În ultimele săptămâni, universul mi-a oferit o serie de sinconicități legate de subiectele pe care le disputam pe bloguri, semn că totul este conectat. De exemplu, la scurt timp după ce afirmasem că psihologia nu este o știință, cineva a publicat un text care mă seconda. Sau, la câteva zile după ce am stârnit o întreagă furtună pe tema toxicității cuvintelor vulgare și licențioase, au apărut pe Facebook nu una, ci două postări diferite care criticau aceleași vulgarități. Acum, este adevărat că algoritmii lui Mark Zuckerberg te însoțesc peste tot și îți afișează ce vrei să vezi (notă pentru roboții Facebook: pictorial Gal Gadot nudă), dar în prezent nu urmăresc multă lume, iar faptul că puținele persoane care mă interesează scriu despre exact subiectele discutate de mine, la scurt timp după aceea, oferindu-mi astfel o inedită și neașteptată susținere și confirmare, este în sine uimitor și minunat.
Tot în perioada asta, un alt punct de interes pe ordinea de zi (de pe blogurile unde scriu și comentez) l-au constituit cărțile. Față de opinia predominantă (cum că lectura te face om) eu am avut o poziție mai rezervată, afirmând chiar că este posibil să citești mult și să nu se prindă nimic de tine. Puteți ghici ce a urmat?
Nu toți pricep ce citesc. Dacă nu pricepi nimic din viață, nu pricepi nimic nici din cărți. Te poți întreba: de ce oare nu pricep oamenii nimic despre viață citind MULT? Și ce te face, ca intelectual, atât de neajutorat în raport cu propria-ți viață?
Se pot da multe răspunsuri, dar cel mai evident și mai lipsit de ornamente e acesta: pentru că cititul nu te obligă la nimic. Din cărți înțelegi ce vrei și doar dacă ai chef. Totul e facultativ! Experiența ficțională a lumii nu e același lucru cu experiența reală. Experiența reală e cea care te forțează să iei decizii.
Dacă deciziile sunt proaste, plătești pentru ele. Până nu te descurci realmente cu propria experiență nu vei fi dispus să schimbi sau să înveți nimic. O viață petrecută printre cărți (acolo unde nu te lovești de consecințele propriilor decizii) te condamnă la imaturitate. Oricât de ingenios, rodul activității tale mintale (o idee, o teorie, un set de probleme, o operă) sfârșește în ridicol sau în pseudomistică.
Se spune că Buddha, care s-ar fi iluminat pentru că nu și-a repetat niciodată greșelile, a afirmat că există două căi de evoluție și transformare spirituală: calea celui prost, care învață din propriile greșeli, și calea celui inteligent, care învață din greșelile altora. Așadar, conform propriei sale definiții, Buddha se afla pe calea celor proști, făcând greșeli dar învățând din ele. Devine astfel limpede de ce este atât de greu să înveți din cărți (care conțin o experiență de viață străină ție): pentru că nu ești deasupra lui Buddha. Problema este că nici la nivelul lui Buddha încă n-am ajuns – adică încă nu reușim să ne înscriem pe calea proștilor, așa că cei mai mulți dintre noi facem mereu și mereu aceleași greșeli, confruntându-ne din nou și din nou cu aceleași consecințe nefaste, fără să învățăm mai nimic din viață. Motiv pentru care cineva spunea că suntem o planetă de repetenți. În sfârșit, „prostia” lui Buddha mi-a amintit de un fost diriginte, care spunea că nota 4 înseamnă știință. Trecut-au anii.
