Memorie și iubire

După articolul despre Marinel, mă găsesc în curioasa postură de a reveni asupra personajelor caragialiene care ne înconjoară în prezent și demonstrează cu asupra de măsură, dacă mai era cumva nevoie, că marele nostru scriitor este nu doar nemuritor, ci și mai actual decât oricând. Trăim în lumea lui Caragiale, pe care îl respirăm clipă de clipă, iar asta ne ocupă tot timpul. În particular, tot timpul de pe bloguri. Așa că în articolul de față, o să vă prezint un comentariu al Domnului Goe.

Acesta zice:

Frumoasă povestea, măiastră pana, optimistă concluzia… dar totusi nu cred că se poate pune prea mare pret pe părerea despe iubire a unei persoane de 90 de ani+. La 90 de ani iubirea nu mai înseamnă absolut nimic, nici măcar în amintire. E cel mult o iluzie… un… ăăă… sentiment… vag. Si nici memoria nu mai prea ajuta… ca să stii ce-i cu iubirea, sau ce-a fost cu iubirea, odinioară când se punea problema. Isi mai aduce cineva aminte suficient de clar ce parere avea despre iubire la vârsta de 13-14 ani, de exemplu? La 40 de ani habar nu mai ai cu era (cu) iubirea la 19. Iubirea e mereu altfel, nouă-noută la fiecare vârstă, si felul cel nou îl elimină si-l face uitat pe cel vechi. De aceea cred că degeaba întrebi un bătrân ce-i (cu) iubirea. Se va fâstâci nu din cauză că se rusinează de sentiment în sine, ci pentru că nu întelege exact despre ce Dumnezeu îl întrebi.

Așadar, iubirea e mereu altfel, nou-nouță la fiecare vârstă, exceptând poate cazul în care ai sub 14 sau peste 90 de ani. Situații în care fie nu știi ce-i aia iubire, fie le-ai uitat complet pe toate cele vechi. Mă întreb dacă Domnul Goe o fi auzit de iubire adolescentină sau copilărească. Și dacă își mai aduce aminte de prima lui îndrăgostire și de vârsta la care s-a produs. Din ce spune, se pare că nu.

Dar afirmația că la 90 de ani nu mai știi cum a fost iubirea (că de iubit la vârsta aia, în opinia Domnului Goe nici nu mai poate fi vorba) merită comentată ceva mai mult, pentru că ea circumscrie iubirea vârstei biologice și memoriei. Carevasăzică, dacă la bătrânețe începi să uiți ce ți-ai propus să cumperi din magazin sau unde ți-ai lăsat ochelarii, înseamnă că iubirea nu mai are nici ea cum să-ți rămână întipărită în conștiință, nu-i așa? Pentru că ce-i, la urma urmei, iubirea?

Și totuși, e adevărat: iubirea e mereu proaspătă, mereu altfel. Și de aceea, în paranteză fie spus, cuplul androginal poate fi refăcut cu fiecare nouă poveste de iubire, căci personajele lui nu sunt fixe. Doar că prospețimea și unicitatea iubirii curente nu vin să șteargă tot ce au însemnat pentru noi celelalte iubiri, ci să le îmbogățească cu valențe și perspective noi. Asta dacă ai o conștiință suficient de largă cât să cuprindă în ea chintesența mai multor iubiri.

Da, trupul îmbătrânește. Dar spiritul poate rămâne mereu tânăr. Iar iubirea, dragii mei cititori tineri și foarte tineri, nu este subordonată memoriei. Ci invers. Chiar mai mult: memoria este subordonată emoției. O banală și firavă emoție, mult mai superficială și fluctuantă decât un sentiment amplu și copleșitor ca iubirea, dictează memoriei ce anume și pentru cât timp să rețină. Iar asta e o regulă generală: memoria se bazează pe emoții, noi reținând ceea ce ne impactează emoțional.

Am trecut printr-o experiență care declanșează e emoție vie în noi, fie ea plăcută sau nu? Experiența respectivă se întipărește în conștiință, la fel cum literele se imprimă pe foaia albă la tipografie. Dar litere care au sens. Cu cât emoția declanșată de acel moment este mai puternică (are mai mult sens pentru noi), cu atât momentul acela va rămâne întimpărit în conștiința noastră pentru mai mult timp.

În aceste condiții, a spune despre poate cel mai profund și feeric sentiment care i-a fost dat omului să-l trăiască, și anume iubirea, că se șterge odată cu vârsta, fiind asimilat valurilor de tot felul de la suprafața oceanului, cu iubiri noi care vin să înlocuiască și să anuleze iubirile anterioare (în timp ce iubirea este, de fapt, oceanul însuși), denotă faptul că cel mai probabil nu ai iubit profund niciodată, trăind undeva la epiderma ființei tale. Unde, într-adevăr, lumea subiectivă este lipsită de substanță și ca atare nu subzistă mult timp, nici măcar în memorie sau amintiri.

O astfel de perspectivă vădește totodată alteritatea eului deconectat de la condiția lui de bază umană, condiție care, în toată literatura universală din antichitate și până în prezent, este strâns și indisolubil legată de iubire.

În concluzie, dacă nu mai reții nicio iubire, însemnă că n-ai iubit, de fapt, niciodată. Și că degeaba citești tone de literatură, pentru că ele nu mai au cum să-ți înalțe sufletul în spații de un albastru eterat, dat fiind că sufletul tău încă nu s-a trezit.

Aflat în această situație, imun la iubire și incapabil de zbor, dacă totuși nu vrei să rămâi țintuit la pământ, îți poți construi, ca alternativă, o arcă. Dar asta nu te va scoate din paginile profeticului nostru scriitor. Pentru că ai, și tu, sensul tău.