teorema a cunoscut numeroase formulări și a fost folosită pentru a argumenta apariția vieții în univers din perspectiva evoluționistă. Concret, probabilitatea ca o combinație de elemente aleatoare să producă un ansamblu de o mare complexitate și coerență este practic nulă. Acest aspect a fost observat încă din antichitate. De exemplu, Cicero scria în „De natura deorum”:
Este posibil ca cineva să privească aceste lucruri și totuși să-și imagineze că anumite corpuri solide și individuale se mișcă prin forța și gravitația lor naturală, și că o lume atât de frumos împodobită a fost făcută prin concursul lor fortuit? Cel care crede asta ar putea la fel de bine să creadă că, dacă o mare cantitate din cele douăzeci și una de litere, compuse fie din aur, fie din orice altă materie, ar fi aruncate pe pământ, ele ar cădea într-o asemenea ordine încât să formeze în mod lizibil „Analele lui Ennius”. Mă îndoiesc că hazardul ar putea face din ele un singur vers. Cum pot, așadar, acești oameni să afirme că lumea a fost făcută prin concursul fortuit al atomilor, care nu au nicio culoare, nicio calitate […] , niciun sens – sau că există nenumărate lumi, unele care se ridică și altele care pier, în fiecare moment? Și dacă prin concursul atomilor se poate naște o lume, de ce nu un pridvor, un templu, o casă, un oraș, care sunt lucrări mai puțin laborioase și mai puțin dificile?
Poate că undeva în Univers există un pridvor care plutește în spațiul cosmic, creat de combinații aleatoare de atomi, și pe care nu-l observăm; dar posibilitatea este infimă. Pentru o punere în perspectivă, iată ce ne spune Wikipedia:
Dacă ar exista la fel de multe maimuțe câți atomi există în universul observabil și dacă ele ar tasta extrem de rapid, de un număr de trilioane de ori mai mare decât vârsta universului, probabilitatea replicării fie și a unei singure pagini din Shakespeare ar fi incomprehensibil de mică.
Și totuși, dacă le acordăm suficient timp, un timp nelimitat, teorema spune că maimuțele scriitoare ar ajunge în cele din urmă să duplice orice text. Dar aici există un șurub: cuvântul aleator. Într-adevăr, evoluționismul vorbește despre combinații aleatoare de atomi, iar maimuța, și citez din nou de pe Wikipedia:
nu este o maimuță efectivă, ci o metaforă a unui dispozitiv abstract care produce o secvență aleatoare nesfârșită de litere și simboluri
Este interesant de observat că o maimuță care tastează la întâmplare este mai aptă să-l imite pe Shakespeare decât un scrib care încearcă în mod conștient să obțină aceeași performanță, oarecum analogic bancului care spune că un ceas care stă pe loc este mai bun decât unul care rămâne ușor în urmă, deoarece primul indică de două ori pe zi ora exactă. Și este destul de trist pentru un personaj care se pretinde inteligent și cultivat, cum este Domnul Goe, să-l compare pe om cu un mecanism aleator sau cu o maimuță1Dând astfel dovadă nu doar de o perspectivă degradantă cu privire la ființa umană, ci și de o confuzie elementară a termenilor legii sau teoremei pe care-și întemeiază argumentația., afirmând că dacă ar avea la dispoziție suficient de mult timp ar experimenta orice, inclusiv sinuciderea.
Există multe scenarii în care teza de mai sus nu se confirmă în cazul oamenilor, care nu sunt niște simple evenimente entropice și aleatoare, dar o să vă dau unul singur, invitându-vă să vă imaginați și altele, pe care le puteți eventual lăsa în comentarii. Conform logicii de mai sus, dacă ar avea la dispoziție un timp nelimitat, orice ființă umană ar ajunge inevitabil să se ilumineze, să acceadă la Nirvana sau să devină Buddha, atingând astfel o condiție incompatibilă cu sinuciderea.
Sau, ca să închei cu un joc nu-atât-de-aleator de cuvinte, dacă am fi nemuritori, niciun om nu s-ar mai sinucide.
În plus, transpunerea Teoremei maimuței infinite în „așa funcționează universul” este riscantă chiar și în cazul elementelor inanimate și complet aleatoare. Pe de-o parte, când spui că orice eveniment este inevitabil dacă-i acorzi suficient timp faci asumpția că universul va continua să funcționeze în tot acest timp așa cum funcționează în prezent. Aspect pe care nu îl putem ști sau demonstra. Pe de altă parte, afirmația că orice gest sau eveniment, oricât de complex ar fi el, va fi la un moment dat manifestat în cadrul universului pleacă de la premiza că universul funcționează asemănător maimuței care apasă aleator taste la nesfârșit, fiind deci capabil să producă aceeași gamă sau bogăție de evenimente aleatoare la orice moment din timp, evenimente care au șansa să se asambleze în structuri coerente. Ori, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, universul tinde spre o stare de maximă entropie, care, odată atinsă, va face imposibilă apariția unor „gesturi” complexe și coerente, care au în mod inerent un grad de entropie mic. Metaforic vorbind, este ca și cum electrocardiograma universului ar intra pe o linie moartă și continuă, moment de la care nu se va mai putea produce nimic din ceea ce se poate încă produce acum.
Nu prea am inteles eu probleme astea de probabilitati. Strict pe numere, pare ca orice eveniment are o sansa sa se intample, insa sansa asta e intr-un sistem inchis sau deschis? Adica intr-un timp (infinit) maimuta poate ajunge si la cazul cu probabilitatea de 0.00000000000001% sa scrie ceva asemanator cu Shakespeare. Dar atunci presupunem ca si maimuta e “infinita”, sau nemuritoare? Chit ca si aici mai exita o probabilitate, si anume ca evenimentul sa nu se intample deloc. Adica atata vreme cat un eveniment nu are 100% sanse sa se intaple, exista o sansa ca el sa nu se intample vreodata.
