Verificând o listă cu linkuri și idei salvate de-a lungul timpului, dintre care, ca o paranteză, constat că multe postări de Facebook s-au evaporat în neant, am dat peste postarea de mai jos, care îi aparține lui Paul Dragoș Aligică. A fost publicată pe Facebook acum un an, la 5 mai 2025, dar sunt convins că s-a păstrat ca vinul bun. Fiind oarecum în temă cu discuțiile de pe blog din ultima perioadă, o redau integral:
Dovada absolută a imbecilizării științifice și a științificizării imbecilizării este învățământul superior. Nu încape nici cea mai mică îndoială că, în acest moment, acest domeniu este fortăreața viitorului în instituționalizarea imbecilizării sociale și intelectuale – și dovada vie că specia umană se îndreaptă vertiginos spre extincție.
O să pierim completând fișe, formulare, tabele și calculând indici pentru publicații a căror valoare marginală în progresul speciei sau în orice metrică (în afară de cea a tâmpeniei birocratice) este, în imensa majoritate a cazurilor, zero.
Dovada? Raportarea instituțională 2025, demersul privind colectarea și raportarea datelor pentru indicatorii de calitate ai cercetării științifice – IC2025.
Clusterfuck-ul de site-uri, formulare, proceduri, coduri, liste și tabele care definesc acest proces este o capodoperă a absurdului birocratic. În acest clusterfuck suntem acum prinși, fără scăpare, mii de profesori și cercetători din această țară.
Pentru că – surpriză! – acel ridicol procent alocat de România pentru activitățile de cercetare și dezvoltare (C&D), situându-se pe ultimul loc în Uniunea Europeană, nu se obține chiar așa ușor. Nu. Trebuie tras tare pentru așa privilegiu.
Și, în mod similar, prăbușirea Uniunii Europene în competiția științifică și a cercetării-dezvoltării cu SUA și China nu ar da bine în manualele de istorie ale viitorului dacă nu ar fi documentată cu milioane de rapoarte imbecile – a căror valoare științifică este zero, dar a căror valoare birocratică este inestimabilă în menținerea unei aparențe de funcționalitate.
Nu e de mirare că sistemele american și chinezesc depășesc în acest moment de departe pe cel european. Asta în timp ce sunt sigur că undeva în birocrația științifică europeană există un raport care arată cu date și cifre supremația europeană în știință și cercetare in fața SUA și China.
În viața mea în sistemul american – peste 20 de ani – nu am completat atâtea formulare și tabele și evaluări cât am de făcut într-un singur ciclu de evaluare anuală în România.
A face cercetare sau învățământ universitar în România (și nu numai) înseamnă astăzi, în mod fundamental, a completa fișe, rapoarte și tabele. Când e una, când alta: raportare la departament, raportare la facultate, raportare la senat, la universitate, la minister, la agenție, la evaluatorii naționali sau internaționali, la proiectul câștigat – pentru că, evident, toate aceste structuri nu-ți oferă resursele necesare să faci cercetare, deci trebuie să le atragi singur, din „competitivitate” și să raportezi și acolo.
Când se termină un val de raportare, începe altul. Fiecare cu template-ul lui, grila lui, versiunea 7.4 a platformei cu bug-uri netestate și deadline-ul imposibil.
Și nu e de ajuns. După ce ai raportat cât ai predat și ce ai cercetat, trebuie să scrii articole. Nu pentru că ai ceva important de spus – ci pentru că întreg sistemul de birocrație academică trăiește din articole. Din ele se alimentează bibliometria, evaluările, scorurile și clasificările.
Dar partea cu adevărat genială este externalizarea completă a întregului sistem: Profesorii și cercetătorii scriu articolele; Tot ei le trimit, le indexează și le raportează; Tot ei le evaluează în peer-review anonim, tot ei fac parte din comisiile de clasificare, și tot ei trebuie să demonstreze impactul social al celor publicate.
Un ecosistem circular, complet autoreferențial, în care cercetătorul e redactor, evaluator, distribuitor și producător etc, totul în slujba unei structuri care îl măsoară continuu și crește, crește, crește pe spinarea sa…
Și în timpul ăsta ar mai fi și… predarea. Și adaptarea continuă la noile cerințe: birocratice, tehnologice, culturale…
Cercetarea și învățământul superior au devenit, așadar, o formă de muncă birocratică auto-susținută, în care conținutul real contează mai puțin decât forma, iar semnificația socială a fost înlocuită cu scoruri de citare și tabele de excelență. Totul pare construit nu pentru a produce cunoaștere, ci pentru a produce indicatori despre cunoaștere.
Și de aici mecanica stahanovist-circulară a imbecilizării științifice și a științificizării imbecilizării, frontiera pe care sunt plasate acum mințile care în diviziunea socială a muncii se ocupă (sau ar trebui sa se ocupe) de prezervarea, transmiterea și creșterea cunoașterii umane…
Ceva mai jos, în comentarii, autorul simte nevoia să explice unul din termenii folosiți în postare:
Pentru a exprima în română ideea transmisă de clusterfuck – dar într-un mod mai sobru, tehnic și potrivit pentru a descrie o problemă inutil de complicată sau prost construită – putem folosi:
- „problemă artificial complicată”
- „sistem disfuncțional de o complexitate inutilă”
- „încurcătură birocratică inutilă”
- „puzzle inutil construit care nu duce nicăieri”
- „mecanism alambicat care se sabotează singur”
- „construcție absurdă și ineficientă”
- „model autoreferențial fără ieșire”
Iar în termeni mai critici, dar nu vulgari:
- „un haos generat de propria absurditate”
- „o arhitectură a eșecului anunțat”
- „o combinație între prostie și pretenție de sofisticare”
Paul Dragoș Aligică este profesor universitar, cercetător, economist, politolog, filozof, membru corespondent al Academiei Române și are un CV mai lung decât textul din pagina asta.