Cultura, în accepțiunea sa modernă, de totalitate a produselor materiale și spirituale ale societății, are o serie de probleme grave, ce sunt adesea ignorate sau chiar necunoscute de către admiratorii ei. Prima problemă a acestei culturi este că nu se poate debarasa de influența modei, pe care o codifică în fibra sa internă. Altfel spus, absoarbe și reflectă superficialitățile mediului și epocii pe care le reprezintă, odată cu valorile. A doua problemă a culturii actuale, chiar mai profundă decât prima, este că ea creează o interfață între tine și lume, între tine și realitatea frustă. Cu cât ești mai cultivat, cu atât ești mai artificial, pentru că geamul prin care privești realitatea este mai gros și mai colorat. A treia problemă a culturii, care aproape că nu apărea la antici, este că relativizează reperele, valorile și adevărurile universale, subminând raportarea omului la transcendent și, odată cu ea, fundamentul obiectivității. Și, în sfârșit, dacă la origini cultura avea un rol de cultivare a sufletului, actualmente ea și-a pierdut caracterul axiologic și elitist. Urmarea este că, în timp ce cultura animi îl eleva pe receptorul ei, un ansamblu permisiv de secreții ale minții umane îl va cufunda pe consumatorul lor în mediocritatea și gregarismul pe care a încetat să le filtreze. După cum se poate constata la o privire atentă, aceste patru probleme enumerate succint, fără pretenția că lista lor ar fi exhaustivă, derivă din însăși definiția modernă a culturii și, fiind structurale, sunt insurmontabile.
Cultura, în zilele noastre, nu mai este rezervată doar unei elite, iar acest lucru reprezintă un semn de evoluție și deschidere. Dacă în trecut accesul la cultură era limitat de condiții sociale și istorice, astăzi ea este considerată o nevoie firească a oricărui om. Important este să își păstreze valoarea și exigența. Totuși, apariția unor forme superficiale nu înseamnă că întreaga cultură și-a pierdut valoarea. Diferența dintre ceea ce este valoros și ceea ce este doar o modă trecătoare depinde de capacitatea noastră de a face alegeri corecte. Această capacitate se formează prin educație. Familia și școala au un rol important în dezvoltarea gustului cultural, la fel ca și programele educative. De aceea, este necesar ca arta, muzica și literatura să fie prezentate încă din copilărie, într-o formă potrivită vârstei. Fără îndrumare, este greu ca un copil să înțeleagă singur ce are valoare și ce este doar superficial.
Aldus, incoerența ta mă sperie. Parcă te-a bătut soarele în cap, iar în cădere te-ai lovit la cap de un dicționar – n-ai nici măcar paragrafe. Problemele culturii sunt necunoscute sau ignorate de către admiratori … ai culturii? cultura are admiratori, fani?!
Dacă cultura e totalitatea produselor materiale și spirituale, cunoașterea și moralitatea (așa cum e acum) unde intră? la produsele spirituale? Identitatea și… cultura popoarelor unde intră? În aceeași idee, fiind un produs al minții și îndeletnicirilor umane, doar acel rezultat are probleme?
La antici, când Akhenaton practic a inventat o nouă religie și a schimbat țara din punct de vedere economic și social (prin construirea unui nou oraș capitală), n-a „relativizat reperele, valorile și adevărurile universale, subminând raportarea omului la transcendent”?
Când îl ascult pe Robert Sepehr, chiar dacă amestecă scrieri, idei și păreri personale cu caracter gnostic sau religios, prezintă ceva, sunt niște interpretări care pot constitui un reper de plecare. Scopul tău e să încerci să creezi un circle jerk cu niște platitudini.
Credeam că maculatura e pe ălălalt blog.
@dam167
Insistența ta de-a rămâne în dialog politicos cu Aldus (indiferent cât te-a jignit, că-i blogul lui, un blog plătit), mă face să cred că ești mai rezistent ca eroul lui Cervantes.
L-ai lovit cu o alică de împușcat prepelițe – „Credeam că maculatura e pe ălălalt blog.”, dar cum prea-bine știi, băieții cu D-K, poartă vestuță de kevlar.
@Câmpeanca
Nu la democratizarea culturii mă refeream când am zis că și-a pierdut caracterul elitist. Să luăm exemplul unui manual de matematică. Acesta se adresează tuturor, dar este redactat de către specialiști în matematică, adică de către o elită. Cultura nu mai are astfel de filtre, fiind „redactată” de către toată lumea. Așa că ea conține și bune, și rele.
@dam167
Lipsa paragrafelor e intenționată. Te afli la categoria „Aforisme”. Aici nu ar trebui să aștepți texte elaborate, argumente și explicații. Sau le poți aștepta, dar le aștepți degeaba. La rubrica asta public enunțuri cât mai concise, a căror decriptare și comentare rămâne pe seama cititorilor, sau pe seama altor articole, de la alte rubrici. Dar, pentru că ai ținut să așterni niște rânduri, o să-ți răspund la ele.