Dar să revenim la postarea Adelei Toplean și să urmărim s-o argumentăm bazându-ne mai puțin pe citate mistice și mai mult pe instrumente adecvate logicii noastre moderne. În fond, autoarea spune că se pot da mai multe răspunsuri, așa că să încercăm să găsim un altul decât cel formulat de ea și care să fie totodată diferit de „așa a spus Buddha, iar dacă el era încadrat pe calea celor proști, înseamnă că știa el ce spunea”. Pentru asta, o să vă citez începutul unui articol publicat de Radu Iliescu pe blogul său la 8 noiembrie 2017 și având un titlu anonim:
În 1928, într-o expoziţie, pictorul francez René Magritte pictează o pipă şi scrie deasupra ei: “Ceci n’est pas une pipe” (Aceasta nu este o pipă). Oamenii se adună, se zgâiesc şi se contrazic: ba da, dom’le, cum să nu? Ba că nu, dom’le, eşti nebun? Se discută aprins, se argumentează, se râde copios iar unii se enervează de atâta prostie câtă poate exista pe lumea asta. Târziu, spre finalul expoziţiei, pictorul catadicseşte să întrerupă comentariile: “Nu este o pipă, pentru că nu se poate fuma cu ea”. Altfel spus, imaginea nu este obiectul.
Radu Iliescu continuă să argumenteze, aducând în discuție o lucrare voluminoasă a lui Alfred Korzybski, că harta nu este teritoriul și cuvântul nu este obiectul. Altfel spus, dacă contactul dintre noi și realitate este intermediat de cuvinte, ele acționând ca o permanentă interfață între noi și lume, atunci percepțiile și într-o mare măsură chiar conștiința noastră vor fi influențate și chiar limitate de felul și suma posibilităților acestor cuvinte. Vedem atât cât ne permit ochelarii din fața ochilor, iar imaginile vor fi filtrate de culoarea lentilelor din acești ochelari. „Dacă totul este limbaj, atunci putem cunoaşte atât cât structura limbajului ne permite, spune Alfred Korzybski, adică puţin şi circumstanţial.” Și ce sunt cărțile, dacă nu tot colecții de cuvinte, care se interpun între noi și viață? Adică, tot niște ochelari. De notat că prin verbul „a cunoaște” înțelegem aici ceva mai mult decât a asimila, la modul mental sau teoretic, niște informații. Cunoașterea este sinonimă unui contact profund și nemijlocit cu realitatea (sau cu obiectul de cunoscut), iar nemijlocit înseamnă fără cărți, fără profesori și fără orice alt intermediar. Contact pe care ți-l facilitează viața reală – singurul profesor care mai întâi îți dă testul și abia apoi îți predă lecția.
Am putea face o analogie între lumile imaginare din biblioteci și lumile virtuale din jocurile video, cu atât mai mult cu cât, acum, rafturile sunt și ele digitale. Ambele forme de „entertaining” (cărțile și jocurile video) îți transpun conștiința într-un univers fictiv, în care trăiești anumite stări și chiar îți poți dezvolta anumite abilități (cum ar fi cursivitatea în exprimare, în cazul cărților, sau viteza de reacție, în cazul jocurilor). Dar universurile rămân fictive, așa că influența lor se rezumă cel mai adesea la etaje ale ființei tale care sunt și ele intermediare, neajungând să te modeleze în profunzime. Simplul fapt că ai o cultură sau o dicție mai bogată nu te face net diferit, la nivel esențial, de cum erai înainte. Îți dă doar niște haine în plus. Trăiești, râzi și suspini alături de personajele preferate, sau mori odată cu ele pe câmpul de luptă, dar la revenire ești tot tu. Eventual la fel de invalid și la fel de impotent în relația cu propria-ți viață. Pe când atunci când îți moare cineva drag din lumea reală, ceva se reconfigurează în tine. Viața te obligă la adaptare și transformare; cărțile nu. Iar atunci când nu te poți adapta suficient la provocările vieții, poți să folosești cărțile drept refugiu și ascunziș. Caz în care acestea îți vor fi dăunătoare.
De fapt, am citit odată o poveste SF despre un om care iubea cărțile și citea atât de mult, încât a ajuns să nu mai iasă deloc din locuința pe care și-o transformase într-o imensă bibliotecă. Nu mai rețin detaliile, titlul și autorul, da-mi pare că la final, atunci când a terminat de citit toate cărțile din lume și, ajuns între timp cărunt, a ieșit în sfârșit din casă, lumea se modificase atât de mult, încât a avut impresia că a aterizat într-un alt univers, cu totul necunoscut și năucitor. N-am înțeles atunci povestea, la fel cum n-am înțeles nici povestirea SF de aici, pentru că nu aveam vârsta necesară; încă un semn că nu cărțile te fac mai înțelept, ci viața.
