În articolul de față vă supun atenției o nouă reflecție a Adelei Toplean, cu care deja v-am obișnuit. Publicat de autoare pe Facebook la data de 26 decembrie 2025, textul e scurt dar profund și actual:
Homo Technologicus nu se mai raportează la lume prin observație directă. Dacă ar face-o, s-ar confrunta cu interminabile erori. La ce bun să observi lucruri asupra cărora nu ai niciun control? De fapt, ce nu poți controla de la butoane nici nu există. Când tot ce-ți dorești e digitalmente realizabil, nu ai motive să te îndoiești de magia tehnologiei.
Textul Adelei propune o alunecare și alienare treptată a omului modern, care, trăind sub spectrul, influența și domnia cvasi-universală a tehnologiei, primește titulatura de Homo Technologicus.
Mecanismul glisării este simplu, eficient și insidios. La început, tehnologia produce o deformare de perspectivă, creând un spațiu virtual „magic”, care, prin imersiunea în el, seduce utilizatorul să confunde această dimensiune cu realitatea concretă. Mirajul funcționează de minune pentru că spațiul se pliază pe dorințele și așteptările noastre. Astfel, contactul cu realul devine mijlocit de interfața tehnologică iar utilizatorul se distanțează de realitatea obiectivă și de natură.
Clivajul se amplifică treptat, prin mularea tehnologiei pe dorințele și viziunea celui care, nemaiavând nevoie să se adapteze la mediul extern, devine un sui generis demiurg, sau cel puțin are impresia asta. Până când se ajunge în punctul în care ruptura e atât de mare, încât descinderea în realitate ar produce o serie de „interminabile erori”, din cauză că lumea concretă nu ar mai corespunde așteptărilor modelate și cristalizate în timp prin uzul și, de fapt, abuzul tehnologiei.
Textul se oprește aici, dar putem intui continuarea firească a unui Homo Technologicus complet izolat de realitate, trăind într-o bulă tehnologico-virtuală mai dură decât ciocanul lui Maslow, care l-a acaparat total și care îl extrage nu doar din lume, ci până și din povestea noastră.
În concluzie, în loc să-i permită utilizatorului ei să înțeleagă mai bine realitatea, tehnologia modernă, în special cea de ordin digital, îl expune riscului (sau poate certitudinii) unui derapaj nu doar epistemologic, ci chiar ontologic sau existențial.
Ne putem întreba, ca să încheiem într-o notă simultan modernă și tradițională, transpunând vechea dilemă a oului și a găinii în coordonatele momentului prezent, cine pe cine modelează și controlează în acest ultim lanț evolutiv cauzal în care realitatea pare să fie redusă la rolul de simplu spectator: omul pe tehnologie sau tehnologia pe om?