Eu cred că cultura are admiratori. Atunci când spui despre cineva că e un om citit, sau cult, sau cultivat, sau cu o cultură bogată, de obicei nu o spui cu indiferență sau pentru a-l face de ocară, ci o spui la modul apreciativ sau admirativ. Deci, implicit apreciem și admirăm cultura.
Nu știu ce înțelegi prin cunoaștere, moralitate, identitate a unui popor. Dacă te referi la umorile epocii, la ethosul ei, și dacă de exemplu concepțiile societății despre moralitate au ajuns să fie exprimate în poezie, proză, muzică, picturi etc, atunci ele fac parte din cultura acelei epoci sau societăți. Legat de cunoaștere, cred că un manual școlar (de exemplu) poate fi considerat parte din cultura acelei civilizații.
În primul rând, eu nu am afrimat că problema relativizării reperelor universale și a ruperii legăturii cu transcendența era total absentă în antichitate, ci că era mult mai rară decât în zilele noastre. Acest fapt e binecunoscut. În al doilea rând, nu știu ce a făcut Akhenaton, dar nimic din ce înșiri acolo nu mi se pare că ar evidenția o astfel de problemă.
Maculatura mea este într-adevăr pe celălalt blog. Maculatura din capul unui cititor confuz îl urmează pretutindeni. De ce înțelegi tu din ce scriu doar tu ești responsabil.
@Renata
Ai avut o lună la dispoziție pentru a-ți evalua modul în care comentezi aici și primul comentariu pe care îl lași după ce ți-a expirat banul este o aluzie la adresa mea care n-are nicio legătură cu subiectul articolului. Te rog ca pe viitor să comentezi la subiect. Dacă nu ai nimic de zis pe subiectul unui articol, poți să nu zici nimic, că nu te va certa nimeni. Dar nu-mi mai polua blogul cu comentarii offtopic și atacuri la persoană. Mulțumesc.
Băi, Cocomârlă Cuvântătoare, din specia Vorbitorincilor, te-ai dat cu fundul de pereți să-mi amintești că mi-a expirat banul, sub pretextul că mustri WP, că nu ia în calcul toate opțiunile posibile, și-acu mă cerți?! Ia mai du-te, mă, în Pălăria lui Antol, vorba bunică-mii, că n-am vorbit cu tine, am vorbit cu Dam.
Când oi vorbi cu tine, referitor la ce-ți flatulează mintea în lipsă de idei, o să observi, imediat, că ție mă adresez.
Ești la al doilea comentariu offtopic. De data asta, ai și sărit calul cu nesimțirea. Îți amintești cum pe blogul tău mi-ai zis să nu te mai numesc nesimțită? Deci, tu ai pretenții de la mine. În schimb, vii aici fără taine și îți ridici fustele în văzul lumii. Ca și cum ar trebui să-ți mulțumesc că mă onorezi cu prezența sau ceva. Te rog, fă-o la tine acasă. Și ține-ți grandomania în frâu, dacă se poate. Ai ajuns să crezi că orice articol în care apare numele tău, fie și ca pretext, element introductiv sau notă de subsol, este despre tine. Cam cât de mare ego trebuie să ai?
Serios? Al doilea comentariu offtopic de când? De la ultimul comentariu atac la persoana matale sau de la ăla în care, ontopic, îți atrăgeam atenția asupra cuvintelor din dicționarul pe care ba-l pupi, ba ți-l faci supozitor?
Bă, nu vezi că ești penibil?
Io zic să-ți ușurezi activitatea pe blogurile tale și să mă banezi sine die. 🙂
Eu mă gândisem la 3 luni, dar fie voia ta. Ai ban permanent pe O Poziție.
[…] articolul anteprecedent descriam succint și foarte condensat, oarecum aforistic, câteva probleme serioase ale culturii moderne. Nu mi-am propus să le explic sau să le argumentez acum. Dar țin să vă spun că, intrând pe […]
@Aldus: mă refer la ceea ce face o cultură să fie arabă, latină slavă etc., iar concepțiile de moralitate cred că sunt clare – unele popoare au legi scrise și nescrise în direcția asta. Cunoașterea înseamnă tot ce a reușit acea societate să acumuleze, fie prin mijloace proprii, fie prin influența altor culturi.
E foarte ciudat că nu știi ce a făcut Akhenaton, în timp ce dai impresia că ai cunoaște în detaliu stilul de viață al antichității. De asta l-am și dat exemplu, pentru că toată lumea știe cine e, e un fel de Vlad Țepeș al Egiptului antic. Dacă vrei să vinzi o conservă care să ia ochii cumpărărtorului, chipul lui îl pictezi pe etichetă. Pe scurt, a fost tatăl cunoscutului Tut(ankhamun), care a introdus o nouă religie (monoteistă), a început construirea unui oraș-capitală și a creat instabilitate politico-economico-socială în țară. Fiul său Tut a trebuit să se dea bine pe lângă preoți pentru a reveni, încet, la religia veche. Sau, și mai pe scurt, ce îți spunem toți aici de câțiva ani, că religia a fost folosită în decursul istoriei pentru a manipula oamenii.