Iar dacă rândurile de mai sus nu v-au convins, puteți apela la inventatorul limbii române moderne, Mihai Eminescu, care, așa cum spunea cineva într-o notă umoristică, afirma că tinerii noștri merg să studieze la Paris fiind vaci și se întorc de acolo boi (a se vedea „Scrisoarea III” sau „Ai noștri tineri…”) – ilustrând alegoric un fel de snobism literar foarte apropiat de spiritul postării Adelei Toplean. La polul opus, au existat inițiative de „deșteptare” prin lectură (vă mai aduceți aminte de campania centrată pe ideea „cărțile te fac neprost”?), așa că spectrul lecturii cuprinde toate palierele, de la snobism la incultură și de la pasivitate la activism politic, trecând prin consumul rafinat de capodopere ale literaturii universale. Un singur lucru scapă acestui spectru: impulsul obligatoriu de a te transforma pe care ți-l dă viața.
Și totuși, este de așteptat să existe și acei puțini care să poată extrage, fie și la modul pur teoretic sau mental, esența din anumite cărți, atunci când acele cărți nu sunt doar pretexte de popcorn pentru conștiință. Și mi-aș dori să găsesc bloguri în care astfel de autori să distileze conținutul respectivelor cărți cu substanță, prezentându-l în cuvintele lor și făcându-te părtaș la procesul de iluminare ce poate să survină pe parcursul lecturii. Radu Iliescu este un bun exemplu în acest sens (indiferent că îi împărtășiți sau nu perspectiva preponderent metafizică din care alege să privească lucrurile), deoarece nu se rezumă la recenzii sau citate din cărți, ci ne spune ce a înțeles din ele; dar astfel de cazuri sunt, după cunoștința mea, rare.
De cealaltă parte, cazuri de oameni care să recomande cărțile în neștire, ca și când acestea i-ar fi ajutat să descopere piatra filosofală, fără ca totuși să găsim nici măcar o strălucire din acea piatră pe blogurile sau în viețile lor, găsim cu duiumul.
Aldus, Adela Toplean e filolog. Îți imaginezi cât a citit femeia asta? 🙂
Ca de obicei, ca cititor superficial ce ești 🙂 , ai citit cugetarea ei pe diagonală și ai înțeles ce-ai vrut tu.
Hai să ne oprim la prima propoziție:
„Nu toți pricep ce citesc.”
Putem înlocui pronumele nehotărât „toți” cu „unii” și trecem propoziția la afirmativ: „Unii pricep ce citesc.” Acum sensul e mai limpede. Unii pricep, alții nu pricep. Există oameni care pricep ce citesc și oameni care nu pricep ce citesc. (Am luat-o aldusian rău de tot!) Ăia care nu pricep ce citesc, degeaba citesc.
Și acum n-ai decât să te bucuri că a mai apărut cineva care zice, ca și tine, că cititul e inutil, deși doamna doctor în filologie NU spune asta.
Am citit un articol interesant al Adelei Toplean – Temperamentul mesianic.
https://www.contributors.ro/temperamentul-mesianic/
Te descrie, de parcă te-ar cunoaște în real, nu în virtual. 🙂
Aldus, faptul că sunteți cel puțin doi care declară că Psihologia nu e o știință nu devine dovada că psihologia nu e știință. Păi atunci și pământul e plat, fiindcă există o sumă de idioți care susțin ideea asta.
Îți începi comentariul aruncându-mi o etichetă dezaprobatoare de cititor superficial. De unde ai dedus că aș citi superficial? Cumva pentru că, spre deosebire de Adela („Îți imaginezi cât a citit femeia asta?”), eu am afirmat că citesc puțin? Și mă întreb cum am putea să avem o punte de dialog când confunzi atât de grav calitatea cu cantitatea, deși diferența dintre ele este elementară. Faptul că citesc puțin îmi permite să citesc cu atenție. Adică, exact opusul unei lecturi superficiale.