Iar legat de nemurire, aici iarasi am o intrebare. Vorbim de nemurire in sensul ca nu poti sa mori (indiferent daca te calca trenul, sari in prapastie, etc) sau de nemurire in sensul ca iti poti prelungi durata de viata la nesfarsit (dpdv al degradarii corpului). In primu caz, da, nu prea ai cum sa te sinucizi. In al doilea, daca ajungi la un grad insuportabil de depresie, de exemplu, de ce nu?
Sunt de acord că un număr infinit de „maimuțe” care tastează cu o viteză inimaginabilă nu pot crea, din întâmplare, o pagină shakespeareană, dar o singură propoziție de-a scriitorului, da. 🙂 Și o singură propoziție din Shakespeare, ca luată cu copy-paste, e ceva coerent și complex.
@Liviu
Evident, presupunem că și maimuța e nemuritoare. Păi nu de aia-i spune „maimuța infinită”? Și nu am precizat că prin maimuță putem înțelege un dispozitiv care apasă taste aleator, la nesfârșit?
Da, este posibil ca un eveniment să nu se petreacă deloc, după cum este posibil ca maimuța să apese la nesfârșit aceeași tastă. Foarte improbabil, dar nici cazul ăsta nu-l poți exclude complet. Și dacă apasă mereu aceeași tastă, evident că nu va ieși Luceafărul. Totuși, teoria e că atunci când timpul tinde spre infinit, probabilitatea ca maimuța să apese aceeași tastă va tinde spre zero și chiar și evenimentele care în timp scurt au o probabilitate foarte mică se vor realiza. Ce înseamnă o probabilitate de 0,1%? Înseamnă că din 1000 de încercări, ai șansa să-ți iasă cam o dată. Iar dacă ai la dispoziție un timp nelimitat, vei trece prin toate cele 1000 de încercări. Sau un milion, sau un miliard, ceea ce va face ca orice eveniment cu o probabilitate oricât de mică să fie totuși manifestat. Dar asta numai în cazul în care a) universul se comportă asemenea unei mașinării de aruncat zaruri și b) zarurile respective nu sunt „mânărite”, adică se comportă perfect aleator. Există indicii că prima condiție nu se probează pentru univers și în mod cert a doua condiție exclude oamenii, care nu sunt elemente aleatoare. Viața unui om nu este asemenea mișcării browniene a unui nor de particule, în care, într-adevăr, s-ar proba teorema de mai sus (cel puțin teoretic).
Vorbim de nemurire în sensul că ai la dispoziție un timp nelimitat, dar poți să mori. Altfel, evident că n-ai mai putea să te sinucizi și să vrei, de unde și gluma mea din final.
Dacă ajungi la un grad insuportabil de depresie, te poți sinucide. Întrebarea e dacă toți oamenii vor ajunge așa. Dl. Goe zice că da; eu zic că nu.
@Renata
Păi și șansa unei propoziții este foarte, foarte mică. Iar aici nu contează complexitatea evenimentului produs. Nu-i ca și cum dacă respectivele maimuțe vor reuși să tasteze o propoziție, înseamnă că e adevărat ce-a zis Dl. Goe despre suicid. Din una nu rezultă cealaltă. De altfel, este irelevant dacă vor fi reușit până în prezent să tasteze o pagină sau o propoziție: teorema spune că având la dispoziție un timp infinit (ceea ce până acum n-au avut), vor reuși să tasteze un întreg volum. Iar Dl. Goe zice că având la dispoziție un timp infinit, toți oamenii vor „reuși” să se sinucidă. Doar că Dl. Goe n-are dreptate.
Ah, cu siguranta ca nu toti oamenii vor ajunge sa se sinucida. Pana la urma, mai mult ca sigur evolutia nu va lasa asta. Adica oricat de “desteapta” ar fi specia, instinctul reproductiv nu va putea fi alterat de un nivel (destructiv) de ratiune. Doar in cazul unui hazard.
Referitor la probabilitati, pe hartie, totul are un rezultat. Dar nici nu putem demonstra practic ca e sau nu adevarat 😀
Și eu consider că nu toți oamenii vor ajunge să se sinucidă, dar nu din motivul invocat de tine (ipoteza goesciană a sinuciderii „accidentale” a fiecărui om nu implică nicidecum extincția omenirii, care poate chiar să prospere și să crească sub raportul populației; faptul că persoana X ar ajunge să se sinucidă după un milion de ani de viață nu înseamnă că între timp n-ar fi putut avea o mie de copii, care idem).
Cele spuse de tine m-au dus cu gândul la Nemuritorul lui Borges. Și, bineînțeles, la biblioteca infinită descrisă de el. Oricât l-aș reciti, descopăr noi sensuri.
Nu țin să dezvolt, nu vreau să conving pe nimeni de nimic. E doar un semn că am citit ce ai scris.
Pe Borges aș vrea să-l citesc. Dincolo de asta, ar fi frumos să și spui ce crezi, nu doar să faci trimiteri la cărți. Cărțile au rolul de a ne modela gândirea și caracterul, iar apoi, odată modelați de ele, ar trebui să putem exprima, în cuvintele noastre, ceea ce am asimilat din cărți, nu doar să le contemplăm în tăcere. Înainte măcar de-a încerca să convingi pe cineva de părerea ta, nu știe nimeni care este părerea ta. O poți prezenta ca pe o perspectivă personală sau ca pe o posibilitate la care meditezi, fără să încerci să convingi pe nimeni de nimic. Doar zic.
Dacă autorii nu și-ar fi prezentat aceste idei, reflecții sau opinii personale în cărțile lor, ce ai mai citi tu?