Cărtărescu despre inspirație și scris

Textul de față reprezintă continuarea la articolul Despre inspirație și scris. După cum v-am promis, o să discutăm aforismul propus acolo:

Un poem bun ar trebui să pară o traducere.

Acest aforism îi aparține lui Mircea Cărtărescu. Poftim? Credeați că-i al meu? V-am păcălit. 🙂

Mircea Cărtărescu și-a lansat vara asta, la Bookfest 2026, o nouă carte, intitulată Texistența, care este o colecție de aforisme:

Ce să vă spun, după cum știți, Călinescu spunea că un scriitor trebuie să rateze în cât mai multe genuri. M-am simțit și eu frustrat că încă n-am ratat în aforism. Prin urmare, m-am apucat să fac o carte de aforisme. E „take it or leave it”. Unora le plac aforismele, altora nu le plac, dar, cel puțin, sunt câteva avantaje evidente ale acestei formule. În primul rând, o carte de aforisme nu se citește, se răsfoiește. Nu e cazul să o iei de la un capăt și să mergi până la capătul celălalt, citind absolut tot textul, cum ar trebui să faci într-o carte de versuri sau în roman. Nu. Poți deschide această carte absolut oriunde, poți începe cu sfârșitul și înainta spre început, poți să faci tot ce vrei, ai cea mai mare libertate. Fiecare dintre aceste foarte scurte texte, de asta le zic aforisme, în lipsă de alt nume pentru ele, fiecare dintre ele este absolut independent, dar, în același timp, este interconectat cu celelalte. Deci, este o relație, ca să zic așa, de la început paradoxală între aceste textulețe.

Involuntar chiar asta am făcut: am început cu sfârșitul. Nu al cărții, ci al unei mostre promoționale care ajunge până la pagina 12: aforismul de mai sus fiind ultimul de acolo. Așa s-a nimerit.

Și acum, revenim la enunțul lui. Ce înseamnă că un poem bun ar trebui să pară o traducere? Care este substratul, ideea sau perla de înțelepciune și adevăr criptată în acest enunț? Ca să vedem de unde și cum să-l apucăm, vă propun să ne aplecăm mai întâi asupra altor câtorva aforisme cărtăresciene, care pot contura, împreună, un context al actului și artei de a scrie (poeme, proză, eseuri, aforisme).

De exemplu, la pagina 8 găsim următorul aforism:

Sunt asemenea unei mașini de cusut: ca să-mi iasă cusătura, un fir trebuie să vină de sus și altul de jos. Fără firul de sus, despre care nu știu nimic, nici de unde vine, nici dacă va veni vreodată, nu pot face nimic. În absenta lui, cusătura se destramă.

Așadar, Cărtărescu își definește scrisul drept rezultatul intersecției dintre penița lui umană și o formă de inspirație transcendentă, misterioasă, autonomă, acel fir care vine de sus, tors poate de muzele din antichitate, și infuzează textul cu viață, substanță și sens.

Această idee nu a fost formulată prima dată de Cărtărescu. Ea ne aduce aminte de teza conform căreia artistul nu creează în mod independent, ci modulează prin ființa lui (și transpune apoi în opera sa) un flux de inspirație care îi vine de undeva din afară. Cu privire la importanța acestui fir de sus, Cărtărescu e foarte clar: în lipsa lui, cusătura se destramă. De aici putem deja extrage ideea că artistul seamănă mai mult cu un sui-generis traducător decât cu un creator original.

Și tot la pagina 8 avem aforismul următor:

Sunt un biet găsitor de cărți. Umblu printr-un pod unde abia e o geană de lumină, pipăi printre vechituri prăfuite și găsesc din când în când câte-o carte. Nu sunt nici mai inteligent, nici mai talentat decât alții. Întâmplător, știu podul ăsta. Iar dacă aceste cărți circulă sub numele meu nu-i decât pe jumătate vina mea.

care întărește ideea de mai sus. Podul, ca spațiu non-discursiv („abia e o geană de lumină”) aflat la un etaj superior, corespunde cu firul care vine de sus din aforismul de mai devreme. Chiar dacă, între noi fie vorba, eu am inversat ordinea celor două aforisme.

