O perspectivă asupra limbajului tinerilor

Acum vreun an și jumătate vă relatam o experiență interesantă pe care am avut-o trecând pe lângă niște adolescenți care vorbeau frumos:

La scurtă distanță de scena redată mai sus am trecut pe lângă un grup de tineri cam de vârsta liceului (Câți ani are liceul de la voi din oraș?) și am auzit o fată spunându-i unui băiat: „Dacă o iubești pe iubita ta, atunci îi spui în multe feluri: frumoasa mea, steaua mea, bucățica mea de prăjitură, colțul meu de rai, feblețea mea”, urâta mea – am completat eu în gând, și lista ar putea continua, că fata era model de creativitate și nu mai rețin toate expresiile. „Dar eu nu fac așa cu tine, măi!” a continuat ea. „Eu nu-ți spun așa, măi!”

Relatarea de atunci a fost primită de unii comentatori cu sprâncenele ridicate. Renata, în particular, m-a acuzat că fabulez, pentru că nu-i venea să creadă că tinerii de azi pot vorbi și altfel decât vulgar, ba chiar că pot folosi cuvinte frumoase: „mi-e imposibil mie, ca cititor, să cred că o puștoaică de liceu, din zilele noastre, zice «FEBLEȚEA mea»!” Am polemizat o vreme cu ea în comentarii, dar cred că a rămas la părerea că întâmplarea respectivă a fost o invenție pură.

În paranteză fie spus, diferitele precizări de finețe pe care le fac uneori sunt deseori (ca să nu zic întotdeauna) ignorate de către comentatori. De exemplu, după ce am scris „tineri cam de vârsta liceului”, am adăugat într-o paranteză: „Câți ani are liceul de la voi din oraș?” Gluma rezultată (bazată pe o interpretare ad-litteram a expresiei „de vârsta liceului”, care liceu poate să fie vechi de zeci de ani, sau chiar să aibă o vârstă venerabilă) nu este pur arbitrară, ci conține sugestia că respectivii tineri erau mult mai maturi intelectual decât vârsta lor biologică. Asta îmi amintește de primii mei ani de liceu, când profesoara de română făcea câte o glumă subtilă și apoi se uita cu coada ochiului în clasă să vadă dacă reacționăm, doar pentru a constata că gluma căzuse ca piatra în apă, fără să producă nici o undă în noi.

Bun, și acum să revenim la 2026. Zilele trecute mergeam la apartament, pe jos. Aproape de intrarea în bloc se afla un alt grup de tineri, adunați la șezătoare. Băieți și fete, de data asta mai mulți băieți decât fete, pentru că ne-am emancipat iar șezătorile au devenit unisex. Bănuiesc că și la voi există bănci în fața blocurilor, puse anume pentru ca tinerii să se adune acolo peste zi și mai ales seara, la o țigară, la un taifas și sub un clar de lună, aducând puțină culoare și infuzând puțină viață în peisajul urban altminteri monoton. Și trecând pe lângă ei, l-am văzut pe un tip întrebându-l pe altul: „Și zi, măi, cuvântul ăla cu P!” (Au urmat niște râsete.)

Și atunci mi-am adus aminte de scena din urmă cu un an și jumătate și de disputa mea cu Renata, căreia nu-i venea să creadă că există tineri cu vocabular ales. „Zi, măi, cuvântul ăla cu P!” Ce să-i faci, mi-am spus cu un zâmbet ușor amar, nu poți avea tot timpul dreptate. Este evident că există mulți tineri vulgari, iar eu treceam acum pe lângă un grup care numai la cuvinte elevate nu se gândea. Cel puțin nu au rostit cuvântul cu pricina în timpul cât m-am intersectat cu ei.

Cu gândurile astea în minte, am intrat în bloc. Și, închizând ușa de la intrare, am mai apucat să aud în urma mea: „Perspectivă!”