Hai să ne oprim la două afirmații din textul articolului meu. Prima:
Și a doua:
Deci, la fel ca Adela Toplean, nici eu n-am zis că nimeni nu pricepe nimic din cărți. Am zis mai întâi că este greu (ceea ce înseamnă că nu este imposibil) și apoi că este de așteptat ca unii, mai puțini, să priceapă. Altfel spus, și eu am zis că unii pricep, iar alții nu. În această situație, argumentația ta de mai sus, prin care te chinui să-mi demonstrezi școlărește că „unii pricep, alții nu pricep”, chestie care rezultă și din rândurile mele, arată că de fapt tu ești cea care (mă) citești superficial.
Singurul aspect pe care eu l-am punctat în plus față de ce spui tu (că unii pricep iar alții nu) este că cei care pricep sunt foarte puțini. Și dacă tot discutăm nuanțe și ai menționat faptul că citesc puțin, și îmi faci și alte recomandări din textele Adelei, hai să vedem ce spune dânsa și prin comentarii:
Adică, are o anumită rezervă față de cei care citesc foarte mult. Sau:
Adică, simpla lectură nu îți garantează nimic. De ce? Exact pentru că, după cum spuneam, litera cărții este moartă. De fapt, asta o spuneau alții, mai bătrâni ca mine. Eu am reformulat-o în limbajul tinerilor de azi. Virtuală și sterilă. Să îmi răspunzi la așa ceva cu o lecție de gramatică este dezamăgitor.
Mă rog, păcat că sunt puține comentarii la articol, că poate am mai fi aflat una-alta despre ce gândește autoarea pe tema asta. Nici nu se poate comenta acolo dacă nu ești în lista ei de prieteni.
Păi pentru mine nu a fost o dovadă, că nu aveam nevoie de ea, ci o confirmare cadou, să zic așa. Din partea universului. 🙂 Sau a astrelor care mi-au zâmbit.
Apropo, soțul Adelei Toplean e psiholog.
Ești din ce în ce mai sigur pe judecățile tale de valoare. 🙂
Cumva, discursul tău disprețuitor la adresa cititului de carte îmi amintește înfumurarea gratuită a celor care se laudă, la capitolul „studii”, cu școala vieții.
Mie imi plac cartile. Cand vreau sa citesc eu citesc si cand nu vreau sa citesc eu nu citesc. Cartile pentru mine sunt teribil de utile, necesare, un must have si chiar aducatoare de un mare profit fiindca eu vand carti iar in viitor voi crea carti cu activitati pentru copii cu dizabilitati.
@Renata
De ce privești lucrurile în modul ăsta radical, binar, lipsit de nuanțe? Faptul că nu pun mare preț pe kilogramele de cărți citite nu înseamnă că disprețuiesc lectura (o judecată de valoare care-ți aparține).
@Olga
Hmm. Interesant. Ce cărți ai vândut până acum (pe ce teme)? Ai reușit să faci ceva bănuți cu ele?
Înainte de covid credeam că oamenii care pricep ce citesc şi pot trage învăţăminte din asta sunt destul de numeroşi. Pe urmă am constatat cu stupoare că nu e deloc aşa. Prea mulţi (mai ales dintre cei cu multe lecturi la activ!) n-au priceput cum merg lucrurile pe lumea asta, n-au înţeles că, pentru ăia care au pâinea şi cuţitul, nu contează binele gloatei, dar ştiu cum s-o facă să joace după cum i se cântă. Şi că în ştiinţă poţi să crezi, dar nu trebuie să uiţi că oamenii de ştiinţă pot fi mincinoşi şi ticăloşi şi, aidoma oricărui alt om, au preţul lor. Pot fi cumpăraţi, pot fi şantajaţi.
De fapt, unii, mai bătrâni. n-au fost în stare să înveţe nici măcar din cele trăite la sfârşitul veacului al XX-lea că propaganda oficială nu trebuie luată drept adevăr, că una ţi se spune pe canalele ştiri şi alta e realitatea. “Aţi minţit poporu’ cu televizoru’!” se scanda în anii ’90. Televizorul care ne-a tot spus că “vaccinul e eficient şi sigur”. Şi unii au crezut, ba au mai făcut şi mişto de “Ziţa Antivacciniţa” cea neconvinsă de vocile televizate.
