Mă aflu în mijlocul unui Univers.
Chiar în centru. Îl contemplu.
Îl ascult, îl ating, îl privesc și îl gust.
Cu nările îl adulmec. Iar el mă respiră pe mine, infuzându-mă cu viață.
Cu ochii îi colorez contururile. Uneori asperitățile.
Cu palmele îl ating, iar cu tălpile îl masez.
Urmele pașilor mei sunt locurile în care l-am dezmierdat.
Mă uit în mine și văd dâre de stele; mă uit pe cer și văd asfințitul colorat cu sângele meu.
Cică universul ar putea fi finit. Și tot ce are început are un sfârșit.
Dar cum ar putea ca ceva infinit să existe în ceva limitat, mărginit?
Mă aflu în mijlocul unui univers mărginit.
De spațiu, de timp, de gravitație și de asfințit.
De viteza luminii în vid.
Mă uit în mine și nu găsesc niciun polițist care să-mi amendeze gândurile că circulă instantaneu prin tot universul.
Poate nici măcar nu sunt gândurile mele. Poate sunt gândurile ilicite ale universului.
Dacă nu aș exista, o mogâldeață aflată chiar acum în centrul lumii,
Cât de mic ar deveni, brusc, universul?
Și, mai ales, cine l-ar mai contempla?
Sursa de inspirație, un poem de pe Arca lui Goe:
Aha! Deci, faci si poezie Aldus! Si ce poezie… Mie personal, imi place tare ce ti-a iesit (fie ca te-ai inspirat sau nu). Ar trebui sa scrii versuri mai des 🙂
Nu fac poezie. 🙂 Acum a fost un impuls de moment. Mă bucur că îți place.
Eu as spune sa faci! Iti iese fain 🙂