@Renata: a rămas pe țeava flintei, altfel mă retrag încet. Probabil că unele detalii, de exemplu ce înseamnă cercetarea, știința sau infrastructura, le percepi doar când ajungi să ai tangență cu ele. Sau detalii legate de Egiptul antic, pe care probabil doar un pasionat ajunge să le cunoască, cu toate astea Aldus e mult prea puțin citit. Nu că aș fi mâncat eu cărți cu lingura, dar n-ai cum să emiți atâtea platitudini fără să te fi împiedicat de câte un text.
Așadar, există diferențe între diverse culturi de pe glob. Adică, românii au o anumită cultură, slavii o alta, americanii o alta etc. De acord, dar ce legătură are asta cu textul aforismului meu?
Nu cunosc în detaliu viața anticilor (îmi displace profund expresia „stil de viață”). Cunosc unele aspecte, în linii mari. Prin ce se deosebea religia introdusă de Akhenaton de restul religiilor din acea perioadă? Presupunea și ea o raportare la o anumită zeitate, indiferent de numele ei? Avea un cod de reguli etice și morale? Dacă da, atunci unde-i relativizarea?
Știu că religia a fost folosită și în rău și nu țin minte să fi negat vreodată asta. Ce am zis și repet este că nu pentru manipulare a fost creată religia și nu ăsta e rolul ei. Cu ce i-a manipulat Iisus pe ucenicii lui? Că a refuzat orice funcție publică i s-a propus. Chiar și astăzi, papa de la Roma are putere politică, dar preotul simplu de la țară de obicei e sincer în credința lui și nu te manipulează. Religia îi include pe amândoi.
Și cărțile de chimie au fost abuzate de-a lungul timpului de teroriști care au folosit informațiile din ele pentru a fabrica bombe. Aia nu înseamnă că aceste cărți sunt rele. La fel, unii lideri politici sau religioși au abuzat de religie, credință și scripturi pentru a-i manipula pe oameni. Dar în esență, religia, credința și scripturile sunt bune.
Te întrebam unde intră particularitățile culturale – la material sau la spiritual? Pentru că ai pus ceva ce ai numit cultură într-o găleată și ai zis că are probleme dar, ca de obicei, lucrurile sunt mai nuanțate. Iar moralitatea diferă pe alocuri în funcție de acele particularități.
A, deci nu e mare diferență între o religie monoteistă și una politeistă? Atâta timp cât e o zeitate e ok, e transcendență? Simplul fapt că ți se impune o nouă doctrină pentru divinitate și absolut nu schimbă nimic?
De la care țară e preotul? din același sat cu magazinele alea de care ne povesteai? Preotul de la țară se implică în gospodării, influențează voturile cetățenilor și strânge bani. E un monument de sinceritate, nu alta. Nu știu câți, poate 1%, 10% sau 20%, dar sunt niște practici care se cunosc.
Cărțile de chimie descriu un fenomen. Scrierile religioase conțin dogme care sugerează un mod de gândire și un stil de viață. Autorii cărților de chimie nu ți-au trasat niște direcții în viață. Mai multă manipulare decât un conducător care se consideră uns de vreo divinitate nu cred că se poate.
Dacă avem în vedere definiția din prezent a culturii, ca totalitate a produselor materiale și spirituale umane, că așa e definită acum și așa o găsim în dex, atunci „particularitățile culturale” (adică particularitățile culturii) pot fi exprimate prin oricare dintre aceste produse (materiale sau spirituale). De exemplu, o particularitate a culturii secolului nostru este inteligența artificială, care era inexistentă la strămoșii noștri. Iar această particularitate poate fi observată atât în produsele materiale pe care le construim astăzi (telefoane cu inteligență artificială, calculatoare etc), cât și în produsele noastre spirituale (texte, imagini și meme cu inteligența artificială, opere de artă în care apare tema inteligenței artificiale etc). De exemplu, comentariile tale (sau ale oricui) despre inteligență artificială sunt un produs spiritual al secolului XXI în care e prezentă această particularitate a culturii contemporane: inteligență artificială.
Sigur că cultura a ajuns să fie echivalentă cu un fel de găleată în care intră de toate: și bune, și rele. Tocmai asta am criticat în textul aforistic de mai sus. Dar notează că găleata nu e scoasă de mine din joben. Nu eu definesc cultura în modul ăsta, ca pe un ghiveci, ci așa o definește societatea noastră. Iar eu critic această definiție și acest mod de a privi cultura, ca o găleată în care băgăm de toate. Nu o susțin și nici nu am inventat-o eu, ci constat că există, că a ajuns să prevaleze și o critic.
Legat de religii, e mai puțin important cum se numesc sau faptul că sunt monoteiste sau politeiste. Ce înseamnă repere obiective și principii universale? Orice religie îți spune de exemplu că adevărul, binele, arta, frumosul, moralitatea etc sunt niște coordonate fundamentale la care e necesar ca omul să se racordeze. Puțin importă că vorbim de Afrodita la greci sau de Venus la romani: ambele întruchipau același principiul al frumuseții și armoniei ideale și universale. Existența și atributele lor atestau faptul că această frumusețe și armonie nu este o simplă născocire a minții umane, ci o axă fundamentală a realității, creată și susținută de zei, la care omul se poate alinia mai mult sau mai puțin. Pe când curentele artistice moderne (vezi: postmodernism, existențialism, nihilism, deconstructivism etc) susțin că nu există repere universale, că valorile tradiționale și moralitatea (că ai dat-o ca exemplu) nu au un caracter obiectiv, că ele sunt simple produse sau convenții sociale (și deci depind de epocă sau zonă geografică și context cultural, adică sunt relative) sau chiar că sunt iluzorii. Cu alte cuvinte, cultura modernă relativizează niște idei și principii care în antichitatea erau cel mai adesea privite ca universale, transcendente, obiective, absolute.