Sunt deci de acord că simpla lectură nu-ţi garantează nimic, oricât de mult ai citi.
Însă n-aş zice despre toate cărţile că sunt virtuale şi sterile, ci doar litera lor învie numai şi numai pentru cei (se pare că destul de puţini) în stare să citească şi printre rânduri (în cazul când printre rândurile alea “scrie” ceva, fiindcă, mai ales în zilele noastre, se publică o groază de maculatură).
Vand foarte bine carti pentru copii.
@dama de ghindă
Aici e vorba de altceva decât gradul de adevăr conținut într-o carte, intențiile autorului ei sau credulitatea cititorului. Toate cărțile sunt virtuale, prin natura lor, deoarece se adresează minții. Poate cel mai simplu exemplu care să ilustreze asta este că oricâte cărți ai citi despre miere, nu îți vei da seama de gustul mierii până când nu o vei gusta efectiv (cărțile neputând înlocui experiența practică a degustării). Dacă privim viața ca pe o școală, ne dăm seama că lecțiile pe care ea ni le oferă nu pot fi asimilate doar teoretic, din cărți, ci trebuie trăite sau experimentate ca atare. De exemplu, dacă ești bărbat și ți-e frică de femei, n-o să-ți poți depăși frica refugiindu-te în cărți pe tema femeilor, fără să interacționzi cu femeile. Cărțile îți pot chiar alimenta iluzia că ai înțeles și asimilat un anumit subiect, când de fapt acea înțelegere este una pur teoretică, care dacă rămâne doar teoretică nu înseamnă mai nimic sau poate chiar să îți facă un mare deserviciu. Erudiția afișată de cineva poate adeseori să compenseze o carență mai profundă. De-un alt exemplu, mulți fumători se lasă de fumat (cel puțin pentru o perioadă) în momentul în care fac o boală gravă cauzată de țigări, dar foarte puțini fumători se lasă de fumat pentru că un personaj dintr-o carte pe care o citesc se îmbolnăvește grav din cauza țigărilor. Viața te obligă la o continuă adaptare, recalibrare și transformare, deoarece te expune consecințelor propriilor decizii și acțini, pe care vei fi nevoit să le suporți. Cărțile nu te obligă la nimic. Viața te maturizează, pe când cărțile nu. Nicio carte despre iubire nu se compară cu întâlnirea unei persoane de sex opus care să îți placă și de care să te îndrăgostești. Cărțile sunt virtuale pentru că le trăiești asemenea unui film, în care la sfârșit te ridici de pe scaun și pleci din sala de cinematograf la fel cum erai înainte de a intra acolo, neafectat de ce ai trăit prin empatie cu personajele respective. Drama, suferința sau fericirea lor nu te ating decât la un nivel virtual. Pe când drama, suferința sau fericirea din viața reală își pun o amprentă la fel de reală asupra ta. Comparativ cu viața reală, cărțile sunt ca un fel de oglindă care te minte – deoarece nu îți servește realitatea, ci o imagine sau o reflectare a realității. Există o diferență uriașă dintre Soarele de pe cer (viața) și reflexia dintr-o baltă a Soarelui (lectura). Primul te încălzește și îți oferă lumină; cel din baltă doar promite să facă asta.
@Olga
Ce fel de cărți pentru copii? Îmi poți da un titlu sau un link la o astfel de carte? Mersi.
Aldus, totul se adresează minţii. Mintea traduce pentru tine ceea ce culeg simţurile din lumea reală din jur.
Iar comentariul meu se referă la afirmaţia “nu toţi pricep ce citesc”, citată de tine.
De exemplu toate cartile din seria Jurnalul unui pusti
https://www.editura-arthur.ro/info/carte/jurnalul-unui-pusti?_gl=1*at8d29*_up*MQ..&gclid=Cj0KCQjwltKxBhDMARIsAG8KnqXdVOwd9OUBQOxbMwR27RFtsjppSO12D9Zyk_RCFohxkYy1RP40vJgaAsbHEALw_wcB
De exemplu https://www.litera.ro/autori/holly-webb
Un alt exemplu https://edituracorint.ro/baiatul-care-a-imblanzit-vantul.html
@dama de ghindă
Viața nu trece prin minte (și nu se adresează minții).
