După cum ați observat, în ultima perioadă am început să public diverse aforisme (iar mai nou am deschis o rubrică de Maxime pe Ergo Scribo, ceea ce trebuie să recunoașteți că e maxim).
Odată ce dobândești o minimă dexteritate în a jongla cu anumite teme și subiecte, poți scrie cu ușurință maxime, sentințe, adagii, aforisme sau scolii, cu speranța că ele vor fi recunoscute drept axiome. Este foarte comod să recurgi la ele. În loc să publici un articol lung și detaliat, emiți o maximă care transmite, într-o formă minimă, condensată și criptică, ideea principală. Dintr-o dată, efortul de argumentare se mută de la autor, care nu mai trebuie să dezvolte nimic, la cititor, care este nevoit să traducă și reconstituiască (printr-un fel de inginerie inversă) ce-o fi fost în capul autorului când a scris acel aforism. Iar dacă nu reușește, problema e întotdeauna a lui și nu a autorului! 🙂
Când am scris acele aforisme, în capul meu exista ideea că nu voi fi silit să le susțin și argumentez. De regulă am scăpat ieftin, dat fiind că cititorii mei sunt obișnuiți cu texte explicite. Dar la articolul despre problemele culturii moderne am fost interpelat și contrazis abrupt.
A fi pus în situația de a-ți explica propriul aforism de către niște cititori care nici măcar nu înțeleg că ceea ce au în față este un text aforistic e mai crâncen decât a fi pus să explici poanta unei glume.
Dar poate că e bine să mă pun și în adidașii cititorului. Acesta intră pe un blog public, găsește un articol într-o pagină cu comentarii deschise, așa că de ce să nu comenteze? Iar eu, așa cum comentez idei din articole lungi, de ce n-aș putea comenta și idei din aforisme? În fond, nu-i musai să comentez aforismele ca pe niște articole lungi.
Începând de azi, la rubrica Aforisme nu o să mă limitez la texte stinghere și golașe, ci o să am și aforisme comentate. Iar cititorii, care până acum erau implicit descurajați să pună întrebări sau să-și dea cu părerea, sunt explicit invitați să contribuie, după propriile puteri și perspective, la construcția dinamică a sensului acelor aforisme.
Și pentru că partea de mai sus a fost introductivă, aforismul pe care vi-l supun atenției în continuare sună în felul următor:
Un poem bun ar trebui să pară o traducere.
Așadar, sunteți liberi să criticați, aprobați, completați, scădeți, înmulțiți sau împărțiți substratul acestui enunț, aici sau prin alte locuri, după cum vă vine la socoteală. Iar eu promit că nu o să vă las singuri, ci o să revin cu niște comentarii asupra lui peste câteva zile. Dar pentru că orice aforism este simultan o ghicitoare și nu vreau să vă răpesc plăcerea de a-l dezghioca în premieră, vă las pe voi primii.
La tine problema nu e forma, ci premisa sau baza, care e fundamental greșită în majoritatea cazurilor. Când abordezi domenii complexe precum cultura, educația, ingineria sau cercetarea, unde bagajul tău de cunoștințe e foarte limitat, poți să ai ce dexteritate vrei, că tot greșit e rezultatul. În mintea ta e clar totul și are sens, pentru că nu ai informațiile pe care le aducem noi. Iar noi, ăștia atei care te-am criticat, am înțeles ce era în capul autorului, adică ceva greșit sau incomplet. Iar contraargumentul tău etern e că n-a înțeles cititorul de ce ai tu de fapt dreptate.
Cât despre formă, că e aforism sau teză, același fundament greșit iese în evidență. Ca să fac o analogie la universul tău restrâns, e ca și cum ai dezbate evoluția și tendințele poeziei la modul general, cunoscând doar scrierile unui autor.
Hai că i-am găsit o greșeală, dacă tot m-ai trimis să citesc… „la fel ca și”. Nu mă așteptam, nu în Dilema, aveam pretenții. Nu mai am. Și mulțam că mi-ai adus aminte, am scos și eu o carte de aforisme, s-o anunț și pe-aici…
@dam167
Desigur, există și o dexteritate superficială, a snobului sau sofistului. Altfel, dacă ai de spus ceva mai clar la subiectul de față, te ascult. De generalități mi-e plin podul. Ți-aș putea răspunde la ele că din perspectiva mea tu ești cel ignorant și cred că cu asta se cam închide orice posibilitate de dialog.
@Issabela
Cred că aia ar fi ultima lui problemă. Să mai notăm că omul l-a tradus pe Platon în limba română.
Despre carte, m-ai făcut curios. 🙂
Știu că de generalități îți e plin podul, fix asta încercam să schimb. E una să ai un cuget, o idee sau o abordare, alta e să pleci de la ceva fundamental greșit și să te ascunzi după o formă care, chipurile, credeai tu că te scapă de justificare.
Ai un exemplu fix în postarea cu așa zisele probleme ale culturii moderne, unde e clar din prima frază că nu percepi ce înseamnă de fapt cultura și nuanțele ei, dar o reduci la un concept simplu și fundamental greșit. Era de așteptat să fugi de orice justificare sau argumentație pentru că, în general, argumentele tale reprezintă cazuri particulare izolate – de exemplu aprecierea unor tendințe ale societății având ca reper orașul în care locuiești, sau dinamica familiei evaluată după comportamentul vecinilor.
Dacă scoți din ecuație coerența și acuratețea informațiilor, poți inventa orice prostie sub forma unui aforism. În trecut, înainte de a fi inventată berea, oamenii aveau pielea verde. După consumul continuu de bere, culoarea pielii s-a schimbat, ajungând chiar un maroniu închis, aproape de negru, la cei ce au consumat bere brună.
Articolul respectiv este foarte bun, chiar dacă tu nu l-ai înțeles. Dar nu îmi dau seama de ce nu comentezi acolo. Aici e despre aforismul cu poezia.
[…] de față reprezintă continuarea la articolul Despre inspirație și scris. După cum v-am promis, o să discutăm aforismul propus […]