Această idee descrisă aici, că scriitorul este un un fel de releu, li s-ar putea părea bizară multor cititori moderni, crescuți în spiritul copyrightului și al patentului pe proprietate intelectuală, într-o lume care, pierzându-și reperele tradiționale, a ajuns să confunde originalitatea cu rebeliunea anomică. Și totuși, ea ține de o perspectivă respectabilă și străveche, la fel de veche ca podul din aforismul anterior.

În fine, tot la pagina 8 găsim un al treilea aforism:

Când scriu, îmi las mintea cât mai liberă, asemenea unui cal de curse care aleargă către potou. Mi-e atât de limpede că nu eu voi câștiga cursa, ci calul meu. Eu sunt doar jocheul purtat de energia sa compactă. Trebuie să fiu cât mai mic și mai ușor, să nu stânjenesc cu nimic galopul mintii mele. Nu voi folosi nici cravașa, nici pintenii, nu voi apăsa decât infim spinarea sa-n arcuire continuă. În foarte puține pagini am simțit că levitez deasupra minții mele, fără s-o ating in nici un punct. Au fost paginile mele cele mai bune.

Aici ideile de mai sus sunt nuanțate mai ales prin contrast: o operă este cu atât mai reușită cu cât interferența propriei minți este mai mică iar autorul reușește să fie mai transparent față de acel fir care vine de sus. Calul inspirației trebuie lăsat să zburde liber, cu minime intervenții ale ființei noastre individuale. Pentru că nu noi fabricăm esența, ci doar o receptăm sau o prindem din zbor; nu noi creem capodopera, ci doar o transcriem cu fidelitate; și nu noi câștigăm cursa, ci calul. Cărtărescu mai precizează cu modestie că i-a ieșit foarte rar.

Dacă, totuși, încă persistă unele dubii, următorul aforism, de la pagina 49, ar trebui să fie de natură să le risipească:

Nu facem decât să rescriem, iar cei mai buni dintre noi reușesc să rescrie cărți care n-au fost scrise niciodată.

Acest ultim aforism, care depășește cadrul primelor 12 pagini, a fost descoperit de mine prin intermediul lui Lucian Pricop. Vă invit să citiți excelenta lui recenzie la Texistența, din care citez:

Pot pricepe, intelectual, formula: „Nu facem decât să rescriem, iar cei mai buni dintre noi reușesc să rescrie cărți care n-au fost scrise niciodată.” (p. 49) Pot recunoaște în ea o întreagă teorie a literaturii: originalitatea ca rescriere, tradiția ca fantomă, cartea nescrisă ca ideal al tuturor cărților. Pot așeza fraza lângă moraliști ai fragmentului, lângă La Rochefoucauld, lângă Lichtenberg, Nietzsche sau Cioran. Toți au știut că aforismul taie, comprimă.
Dar tocmai aici apare distanța. La Cioran, observația vine dintr-o metafizică a eșecului transformată în virtuozitate stilistică. La Cărtărescu, aceste fragmente vin, cel puțin așa le citesc eu, dintr-o biografie a scrisului trăită până la limita suportabilului. Faza e că nu sunt doar idei despre literatură, sunt resturi de combustie, iar combustia altuia îmi este străină.

Ajunși aici, cred că deja se conturează cu claritate un posibil sens al aforismului de la care am plecat. Îl reiau, ca să vă scutesc de scrolat:

Un poem bun ar trebui să pară o traducere.

Cred că un poem reușit este comparat cu o traducere pentru că el nu inventează și nu creează ceva nou, ci redă, poate într-o formă nouă sau diferită, specifică poetului, un fond sau niște idei preexistente, universale, care nu-i aparțin lui, ci vin pe firul de sus sau sunt culese din acel pod. Iar dacă nu este așa, ci poezia este totalmente produsul minții autorului, atunci ea este un eșec. Adică, nu mai este un poem bun.

