Epoca ceaușistă a avut și părți bune

Citez un fragment dintr-o postare Facebook de ieri a Nataliei Onofrei, ceva mai lungă:

Apoi, pe meleagurile de est, a venit socialismul.

În toate țările din blocul de est, statul a conceput un sistem coerent în ceea ce privește locuirea fiecărui individ și posibilitatea de mutare în alte localități (la oraș) și de a fi independent. Școlile profesionale, fabricile, șantierele, liceele și universitățile puneau la dispoziție camere de cămin, garsoniere și apartamente, după caz. Nu exista să rămână cineva în stradă.

Părinții nu umblau ca disperații cu 1500 de dolari în mână să închirieze ceva pentru un copil plecat la orice fel de studii. Se va spune că erau condiții nu știu cum. Erau și așa, și așa, dar nu dormea nimeni pe bancă în parc și nu se întorcea nimeni acasă la părinți din cauza lipsei de acoperiș deasupra capului.

De asemenea, la finalul studiilor, indiferent de nivel, un loc de muncă avea asigurat fiecare, plus o altă locuință, din ce în ce mai confortabilă. Cei care se căsătoreau și făceau copii primeau unele mai mari, în funcție de numărul de membri ai familiei. Poftim independență! Apoi, exista posibilitatea creditării avantajoase într-un sistem economic stabil. Așa cum era el totalitar și nasol.

De fapt, independența aceasta economică și locativă a generației părinților mei a fost asigurată de stat. Nimeni nu și-a cumpărat casă la 20 de ani cu bani scoși din buzunar, din munca proprie, abia ieșit dintr-o facultate sau liceu, sau profesională (de care beneficiase gratis!)!

Când eram copil și mergeam cu familia la cinematograf, sora mea, care era mai mică decât mine, îi întreba pe părinți cu privire la personajul de pe ecran: „E bun sau e rău?”. Pentru că mintea ei de atunci avea nevoie, pentru a înțelege și încadra corect personajele din film, de niște categorii simple, binare. Ceea ce este de înțeles pentru un copil, dar nu mai poate fi scuzat pentru un adult.

Ăsta e unul din modurile în care semnalizează prostia: prin generalizări și simplificări excesive. Pe baza acestui indiciu îi puteți recunoaște ușor pe cei cu un intelect infantil: nu sunt capabili să gândească realitatea în termeni complecși, așa că o simplifică la alb sau negru, bine sau rău. Evident, unele subiecte pot fi tranșate principial, mergând la rădăcina lor și analizându-le după un anumit criteriu, dar dacă toată gândirea noastră se derulează în scheme binare, atunci avem o problemă.

Există la ora actuală oameni care consideră că așa-zisa Epocă de Aur a fost totalmente sumbră. Că nu a avut nimic bun, că totul a mers rău, că prin comparație acum stăm mai bine la orice capitol. Nu este adevărat. Socialismul lui Ceaușescu, ca toate orânduirile politice, a fost un sistem complex, cu bune și rele. Faptul că, per ansamblu, a fost mai rău decât (pseudo-)democrația în care trăim astăzi nu înseamnă că totul a fost mai rău. De fapt, în unele direcții a fost mult mai bine.

Ci înseamnă doar că mintea unora este prea îngustă pentru a putea cuprinde nuanțe multiple, așa că respectivii reduc totul, întocmai precum un copil de 5 ani, la două stări posibile: bună sau rea.

De exemplu, faptul că românii sunt astăzi într-o proporție foarte mare proprietari pe imobilele în care locuiesc, spre deosebire de americani sau de occidentali în general, care pot ajunge foarte ușor în stradă, i se datorează în mare măsură statului și regimului ceaușist.

A înțelege aceste aspecte constituie primul pas în aspirația la o societate mai bună, care nu este aleasă din niște blocuri predefinite, ci modelată de fiecare dintre noi, luând ce-i mai bun atât din trecut cât și din prezent. De exemplu, o societate în care economia e instabilă iar absolvenții nu au locuri de muncă și trebuie să își facă rată pe viață pentru a-și putea cumpăra o garsonieră nu va fi niciodată ideală.

Cum de atunci, când mergea atât de rău, s-a putut?