Poate că avem experiențe diferite. Preoții de la țară pe care-i știu eu, din satul bunicilor sau din zona unde locuiesc, nu le spun oamenilor cu cine să voteze. Eu cel puțin n-am auzit niciodată. Iar pe Facebook urmăresc preoți ceva mai cunoscuți și populari, care se țin deoparte de orice subiect cu tentă politică și postează doar chestii despre artă, religie, suflet etc. Ești sigur că experiența ta reflectă cazul general? Adică, tu chiar crezi că spre o astfel de profesie vor fi atrași doar politicieni și manipulatori? Nu crezi că este de așteptat să vezi în rândurile studenților la teologie mai ales tineri sinceri, care cred în Dumnezeu și sunt interesați în primul rând de credință? Că toți cei pe care i-am cunoscut eu erau din ultima categorie.
De fapt adevărul, binele sau arta diferă de la o religie la alta – ce spuneam eu că e propovăduit de adepții ei, prin dogme. Păi cam importă dacă vorbești de Afrodita, că în biserica ortodoxă n-ai ce căuta cu ea. Așa cum nici Osiris și Anubis nu mai aveau loc de Aton în viziunea lui Akhenaton. Și tot așa cum racordatul la frumusețe și adevăr erau ce îți spunea direct faraonul, care era trimisul zeilor pe Pământ. Și lasă coordonatele, că în trecut susțineai că obiceiurile religiei ortodoxe trebuie urmate întocmai, acolo nu erau coordonate.
Lasă curentele artistice moderne, că alea nu-ți impun nici coordonate, nici valori și nici un mod de viață.
Dar tu ești sigur că experiența ta reflectă cazul general? Ce spun eu nici nu e experiența mea, ci lucruri oficiale apărute în presă. Iar implicarea clericilor în politică nu e ceva nou, asta se întâmplă de mii de ani. Sigur că da, biserica ca entitate funcționează cu credință, bunurile gestionate istoric de Parohie sunt de origine divină și donații de la enoriași, în nici un caz dobândite politic. Și da, e chiar ciudat de ce nu apare pe Facebook, unde poate fi urmărit public, neregulile pe care le subliniez eu – ASTA SE NUMEȘTE SARCASM. Adică tu dacă ai convinge enoriașii să voteze cu membri PSD, în calitate de preot simpatizant ai acestora, ai pune pe Facebook? De pe ce canale crezi că își iau oamenii simpli informațiile?
Nu ai înțeles. Disputele dintre numele pe care le dăm atributelor universale de: frumusețe, iubire, adevăr etc sunt dispute pe formă și nu pe fond. Eu vorbesc de fond aici. Altfel spus, a te certa că religia ta are dreptate sau că este mai corect să legi frumusețea de Venus decât de Afrodita înseamnă a fi religios într-un sens superficial. De fapt, a nu înțelege nimic din esența religiei. Insist: nu contează că frumusețea este privită de către creștin ca un atribut al lui Dumnezeu, de către musulman ca un atribut al lui Allah și de către un grec antic ca un atribut al Afroditei. În toate cazurile, frumusețea e un reper universal, care vine de sus (indiferent că de sus de la Dumnezeu, de sus de la Afrodita sau de sus de la Allah), și nu o simplă convenție umană. Iar dacă o să studiezi fațetele acestei frumuseți, o să descoperi că ea are cam aceleași caracteristici indiferent de sursa ei transcendentă.
Să știi că anticii nu aveau această problemă, de a se împiedica în numele zeilor. De exemplu, descriind religia galilor, Cezar scrie la un moment dat ceva de genul: „Dintre zei, îl venerează mai ales pe Mercur.” Este evident că galii nu i se închinau lui Mercur (un zeu roman), dar aveau un corespondent al lui Mercur, adică un zeu cu aceleași atribute. Este ca și cum un grec ar spune despre romani: „Locuitorii Romei îi spun Afroditei Venus”. Nu contează cum îi spui, e același principiu al frumuseții. Hainele (numele) sunt diferite, dar trupul (esența) e același.
Sau era același. Pentru că între timp s-a relativizat totul, iar acum frumusețea înseamnă ceva diferit în funcție de persoana pe care o întrebi. Sau arta. Pentru tine, orice este făcut cu scopul de artă este automat artă, iar conceptele noastre despre frumos evoluează mereu, nu așa spuneai? Discuția noastră despre artă din săptămânile sau lunile precedente ilustrează perfect aceste două perspective diferite: a unei arte ce implică niște criterii obiective (perspectiva mea, aliniată la antici) și a unei arte relativizate, unde orice poate însemna artă sau frumos și unde criteriile fluctuează mereu, neavând un fundament obiectiv (perspectiva ta, împărtășită de moderni).
