În „Lecția despre cerc”,
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu același băț de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbește cu fruntea nisipul
și i se cere iertare.
Atât.,
publicată în volumul „Opere imperfecte”, Nichita Stănescu ne vorbește despre cel mai mare pericol la adresa unității: dualitatea.
Cercul, ca simbol al perfecțiunii, este Adam înainte de Eva. Întâiul Adam avea forma unui cerc. Nu mă credeți? Întrebați-l pe Platon. Care o să vă povestească, în mitul androginului, cum zeii l-au secționat pe Adam în două, diminuându-i forța aproape la zero. Pentru că ce mai poți face cu o baterie căreia îi lipsește fie polul plus, fie polul minus? Nu valorează nici măcar doi poli. Și de atunci Adam și Eva se caută neîncetat, viață după viață, după cum ne spune Liviu Rebreanu. Dar de ajuns cu asta, pentru că despre cerc și androgin am mai vorbit.
Lecția despre cerc mai este o lecție a începutului și a ezitării. Creația este perfectă la prima versiune: orice retușare o alterează. În versuri, cercul și secțiunea sunt desenate cu același băț de alun, semn că avem un act în două etape. Alunul este un arbust fermecat, simbol al înțelepciunii, protecției și fertilității – deci forțelor creatoare. Prima operă a acestuia, realizată sub bagheta inspirației muzelor, este impecabilă: un cerc lipsit de colțuri, distorsiuni sau fisuri, fără început și fără sfârșit. Ulterior însă intervine mintea și ne tentează să-l „îmbunătățim”. Astfel, îl modificăm. Când realizăm ce am făcut, cădem în genunchi și-i cerem iertare.
Și mai este o lecție despre forma pe care o putem da energiilor amorfe de la baza realității. Nisipul este neutru și indiferent: o puzderie de particule nivelate de vânt și arse de Soare, aduse la același numitor. Cu el putem modela un minunat cerc complet, sau un dureros cerc rupt. Nisipul de la bază nu exprimă nimic. Depinde doar de noi să-i dăm o formă plăcută sau urâtă, benefică sau rea.
Dar, înainte de toate, „Lecția despre cerc” este povestea celui mai mare pericol la adresa unității: dualitatea…
Aldus, fiindcă am o presimțire, că această reluare insignifiantă a unei teme (poetice) pe care n-ai înțeles-o, dar vrei să pari unicul ei înțelegător, îți va aduce numai comentarii politicos inexistente, sparg eu gheața, că poate pricepi, doar pentru tine: un ins culturalizat artistic pe modelul „mozaic”, adică mai dintr-un „almanahe”, mai de pe Coana Wiki, indiferent cât ar fi el de înțelept religios, nu le dovește cu Arta, fie ea sculptură, muzică, pictură sau poezie. E nevoie de multă lectură, multă audiție și multă vizionare. Dacă te-ai oprit la romanele de capă și spadă din adolescență, dacă ai ascultat muzică la „pianul în flăcări”, dacă ești mai dispus să vizitezi/vezi kitsch-oasa Catedrală a Neamului din București, și nu Domul din Milano, prietenște îți zic – nu mai analiza poezie! Măcar nu Nichita! Fii nițel politicos față de Poet!
Analizează ziceri georgescucuiete, ia-l în bâză pe Ion Creangă, cu Amintirile lui, mai roade o sămânță de Floarea Soarelui, mai explică-ne cu Sfânta Treime, dar lasă-te de critică literară! Că te bat propriile aberații, cu mult înainte de-a le transforma în filozoficărie: „un cerc lipsit de colțuri, distorsiuni sau fisuri, fără început și fără sfârșit…”
Băi, calmează-te! Revino-ți! Nu există cerc cu colțuri! De aceea nu există nici cerc LIPSIT de colțuri.
Eventual, scrie despre prima ta amintire din copilărie și dă o leapșă! Te asigur că vei avea succes!
De ce să nu-l analizez pe Nichita? El e zidul la care se oprește înțelegerea ta? 🙂 Și, oricum, nu l-am analizat pe Nichita. Am analizat o poezie a lui Nichita (din câte a scris). E o diferență.