Ok la partea a doua.
@Olga
Dar mai sus ai scris că vinzi foarte bine cărți pentru copii. Ai o editură a ta prin care vinzi? Un magazin? Sau scrii tu astfel de cărți?
Mda. Cu tot dragul, Aldus, ai folosit comentariul damei de ghindă ca să-ți mai stingi din angoase. 🙂
Distinsa damă de ghindă a făcut o aserțiune în ceea ce privește decelarea unei informații pe care o primești în modul scris/vorbit. Recte, că nu știi să citești printre rânduri, oricât ai fi de „citit”. Cu toate rezervele mele privind exemplul dumneaei – fenomenul Covid, fiindcă eu continui să cred că virusul ăsta e perfid și lovește unde ești mai slab (constatare pe pielea mea) și că temerile n-au fost exagerate, măsurile, însă da, măcar nepotrivite au fost, că ”accidentul” chinezesc (pun ghilimele fiindcă am dubii că a fost un nefericit accident) a deschis, imediat, apetitul marilor fabricanți de medicamente pentru niscai bănuți în plus și-au făcut mizeria aia de vaccin pe repede înainte, nu mânați de dorința genocidului, ci excitați de oportunitatea câștigului, observația e justă: greu ajungi la miezul lucrurilor. De-aia, orice lectură, științifică sau ficțională, e un exercițiu permanent de descoperire a esenței.
Dacă textul-răspuns către dama de ghindă a fost un pretext de-a te ușura într-o oarecare măsură de șocul personal pe care-l trăiești în contact cu realitatea, ăsta e un lucru bun. I-aș zice autopsihoterapie, dacă nu te-ai minți cu abnegație în timp ce crezi că te vindeci, numindu-ți și redenumindu-ți bubele intime la nesfârșit.
Scurt pe doi: știi ce se înțelege din tot lamento-ul tău despre sterilul cărților?
Că, decât să citești „Ana Karenina”, mai bine te arunci înaintea trenului, să vezi cum e, de fapt. 🙂
Ce angoase?
Și ce, nu se poate ca virusul să fie simultan perfid și creat în laborator? De ce să ne manipuleze cu un virus fictiv când ne pot manipula cu un virus real? Dar s-a amplificat foarte mult narativa cu mortalitatea, periculozitatea etc – asta se vede din avion. S-a creat o panică generalizată, sub impulsul căreia s-a reușit vaccinarea unei foarte mari părți a populației de pe glob la pachet cu anularea unor drepturi fundamentale care l-ar fi făcut gelos până și pe Ceaușescu. Să nu poți ieși din casă decât la anumite ore și cu declarație pe proprie răspundere? Cum a fost posibil? A fost posibil pentru că oamenii se temeau pentru viața lor. Temerele (adică frica și chiar atacurile de panică) au constituit condiția necesară și suficientă pentru instaurarea acestor măsuri pe care tu le numești exagerate iar alții dictatoriale. Experimentul COVID-19 a arătat, printre altele (cum ar fi înlăturarea lui Trump de la putere), că bruma de libertate cu care ne lăudam nu este decât o vorbă în vânt care poate fi anulată aproape complet sub pretextul dreptului (sau obligației) la sănătate, fără ca noi să ne opunem mai deloc atunci când ne aflăm sub imperiul fricii. Și încă ceva. În ziua de azi, atunci când o problemă (cum ar fi pandemia) duce la o soluție ce se dovedește oribilă (cum ar fi vaccinarea pe repede-înainte), cel mai probabil problema a fost creată tocmai pentru a se putea implementa respectiva soluție și nu invers.
„Distinsa damă de ghindă”. 🙂
Nu știu despre ce șoc personal vorbești, pe care l-aș trăi în contact cu realitatea. Chiar n-am idee, dar, dacă accepți o sugestie, renunță la a mă mai psihanaliza și focalizează-te mai bine la textul sub care comentezi. Că de aia l-am scris, pentru a expune și eventual discuta ideile din el, nu pentru a mă elibera de cine știe ce angoase și lamentări imaginare.