Dar de ce un poem și nu un text oarecare? Căci regula de mai sus se aplică oricărui text, fie el în versuri sau proză. Nu știu. Poate că aforismul nu este formulat într-o manieră delimitativă, la modul că numai poemele bune ar trebui să pară traduceri, ci selectivă: dintre toate textele comparabile cu o traducere, Cărtărescu ne vorbește acum despre poezie. Sau poate că înțelesul aforismului este cu totul altul. Poate că în opinia lui Cărtărescu, poemul traduce într-o formă metaforică un sens sau un înțeles care s-ar putea exprima mai bine în proză.¹Ceea ce din perspectiva mea ar fi dubios, pentru că ar plasa oarecum limbajul discursiv deasupra celui simbolic.

Dar, indiferent de cum am interpreta acest aforism, formularea lui rămâne ușor paradoxală și fisurată. Pentru că autorul nu spune că un poem bun ar trebui să fie o traducere, ci să pară o traducere. Ori, o traducere bună este de regulă transparentă. Citind-o, nu ai deloc impresia unei traduceri, adică a unui filtru care se interpune între tine și textul original, ci te scufunzi direct în textul original. Plasarea camerei de luat vederi pe pragul intermediar al traducerii, devenit vizibil în ochii cititorului, induce ideea unei traduceri imperfecte, neinspirate, stângace, care nu reușește să se facă mică și transparentă, ascunzându-se într-un colț. Aici, la acest nivel intermediar de vizibilitate, al traducerii, plasează Cărtărescu criteriul pentru un poem reușit. De ce?

Poate, ca să înțelegem mai bine acest enunț, ar merita să menționez și primul aforism din mostra respectivă, care sună în felul următor:

O carte nu povestește viața unui om, ci înfruntarea dintre viața unui om și viața literaturii.

Dacă opera se află la confluența dintre viața autorului și viața literaturii, dintre experiență și artă, dintre fondul artistului și forma textului, și dacă această intersecție este un teren de bătălie²Citez din nou din recenzia lui Lucian Pricop: „Pentru mine, literatura nu s-a transformat niciodată într-o probă ontologică, într-un duel dus sângeros între existență și formă. Îi pot recunoaște forța conceptuală, o pot așeza în vecinătatea reflecțiilor despre autobiografie și autonomia operei. Rămâne însă o frază pe care o înțeleg din afară. La Cărtărescu, literatura nu acompaniază viața, o revendică.” Și cum să nu o revendice, când însuși titlul cărții este „Texistența”?, atunci pot înțelege de ce Cărtărescu a folosit, poate inconștient, „a părea” în loc de „a fi”, căci aparența trădează existența unei discrepanțe. Dar un astfel de teren conflictual este de neînțeles la un autor transparent și transpersonal, care se lasă inspirat de muze sau de vocea eului superior.

Pentru că lupta dintre formă și fond este unul din semnele artificialității.

În ultimă instanță, poate că cea mai mare și edificatoare frântură de adevăr din tot ce-am discutat mai sus se află în propria admisiune din aforismul cu calul: lui Cărtărescu i-a ieșit foarte rar…

Cu asta am epuizat elementele pe care voiam să le menționez cu privire la acest aforism. Desigur, firul de argumentare de mai sus este unul subiectiv și personal. Vă invit, dacă doriți, să formulați alte ipoteze și interpretări, aducând în sprijinul lor, de ce nu, alte aforisme texistențiale, și vă anunț de pe acum că vă voi citi cu viu interes.

Note de subsol:

• 1
  Ceea ce din perspectiva mea ar fi dubios, pentru că ar plasa oarecum limbajul discursiv deasupra celui simbolic. ↩︎
• 2
  Citez din nou din recenzia lui Lucian Pricop: „Pentru mine, literatura nu s-a transformat niciodată într-o probă ontologică, într-un duel dus sângeros între existență și formă. Îi pot recunoaște forța conceptuală, o pot așeza în vecinătatea reflecțiilor despre autobiografie și autonomia operei. Rămâne însă o frază pe care o înțeleg din afară. La Cărtărescu, literatura nu acompaniază viața, o revendică.” Și cum să nu o revendice, când însuși titlul cărții este „Texistența”? ↩︎