Deci, aforismul este corect.
Un alt exemplu: în toate religiile vei găsi, într-o formă sau alta, precepte care îți cer să nu furi, să nu omori, să spui adevărul. Și, chiar dacă pot să existe mici diferențe formale sau contingente, când le analizezi atent, descoperi că fondul acestor precepte seamănă izbitor. Așadar, nu contează ce nume are divinitatea religiei respective: principiile moralității sunt aceleași.
Bingo! Faptul că nu trasează niciun fel de coordonate este un alt mod de a spune fix ce ziceam eu: că ele relativizează ceea ce în trecut era universal și obiectiv. Adică, în trecut aveai niște coordonate universale și transcendente; acum nu le mai ai. E același lucru dar exprimat cu alte cuvinte. Exact asta spun și eu în aforism.
Nu am o statistică. Dar, tocmai pentru că nu am (și nu ai nici tu), am rezerve în a generaliza. Concret, există clerici care se implică în politică și există clerici pe care nu-i interesează politica și care au dat la teologie pentru că credeau sincer în Dumnezeu și voiau să predice cuvântul Lui, nu să manipuleze și să se căpătuiască. Asta-i valabil peste tot. De exemplu, există medici care s-au făcut medici gândindu-se că e o meserie bănoasă și care iau plicul cu bani înainte de operație și există studenți care au dat la medicină pentru că asta le-a plăcut și au simțit chemarea să urmeze o meserie nobilă. Ce spui tu e că toți preoții s-au făcut preoți având gânduri imorale, ceea ce-i absurd. Și la fel a fost dintotdeauna. Ai dreptate că și în trecut au fost clerici care au manipulat. Și și eu am dreptate că și în trecut au fost clerici curați și care urmau preceptele religioase. Hai să nu mai generalizăm aiurea o întreagă tagmă doar pentru că presa iubește cazurile care fac rating.
Și ce legătură au bunurile gestionate de Parohie cu textul Bibliei sau credința unui anumit preot?… Faci un ghiveci. Dacă tu lucrezi la Apple, ești responsabil pentru politica firmei și faptul că exploatează copii din țările subdezvoltate? Preotul care ține slujba e responsabil pentru cum e organizat BOR-ul?
Aldus, eu am înțeles foarte bine, tu le amesteci pentru că… așa știi tu să faci când te simți încolțit. Frumusețea? lasă vrăjeala, religia creștină presupune că ai ca ghid un crez, stabilit prin sinod ecumenic, nu scris în Biblie. Dacă compari doar asta cu budismul, care nu impune venerarea unei entități creatoare, sunt valori diferite. Iar dacă nu respectăm astea, ne faci atei; apoi o dai cu frumusețea și fațetele. Se pare că în trecut aveai un conducător care ajungea să se creadă zeu, alea da coordonate.
Bunurile gestionate de Parohie sunt un rezultat al politicii Bisericii Creștine. Biserica a influențat societatea strict politic prin dogmele propuse, care sunt interpretări și convenții, nu vin din Biblie – citește-o, apropo. Iar preotul care ține slujba face parte din BOR, e subordonat administrativ și acceptă direcția politică a acestui organism – iar dacă e promovat da, poate ajunge responsabil și de cum e organizat BOR.
Eu nu spun că unii s-au făcut preoți cu gânduri imorale, ci doar că biserica a avut tot timpul o agendă politică. Un om ticălos rămâne ticălos indiferent în slujba cui e.
Ai în mintea ta o poveste care nu știu, o fi frumoasă pentru tine, doar că n-are legătură cu realitatea. E un fel de Stăpânul Inelelor, o ilustrație a ceea ce îți place ție din puținul pe care l-ai citit și înțeles.
Ca să mă simt încolțit, ar trebui să vii cu niște argumente solide, care să arate că ai înțeles textul din articol. Dar dacă l-ai fi înțeles, nu ai avea ce să critici la el.
Nu pot să mă simt încolțit de argumente precum:
Budismul nu face apel la o divinitate. În primul rând, budismul e o excepție de la regulă, iar excepțiile confirmă regula. În al doilea rând, chiar și în budism, în pofida faptului că transcendența nu se coagulează într-un zeu concret, ea rămâne cadrul implict care fundamentează noțiuni precum suferința, vacuitatea, pacea, excelența, cunoașterea etc, care nu sunt nici acolo simple convenții culturale, ci realități obiective și universale. După cum remarca un prieten virtual, în budism îl cauți pe Dumnezeu până când îți dai seama că de fapt te miști de mult în lumea sau în jurul Lui fără să-ți fi dat seama.
În trecut, regele era ales pe cale ereditară și considerat prelungirea divinității pe pământ, în timp ce astăzi președintele este ales în mod democratic. Argumentul ăsta confirmă încă o dată aforismul meu! Mersi pentru că l-ai adus în discuție.