Nu, nu asta se desprinde din text, că decât să citești „Ana Karenina”, mai bine te arunci înaintea trenului. 🙂 Mai reflectează, mai citește. Acordă-ți un timp și apoi revino asupra articolului. Privește-l și din alte unghiuri. Dar cel mai bine, zic eu, este să faci abstracție la început de garnitura mea și să citești strict textul Adelei, până când îl înțelegi și te convingi de adevărul lui. Și abia apoi să revii asupra explicațiilor mele, care adaugă încă un strat peste subiectul original (orice traducere te îndepărtează de sursă) și poate pe tine te deviază și mai mult de la subiect în loc să ți-l facă mai accesibil.
Corectează și tu Anna – mi-a scăpat un n, nu e nevoie să-mi subliniezi greșeala! 🙂
„oricâte cărți ai citi despre miere, nu îți vei da seama de gustul mierii până când nu o vei gusta efectiv (cărțile neputând înlocui experiența practică …)”: la afirmația asta mă refeream când am făcut gluma cu Anna Karenina. Cărțile nu înlocuiesc, dar completează experiențele noastre de viață și, mai ales, ne ajută să ne raportăm la ele printr-un mecanism mental subtil de care nu suntem conștienți.
Ca să mă fac înțeleasă: dacă unui grup de indivizi i se cere să deseneze o casă, imaginea simbol, cea mai simplă reprezentare a unei case (un pătrat cu un triunghi deasupra, așa cum o reprezintă copiii), în creierul fiecărui subiect se vor activa alte trasee neuronale, conceptul de casă fiind, în creierul fiecăruia, suma tuturor gândurilor, experiențelor și amintirilor PERSONALE legate de cuvântul casă.
Alt exemplu, mai simplu, care infirmă opinia ta despre inutilitatea cititului: dacă doi oameni, care n-au văzut niciodată un arici și habar n-au cum arată el, întîlnesc unul pe drum, ăla care a citit despre arici o să exclame/gândească „uite un arici!”, în vreme ce al doilea va gândi „uite un animal/o vietate!”
Cititul, chiar dacă nu te face erudit, îți oferă armele și bagajele necesare ca să dai piept cu realitatea, s-o înțelegi. Procesul ăsta nu e conștient. În fracțiuni de secundă miliarde de informații pe care le-ai acumulat fără să vrei se activează și-ți generează o reacție.
Inteligența nativă se subțiază, se pierde (ne mor neuroni tot timpul) dacă n-o lucrezi, n-o stimulezi. Și cum să faci asta, altfel decât citind? Și nu, cartea nu e ca filmul, care e un pret-a-porter care nu-ți pune imaginația la muncă.
Mai chibzuiește la asta.
Despre angoasele și inadaptările tale, altădată. Nu te psihanalizez, te constat. Psihanaliza e cu totul altceva, te-ar lăsa, realmente, în fundul gol, în fața oglinzii. 🙂
Normal pe Magazin Aldus cu factura si bon fiscal. Am si carti pentru bebelusi. Sunt carticele cu coperta buretata si cu colturile rotunjite sa nu se accidenteze bebelinul. Sunt legate foarte bine si au o grafica de exceptie. Deci Aldus cand vine bebelusul?
Este un torent de opinii aici, insa imi voi permite sa sar peste fondul problemei in acest moment, pentru ca am trecut doar sa urez
Paste plin de lumina si bucurii.
Totusi voi adauga ca iubesc cartile, indiferent de opiniile lumii. Si stiu din proprie experienta, ca m-am intersectat cu anumite idei exact cand aveam nevoie de ele.
Si atunci mi-am spus: asta da sincronicitati…
@Renata
Dă-o încolo de An(n)a, că nu ăsta e cel mai important aspect, cu câți de „a” se scrie (nici eu n-am observat, așa că nu am avut intenția să-ți scot în evidență greșeala).
