Numărul celor care astăzi nu cred în diavoli este probabil chiar mai mare decât al celor care nu cred în Dumnezeu. Explicația acestei situații în aparență stranie este simplă: omul modern nu îl mai recunoaște pe diavol pentru că s-a împrietenit cu el.
Este puțin probabil să existe o statistică relevantă în acest sens. Afirmația îi poate privi doar pe cei care cred că diavolul există. Vorba aceea, o relație presupune mai întâi existența celuilalt, măcar în planul convingerilor. Modernitatea nu a eliminat credința nici în Dumnezeu, nici în diavol. Mulți oameni moderni cred în amândoi, alții în niciunul. De aceea, afirmația spune mai mult despre perspectiva celui care a scris-o decât despre oamenii pe care pretinde că îi descrie. De pildă, pentru mine, Dumnezeu există ca expresie a binelui, a iubirii și a bunătății. Nu simt însă nevoia să cred și în existența unui diavol pentru a explica răul. Fiecare își construiește propria interpretare a lumii. Pentru tine, Aldus, ce există?
M-aș mira să existe o statistică în acest sens. Dar îmi place să trag concluzii din elemente particulare. Să luăm, de pildă, comentariul tău. În care spui că pentru tine Dumnezeu există (ca expresie a binelui), dar nu simți nevoia să crezi și în diavol (care să explice răul)…
Eu cred că există amândoi.
Ce mi-e dracu, ce mi-e tac-su? Tot o plasmuire. Cam asta e. 😉