Biserica manipulează. Eu mai sus am vorbit exclusiv despre religie și deloc despre Biserică, care-i latura ei administrativă. Observă însă cum tu ai făcut subtil trecerea de la „religia a fost folosită în decursul istoriei pentru a manipula oamenii” la „biserica a avut tot timpul o agendă politică”.
Deci, cine le amestecă? 🙂
Faci (obsesiv) aceeași greșeală pe care o fac cei care scriu prost – reproșează tuturor că nu înțeleg. Am înțeles ce ai scris, doar că sunt niște platitudini pe care tu le numești aforism.
Fără biserică (sau o organizație similară) nu există religie. Religia și practicile ei sunt date de niște dogme pe care le impune acea entitate, separat de scrierile considerate sacre (coincidența face ca tot biserica să „considere” ca fiind sacru ce îi convine). Obiceiurile și stilul de viață în general este dat de biserică, indiferent de forma ei.
Regele ales pe cale ereditară era de fapt o familie influentă care se impunea cu ajutorul bisericii – dar culmea, tu vezi spiritualitate în politică. De asta și exemplele din Egipt: 1) Akhenaton, a cărei familie aproape că a fost ștearsă din istorie din cauză că nu s-a înțeles cu clericii; 2) Hatshepsut, femeie devenită faraon datorită influenței și susținerii clericilor.
Dacă vorbești de religie, deja există o biserică care a cultivat-o – altfel n-a ajuns încă o religie.
Eu, în nici un caz, nu amestec nimic. Rămâi la ghiveciul cu platitudini, cum e ăsta: „transcendența nu se coagulează într-un zeu concret, ea rămâne cadrul implict care fundamentează noțiuni precum suferința, vacuitatea, pacea, excelența, cunoașterea etc, care nu sunt nici acolo simple convenții culturale, ci realități obiective și universale.” – aici într-adevăr n-am ce să critic, sunt niște cuvinte puse la un loc și care pot avea orice scop: de la deviza unei secte, până la vreo reclamă la un lanț de farmacii.
Deci, ce ai făcut până acum a fost să contrazici niște platitudini? 🙂 Ia recitește-ți primul comentariu, să vezi cât de bine se potrivește cu „am înțeles perfect platitudinile pe care le-ai scris”, adică cu ce spui acum.
Dacă sunt platitudini, de ce ai lăsat atâtea comentarii? Când cineva scrie un enunț de tipul „Soarele ne dă lumina și căldura”, nu te apuci să-l combați în jde comentarii. Cel mult îi lași un comentariu de tipul „Așa, și?”
Eu sunt mulțumit să fie platitudini. Adică, le poți considera platitudini dacă vrei. Eu nu le consider platitudini, dar asta-i evaluarea mea. Întrebarea e dacă sunt sau nu reale. Platitudinile sunt adevăruri evidente și banale.
Dar stai, că ți se rupe firul: după ce le numești platitudini, te apuci iar să le combați, în restul comentariului… 😀
Fără biserică nu există religie. Și fără trup nu există artă. Biserica impune și normează dogma religioasă. Creierul uman impune concepțiile noastre despre artă și îi limitează posibilitățile. Dar dacă tu susții că arta se rezumă la biologie și orice discuție despre artă trebuie tranșată în termenii noțiunilor despre țesuturi, oxigen, organe și vase de sânge din manualul de anatomie, atunci faci umbră pământului degeaba.
Sau, într-o altă analogie, faptul că nu ești capabil să concepi dimensiunea religioasă dincolo de cadrul instituționalizat pe care îl oferă Biserica, la care tu o reduci, este ca și cum eu aș reduce familia ta, relația ta de iubire față de soție și de copii, povestea vieții voastre etc la instituția notarială care v-a declarat soț și soție precum și la alte instituții ale statului român, care vă normează viața socială.
Apoi, Biserica e un concept foarte vag. După cum ți-am spus, cuprinde atât partea politică și administrativă, cât și clerul care nu este implicat în politică dar trebuie să facă parte, în virtutea necesității, dintr-o instituție. Una peste alta, nu cuvântul „Biserică” e problema, ci doar o anumită parte a Bisericii, respectiv cea care se ocupă, dacă se ocupă, cu manipulări și matrapazlâcuri. Iar religia nu se rezumă la partea respectivă.
Să luăm cazul unui preot care nu e interesat decât de predarea moralei și preceptelor creștine. Adică, el crede sincer în Dumnezeu, vrea să le insufle și oamenilor această credință, să îi facă mai buni, mai rugători, mai morali etc. Preotul respectiv este parte din Biserică? Păi este, că nu poate opera în alt cadru. Dar cu ce manipulează sau face rău? Cu nimic. Influența lui este benignă și poate chiar foarte utilă în acea comunitate. Și totuși, acționează în cadrul Bisericii. Deci, nu toată Biserica e putredă. Iar religia nu înseamnă doar Biserică, la fel cum arta nu înseamnă doar creier și familia nu înseamnă doar certificat de căsătorie. Și dacă religia nu este reductibilă la Biserică, cu atât mult nu e reductibilă la partea aceea putredă a Bisericii, de care tu te agăți ca scaiul de om.
