Pe cât de scurt a fost aforismul despre artificialitate de la articolul precedent – care, în paranteză fie spus, nu are nicio legătură cu Titu Maiorescu -, pe atât de multe și neașteptate reacții a generat. Printre ele și neînțelegeri ce ar merita probabil discutate. Până atunci, pentru că m-am cam săturat să fiu luat la puricat pentru orice text simplu care le dă tuturor impresia că l-au înțeles, aveți mai jos o cugetare mai lungă de două rânduri la care toate LLM-urile dau chix.
Dacă numerele și, într-un sens mai larg, matematica nu ar avea o realitate ontologică intrinsecă, așa cum au postulat Pitagora și Platon cu mii de ani în urmă și cum s-a minunat Eugene Wigner în secolul trecut, atunci noi nu am putea să efectuăm nici măcar cele mai simple operații de adunare. Faptul că putem folosi variabile în expresii ca „3x”, înțelegând că 3 zile și 3 flori sunt două mulțimi cu obiecte de tipuri net diferite dar care au același cardinal, pe care îl recunoaștem indiferent de entitățile pe care le cuantifică, precum și faptul că numărul „3” are același înțeles pentru toți oamenii, cumulate cu observația finală că matematica stă la baza atâtor aparate moderne ce funcționează în conformitate cu scopurile pentru care au fost proiectate, spre deosebire de, să zicem, limba română sau jocul de șah, care, deși definesc universuri coerente și complexe ce pot fi comparate cu algebra sau geometria, nu sunt capabile să ne facă să zburăm și nu ne pot aprinde becul de la veioză, constituie argumente adamantine că numerele nu sunt un cod accidental al minții sau geneticii umane, ci simbolurile sub care se ascund și de fapt oglindesc în conștiința noastră demarcații corespondente, reale și obiective, ale unui sistem axial de coordonate pe care e întins universul. Iar multiplele exemple în care simpla jonglare teoretică cu noțiuni, relații și paradigme matematice abstracte, pe care uneori le inventăm într-o doară, se dovedește utilă ani mai târziu, când rezolvă spectaculos probleme concrete apărute între timp sau ne permite să înțelegem mai bine anumite realități de ordin fizic la care nu ne gândiserăm înainte, nu fac decât să întărească această concluzie. Matematica este, așadar, simfonia pe care dansează întreaga lume. Și totuși, teza de mai sus nu este completă. Pentru ca matematica cu care operăm să fie atât de eficientă, mai este necesară o condiție: ca ea să fie țesută, simultan, și în structura conștiinței noastre.