Exemplul cu ariciul este superficial; postarea Adelei este despre altceva. Da, ai dreptate, recunoști ariciul. Dar asta nu implică decât o decodificare la nivel mental a unor imagini. Nu e ceva care să te impacteze în profunzime. Nu ești un alt om după ce ai recunoscut ariciul, e doar o etichetă mentală pe care o pui acelei vietăți. La nivel esențial, în ființa ta totul e la fel ca înainte. Nu te ajută cu nimic faptul că ai recunoscut acel arici. De exemplu, dacă ai un anumit sadism față de animale, vei fi la fel de sadic față de ele indiferent că recunoști sau nu ariciul. Știi mai multe, dar nu ești un alt om.
Cărțile nu pot aduce acea experiență și maturitate pe care ți le conferă viața. Viață care uneori te supune la anumite teste și îți dă anumite lecții. Unii ies din ele transformați; alții pot da chix și se pot chiar sinucide. „While Vronsky pursues his social life, Anna grows increasingly possessive and paranoid about his supposed infidelity”, ne spune Wikipedia. „Anna’s confusion and anger overcome her and […] she throws herself with fatal intent between the wagon wheelsets of a passing freight train.” Dar ar fi putut să-și depășească acele temeri și să renască într-o versiune superioară, ca o femeie mai încrezătoare, în loc să se sinucidă. Ăsta a fost testul ei de viață. Oricum, situațiile prin care a trecut nu pot fi suplinite prin simpla lectură a unei cărți. Dacă ești o femeie cu o personalitate și cu o relație asemănătoare cu ale Annei Karenina, faptul că îi vei citi povestea nu te va ajuta să devii mai încrezătoare în tine sau să-ți rezolvi problemele de cuplu. Pentru asta, ar fi necesar să te confrunți efectiv cu experiențe de tipul celor prin care a trecut ea, care să te forțeze să te depășești, nu doar să citești despre ele. Lectura e sterilă aici. Dar, e adevărat, cartea nici nu te va împinge pe marginea prăpastiei. Asta e analogia corectă cu ce spuneam despre miere. Nu poți înțelege lecția de viață a Annei Karenina doar citindu-i povestea (foarte puțini pot face asta). Lecție pe care ea și-a ratat-o, sinucigându-se, dar pe care putea să o treacă cu bine (numai că atunci cartea n-ar mai fi fost atât de citită).
Cartea e doar o experiență virtuală. Da, te ajută să-ți dezvolți anumite părți ale personalității tale (dicția, cultura, imaginația asociativă etc), dar nu poate suplini viața. Și oricâte romane cu Anne Karenine ai citi, te vei simți la fel de lovită cu leuca în cap când viața te va pune într-o situație ca a ei. Moment în care îți vei da seama că degeaba ai citit 100 de cărți pe tema asta, că nu te-au ajutat cu nimic și că ești la fel de goală și de vulnerabilă în fața propriilor demoni (care se activează atunci, în acea experiență concretă de viață) ca și când n-ai fi citit nicio carte.
Asta nu înseamnă să nu citești. Nu înseamnă nici că cititul n-ar avea niciun efect asupra ta sau că nu ți-ar modela anumite părți din tine. Și nici că eu aș disprețui lectura, cum greșit deduceai undeva mai sus. Înseamnă fix ce-am scris în articol și nimic mai mult.
@Olga
Încă nu e conceput, ca să zic așa. Bebelușul. Dar cel puțin are cărțile pregătite, da? 🙂
@Suzana
Ideile (sau cărțile respective) tot viața ți le-a trimis, prin acele sincronicități. Viața se poate servi și de cărți, dacă vrea. Invers (cărțile să jongleze cu viața) e mai greu.
Hristos a înviat!
[…] Despre asta aș vrea să vorbim, dacă aveți chef.Aldus deja mi-a explicat de ce. Există două motive pentru care Anna s-a aruncat sub roțile trenului:1. […]
[…] nelimitat, orice ființă umană ar ajunge inevitabil să se ilumineze, să acceadă la Nirvana sau să devină Buddha, atingând astfel o condiție incompatibilă cu […]
[…] ultima vreme, galopant, în articolele lui de pe blog dar și în comentarii, Aldus evoluează în mod năstrușnic. Dar nu în sensul depășirii limitelor sale normale, previzibile, […]