Cum să înțelegi Biblia (apropo de discuțiile de la articolul precedent), când până și textul meu de aici, care este foarte simplu, îți ridică asemenea probleme? Bineînțeles că nu există cerc cu colțuri. Dar numai un matematician obtuz mi-ar fi putut da, în afară de tine, replica asta. Cât de greu ți-ar fi fost să citești fraza în felul următor: „un cerc, adică o figură geometrică perfectă, fără colțuri, distorsiuni sau fisuri, al cărei sfârșit redevine început și poate fi plasat în oricare punct de pe ea, făcând-o astfel atemporală”? Trebuie să traduc chiar totul într-un limbaj de lemn și grădiniță ca să mă asigur că vei ajunge la fond fără să te împiedici de formă? Ia-te de mână cu ChatGPT, că și el fix așa răspunde când îi prezinți un text.
Bine măcar că n-ai zis că în mitul lui Platon nu apărea Adam.
Din perspectivă creștină, Adam nu este desăvârșit în unicitatea lui! Textul din Facere îl arată pe Adam cum constată singuratea lui după ce a trecut în revistă celelalte ființe create de Dumnezeu! Putem spune că Adam și-a dorit o ființă asemenea lui! Deasemenea, putem spune că Dumnezeu nu trece peste Adam, după crearea lui, ca să facă încă un om, ci așteaptă ca Adam să își dorească un om asemenea lui! După ce Adam își dorește încă un om, atunci Dumnezeu creează femeia!
După crearea femeii Adam vorbește despre ea în termenii unității: “os din oasele mele și carne din carnea mea”! Cât timp, nu știm cât, oamenii au rămas în ascultarea cerută de Dumnezeu, de a mânca din toți pomii Raiului cu excepția pomului cunoștinței binelui si răului, cei doi oameni au trăit în unitate!
Mihail, ai scris un comentariu foarte frumos! E cam ca și când te-ai prezenta la un congres de matematică, cu lucrarea „Știu să număr până la 5”.
Mai vino pe blogul lui Aldus cu gândurile tale! Îi crești cota!
@Mihail
Singurătatea nu înseamnă neapărat imperfecțiune. Și Dumnezeu era singur înainte să creeze îngerii, universul fizic și oamenii, dar asta nu-i știrbește cu ceva desăvârșirea. Iar Adam, deși singur, încă nu păcătuise, așa că din perspectiva asta era desăvârșit.
Apoi, nu uita că Eva nu a fost adusă de undeva din afară, ci tot din Adam a fost extrasă, așa că nu era ceva exterior lui, care îi lipsea sau de care avea nevoie pentru a fi complet, ci tot o parte din el, pe care ulterior Adam o poate contempla ca și cum ar fi ceva separat de el, pentru a o cunoaște mai bine.
@Renata
Acum ai trecut și la atacarea comentatorilor care nu îți împărtășesc punctele de vedere? Faptul că mă atacai pe mine nu era de ajuns?
@Aldus
Am căutat să fac o paralelă cu teoria că fiind singur, Adam era desăvârșit iar prin crearea unui al doilea a fost stirbita unitatea inițială a unului inițial!
În ciuda talentului literar și a meseriei și științei farmaceutice, Renata rămâne tot femeie! Cu slăbiciunile ei și calitățile de rigoare! Este știut că femeile au slăbiciunea clevetirii, deci cum ar putea o purtătoare a firii femeiești sa scape de această slăbiciune? Sigur, ar putea! Doar că a renunțat la Cel ce ar putea să îi dea darul stăpânirii limbii! Așa că rămâne cu slăbiciunea!
@Aldus
Nu putem spune că femeia era parte din Adam! Ea a venit la ființă prin lucrarea lui Dumnezeu! Până atunci nu a existat!
Tot așa nici pământul nu îl conține în sine pe om, chiar dacă Dumnezeu a creat omul din pământ!
A existat într-o formă implicită, în ființa unită, androginală, a omului primordial. E ca și cum te-ai gândi la ceva și apoi ai rosti acel gând cu voce tare. La început cuvintele respective nu aveau o formă sonoră, care să poată fi auzită de cineva, dar ele existau totuși în tine.
Notează că ceea ce e valabil pentru Eva e valabil și pentru Adam. Adam de dinainte de apariția Evei nu este același cu Adam de după apariția Evei. Primul e androgin; al doilea e bărbat. Deci, nici Adam bărbatul nu exista mai mult decât exista Eva femeia. Exista doar omul primordial, androginal, format dintr-o parte masculină și una feminină. Care apoi s-au separat. Cel puțin asta-i interpretarea mea.
Androginul, ca idee, are vreun temei biblic? Nu vine din textele religiilor păgâne?
De exemplu, chiar mitul felului în care a fost creată Eva, din „coasta” lui Adam. Apropo, știi că au existat o mulțime de discuții cu privire la sexul îngerilor?