După părerea mea, un subiect mai interesant decât cărțile pe care le respinge Biserica se referă la cele pe care le acceptă. Pentru că dacă să zicem Biserica respinge niște cărți care în realitate sunt sacre, nu-i mare pierdere (cu atât mai bine, avem mai multe). Dar cele pe care deja le acceptă sunt autentice și sacre? De exemplu Biblia. Iar aici și eu consider că sunt sacre, nu doar Biserica. Și opinia mea despre Biblie nu este formată pe baza a ce mi-au spus preoții, ci a declicurilor pe care versetele biblice le-au produs în mine.
Deci, iată încă un exemplu că religia nu se rezumă la Biserică și cu atât mai puțin la partea politică a Bisericii: Biblia are sens pentru mine, iar eu o asimilez și verific din afară, pe cale individuală, separat de cadrul oficial Bisericii, iar uneori descopăr în ea subtilități și profunzimi pe care nu le spune preotul la slujbă, și ea (Biblia) se corelează și completează perfect cu credința mea în Dumnezeu, care este iarăși personală și nu instituționalizată, dar care este perfect compatibilă și cu cadrul religios. Faptul că pentru tine religia nu produce acel declic lăuntric (și ca atare tu o consideri goală și o reduci la Biserică) arată doar că tu nu ai descoperit acel filon autentic religios. Nu că el ar fi inexistent. În general, pentru cei foarte mulți care l-au descoperit, religia are sens și nu se rezumă la ce zici tu.
Nu are importanță cum se impunea familia regală (care apoi dădea regele pe câteva generații, până era detronată de altă familie influentă, dar tot aristocratică). Faptul că regele era privit ca fiind prelungirea sau reprezentantul divinității pe pământ este în sine, indiferent de cum era ales, o mărturie a caracterului unitar, non-relativ, transcendent și universal pe care statul îl avea la origini. Tot la fel cum chiar și cea mai ideală și perfectă democrație ți-ai putea imagina ar fi o dovadă a relativizării sistemelor de guvernământ. Ia cel mai despotic rege din istorie, care s-a intitulat Dumnezeu pe pământ și care a făcut cele mai mari rele, și compară-l cu cea mai bună democrație care a existat vreodată oriunde în lume: primul este totuși o urmă a acelor repere transcendente de care vorbeam, în timp ce democrația este expresia plenară și maximală a relativizării lor.
De ce să nu contrazic platitudini? o fac pentru cine știe să citească – nu într-un anumit fel, ci să citească pur și simplu.
N-are nici o legătură cu arta și biologia, pur și simplu o religie presupune un set de dogme, nu ceea ce crezi tu că înțelegi. Și nu, Biserica nu e ceva vag, e o organizație, indiferent că îi spui biserică, preoțime sau cum vrei tu, e o entitate care face o sinteză la ceea ce ar trebui tu, ca om de rând, să urmezi. Dacă tu înțelegi altfel Biblia ghici ce, ești un eretic în ochii Bisericii creștine, nu vreun spiritual.
Așa că e simplu, vorbești în dodii. Un preot (care a devenit preot pentru că s-a angajat să urmeze o dogmă impusă) manipulează pentru că impune mai departe acea dogmă, indiferent ce crezi tu că înțelegi. Fix așa cum îi acuzi tu pe doctori că știu doar să facă parte din sistemul care i-a făcut doctori. Opinia ta despre Biblie… citește și tu Biblia înainte să ai opinii. Iar „o anumită parte a Bisericii” e… interpretarea ta subiectivă.
Din nou, religia nu există fără Biserică. N-ai avea un crez impus fără biserică, pentru că fiecare înțelege ce vrea și ce poate. Am râs la aia cu filonul autentic religios și, din nou, filonul tău poate e o erezie în fața bisericii creștine, indiferent cât de spiritual te consideri tu. Ironia e (pentru a mia oară) că ne faci atei doar pentru că nu ne supunem unor dogme. Acum ce facem, iar înșelăm dicționarul când vine vorba de religie? religia și diversele idoelogii spirituale nu sunt același lucru.
Iar regele era „privit” după imaginea pe care o impunea, țăranul care mânca de pe jos nu ținea să-l vadă zeu.
Chiar dacă o religie presupune un set de dogme, ea nu se reduce la un set de dogme, așa cum tinzi să o reduci tu. Și pictura presupune un set de ustensile, dar faptul că vânzătorii de pensule și uleiuri se unesc într-o organizație cu scopuri mârșave, care îi cooptează și pe toți profesorii de artă și desen, nu înseamnă că toate tablourile vor reflecta asta.
Și cunoașterea presupune un set de reguli și instituții dar nu se reduce la ele. Nu poți spune că, din cauza faptului că Ministerul Educației și programa de învățământ sunt la pământ, orice elev e condamnat să devină idiot. Cunoașterea și învățătura sunt modelate de acești factori, dar nu se reduc la ei. În mod similar, religia e modelată de dogmele pe care le menționezi, dar nu se rezumă simplist la ele.
