Renata mă întreabă într-un comentariu recent (nu înainte de a recunoaște că o uimesc, ceea ce ați face bine să recunoașteți și voi cât mai repede):
Dacă știi atât de multe despre relația de cuplu (banalități din revistele pentru femei, evident), cum se face că tu ești singur la vârsta asta -presupun că ai sărit de 30 ?
Chestie care mi-a adus aminte de o povestire SF. N-o mai rețin la perfecție (și nu mai știu nici cine-i autorul; poate îmi spuneți voi), așa că o s-o redau aproximativ. Un savant inventează o mașină a timpului, care putea teleporta orice obiect în trecut sau în viitor. Vrând să o testeze, pune în ea la ora 16:00 o minge și programează mașina să teleporteze mingea pe masa din acea cameră, la ora 16:05. Mingea dispare din mașina timpului și, exact peste 5 minute, adică la 16:05, apare pe masă. După aceea, savantul își propune să reia experimentul modificând direcția timpului. Adică, să pună mingea la ora 16:15 în mașină și să programeze mașina să trimită mingea cu 5 minute în urmă, la ora 16:10. Ei bine, la ora 16:10 mingea apare pe masă. În acest moment, inventatorul are două mingi: cea de pe masă și cea din mâna lui, pe care urmează s-o pună în mașină peste 5 minute ca s-o trimită în trecut. Dar când se face ora 16:15, inventatorul se gândește să nu mai pună mingea din mână în mașină, vrând să vadă dacă dispare de la sine. Povestea se încheie relatându-ne că mingea n-a dispărut, dar a dispărut întregul univers din jurul ei, cu inventator cu tot.
Am putea spune că povestirea de mai sus transpune în termeni futuristici principiul terțului exclus. Adică, fie avem un univers guvernat de niște legi fizice precise, în care este imposibil să existe anomalii (căci ele ar contrazice suveranitatea acestor legi), cum este universul în care trăim noi, fie, dacă există chiar și o singură anomalie (cum ar fi un fenomen care încalcă chiar și cu o fracțiune de secundă aceste legi universale), atunci este imposibil să mai vorbim de un univers guvernat de legi fizice precise și deci întregul nostru univers, așa cum îl știm, dispare.
Așa că în momentul de față, dat fiind că Renata a folosit cuvântul „evident”, care conferă afirmației ei încărcătura unei axiome sau legi, mă aștept ca din secundă în secundă1astronomică întregul ei blog să facă *Puf!* și să dispară ca prin farmec. Pentru că, dragii mei, reviste pentru femei n-am citit nici măcar când eram bătrân.
Pe de altă parte, banalități mai citesc, după cum despre ele mai și scriu, iar asta pentru că banalitățile sunt ca niște perle prăfuite. Par ele ignobile, dar după ce le diseci, descoperi în măruntaiele lor diverse nestemate.
Da, știu povestea. E cu Christopher Reeve și Jane Seymour. Nu e cu minge, e cu un medalion. În 1960 un tânăr scriitor primește în dar un medalion de la o babă fostă frumoasă. Cu ajutorul unui om de știință, scriitorul tânăr se întoarce în timp, anul 1900, unde se îndrăgostește de baba tânără și-i dăruiește medalionul pe care-l primise de la ea în 1960. Și tot așa. Medalionul ăla se plimbă din prezent întrecut și invers, fără să înțelegi vreodată al cui a fost.
Noroc cu muzica filmului:
Mai Aldus, spune tu așa pentru a înțelege și Renata de ce ești încă burlac la vârsta de 69 de ani?
@Renata
Tu povestești un film. Eu citisem o povestioară SF în limba română. Nu mai știu unde. Poate o fi avut o sursă de inspirație comună cu filmul.
Dar mersi de informație, mi-am notat „Somewhere in Time”.
@Olga
Chiar 69 încă n-am. Poate amândoi împreună…
Și iată o altă povestire pe această temă, pe care chiar acum am citit-o și pe care aș putea-o trece la capitolul coincidențe uluitoare dacă n-aș crede că nimic nu-i întâmplător și că totul e conectat. 🙂
[…] cu totul necunoscut și năucitor. N-am înțeles atunci povestea, la fel cum n-am înțeles nici povestirea SF de aici, pentru că nu aveam vârsta necesară; încă un semn că nu cărțile te fac mai înțelept, ci […]