Am zis că biserica e ceva vag pentru că nu e doar o organizație care face o sinteză. E mult mai mult decât atât. E și biserica în care intri când ieși de la ore (ca elev) sau job (ca adult) și spui o rugăciune, deși nu e nimeni înăuntru, niciun preot. E și slujba de duminică, în care toți oamenii își îndreaptă gândurile către Dumnezeu iar preotul spune câteva cuvinte din Biblie, pe care le interpretează – cum altfel decât – pe înțelesul omului de rând, trăgând de acolo o lecție morală sau spirituală, cum ar fi: să faci bine, să te rogi, să ai încredere, să iubești, să ierți etc. Biserica înseamnă mult mai mult decât doar dogma. De aia am zis că e ceva vag. Tu ești fixat asupra dogmei și nu vezi adevărata amploare și adâncime a religiei.
Deci, nu, Biserica nu este doar o entitate care trasează dogme. Aia e doar o fațetă a Bisericii.
Nu devii eretic doar pentru că studiezi Biblia individual. Devii eretic atunci când interpretările tale contrazic dogma oficială. Există numeroși exegeți care s-au aplecat individual asupra Bibliei și au scris cărți pe tema a ce au înțeles ei din Biblie și nu au fost numiți eretici, ba chiar unii sunt recomandați de către Biserică. Interpretările mele nu m-au condus la concluzia că dogma religioasă ar fi falsă, ci că ea este, în esență, adevărată. Ele converg către aceleași adevăruri profunde. Sigur că Biserica are și părți criticabile, dar nucleul religiei este diamantic. Rock solid ar fi puțin spus.
Cum adică un preot manipulează pentru că impune acea dogmă? Pe logica asta, și matematicianul manipulează pentru că impune o dogmă asupra operațiilor numerice, iar dacă nu o îmbrățișezi te numește prost și te lasă repetent. Ca să arăți că manipulează, mai trebuie să arăți că acea dogmă este în sine și în esență greșită, viciată, falsă. Altfel, nimic nu este mai greu de contestat decât 1+1=2 și nimic nu este mai dogmatic decât matematica.
Mulțumesc că îmi recomanzi să citesc Biblia integral. Și eu intenționez să o fac. Crezi că după ce o voi termina, ea îmi va confirma opinia de până acum, pe baza fragmentelor pe care deja le-am citit, sau mi-o va infirma? Eventual, poți să îmi spui și ce pasaje crezi tu că îmi vor pune la încercare premisele și axiomele…
Unde am zis eu că ești ateu pentru că nu te supui unei dogme? Din punctul meu de vedere, ateu este cel care nu crede în Dumnezeu. De exemplu, un musulman care crede în Allah nu este ateu, chiar dacă nu împărtășește dogma creștină. Dacă tu crezi în Dumnezeu (sau în Allah sau într-un Creator transcendent, indiferent cum l-ai numi) dar consideri că religia (creștină sau în general) este un mare rău, atunci în mod evident nu ești ateu. Însă, din perspectiva mea, deși nu ești ateu, greșești în privința religiei, pe care nu o înțelegi în adevărata ei dimensiune și profunzime.
Este de asemenea perfect posibil să crezi în Dumnezeu (și să nu fii ateu), dar să ai o perspectivă parțială sau parțial eronată asupra Lui. De exemplu, să îl privești pe Dumnezeu ca pe un fel de entitate indiferentă la soarta lumii, sau lipsit de atributele pe care i le atribuie religia (și nu numai religia). Dar dacă crezi într-un Dumnezeu care este omniscient, omnipotent, benevolent, iubitor, milostiv etc, ce ți se pare mai firesc: ca El să fi rămas mut și surd la cererile oamenilor pe care i-a creat, sau ca El să se fi revelat de-a lungul timpului, în diferite epoci culturale și zone de pe glob, prin gura unor profeți care I-au făcut cunoscute principiile și au fondat religii prin care să poată fi descoperit mai ușor? Și ce ți se pare mai firesc: ca sfinții care ajung să trăiască stări profunde de comuniune cu Dumnezeu să păstreze asta doar pentru ei, sau să le spună și altora, de fapt întregii lumi, relevațiile pe care le-au avut în urma practicii spirituale, iar aceste revelații, dat fiind că e vorba de același Dumnezeu, să coincidă izbitor, indiferent de cultura, epoca și religia din care au făcut parte sfinții respectivi, așa cum vedem că de fapt chiar coincid?
Religia este pentru societate ceea ce reprezintă casa pentru o familie. Nicio casă nu-i perfectă, iar uneori se mai arde un bec sau se mai strică un scaun, sau nu avem vopseaua care ne place la ea, ori poate stilul arhitectural e cam depășit, dar asta nu o face mai puțin necesară.
Posibil, deși nu cred că este adevărat, dar, chiar dacă ar fi adevărat, în trecut cultura nu era supravegheată și normată de țăran, ci de către o elită, care îl considera pe rege ca fiind un reprezentant al zeilor. Și, tocmai de aceea, cultura era pe atunci racordată la sacru și la universal în mod tradițional și nu accidental sau contingent. Democratizarea culturii este de dată recentă și face parte din problema numărul 4 identificată și expusă de mine în text (pierderea caracterului său elitist).