Atât Lorena Lupu cât și Arhi au scris de-a lungul timpului pe blogurile lor că preferă să evite contactul și dialogul de complezență cu vecinii, motiv din care chiar așteaptă ca scara sau liftul să fie gol înainte de a-l lua. Citez din ultimul:
Una din cele mai obositoare chestii, pentru mine, ca persoană cu handicap moderat, ADHD, este să ies din casă și, la lift, să dau de un vecin. Toate minutele alea în care zâmbești chinuit, saluți chinuit, eventual, dacă dai peste vreun extrovert nesuferit, trebuie să răspunzi la varii întrebări de întreținut o discuție născută moartă, eventual o despărțire la fel de chinuită, la ieșirea din scară, după care realizezi că mergeți în aceeași direcție și încerci să mărești pasul, să îl lași în urmă, dar și el mărește pasul și mergeți amândoi, ca un cuplu vechi de 20 de ani, către un apus ce nu se mai termină.
Practic, pentru mine, primul lucru care îl fac când ies din casă, e să mă uit pe Ring dacă e cineva pe hol. Dacă e, mai aștept.
Eu sunt relativ introvertit, dar nu am nicio problemă să întrețin conversații cu prieteni, vecini sau chiar necunoscuți. Este adevărat că, în cazul ultimilor, cel mai adesea prefer să nu interacționăm și dacă inițiez o conversație probabil o fac pentru că mă interesează mai mult subiectul discuției decât actul socializării cu respectivul, dar nu-i un capăt de lume dacă schimbăm impresii.
Ultima oară când am avut o conversație cu un necunoscut a fost luni seara.1Articolul e recuperat din secțiunea de drafturi (ciorne); de atunci a trecut ceva timp. Făcând autostopul spre a reveni acasă, am fost luat de un tip cu chef de vorbă, care s-a pornit să mă întrebe verzi și uscate. La început i-am dat răspunsuri telegrafice, cu subtextul că prefer tăcerea, dar apoi mi-am zis: de ce nu? Așa că am inversat rolurile, începând să-l bombardez eu cu tot felul de chestii și observații, că doar dacă le scriu pe blog, de ce nu le-aș putea emite și oral? Așa am aflat că tipul, deși nu locuia în același oraș cu mine, cunoștea doi din vecinii mei de scară. Small world.
La coborârea din mașină mi-a căzut telefonul din buzunar (eu fiind cu pantaloni scurți) probabil pe lângă scaun sau pe sub el, fără ca cineva dintre noi să observe. M-am trezit că n-am telefon abia peste un minut sau două, când mașina deja plecase și era prea târziu. Dar l-am recuperat a doua zi la prânz. Poate, dacă nu aș fi intrat în vorbă cu șoferul, ar fi rămas pierdut pentru totdeauna.
Tipul ăsta de discuții cu necunoscuți nu ține atât de afinitățile comune, cât mai ales de socializare. Poți fi jovial și sociabil chiar și cu oameni pe care nu-i cunoști și care nu-ți sunt prieteni. Nu știi dacă aveți puncte comune, dar ce contează, când tu ești sufletul petrecerii? Ține de capacitatea de integrare într-un grup social. Și da, este perfect în regulă să nu dialoghezi când nu ai chef. Problema este că majoritatea oamenilor sunt sclavii unor reguli sau conveniențe sociale care spun că ești oarecum obligat să răspunzi la toate întrebările care ți se pun. Și atunci, spionezi scara și cobori când liftul e gol, ca să eviți orice posibilă interacțiune cu vecinii.
Iar această subordonare, în fond penibilă și gregară, în fața normelor și conveniențelor sociale se vede peste tot în jurul nostru. De exemplu, ați observat că atunci când un cerșetor îi cere bani unei persoane care nu vrea să-i dea, respectiva persoană minte că n-are? „Ai să-mi dai X lei, domnu’?” „N-am.” Și toată lumea știe că e o minciună. E o experiență inedită să-l privești în ochi pe interlocutor și să urmărești surpriza de pe chipul lui când îi răspunzi că ai, dar nu vrei să-i dai. Dacă n-ați experimentat-o niciodată, puneți-v-o în bucket list.
Note de subsol:
- 1Articolul e recuperat din secțiunea de drafturi (ciorne); de atunci a trecut ceva timp.
Frumoasă muzică!!!
Și mie îmi place.
Eu sunt cu lumea. Vorbesc cu vecinii, am oameni cărora le mai dau una alta, nu stau mută. Sunt deschisă și imi place interacțiunea. Aflu multe lucruri care mă interesează, doar din vorbă în vorbă, atât despre oameni cât și despre fel de fel de situații. Sunt pusă oarecum în gardă. Știu tot ce mișcă și mă pot apăra mai ușor.
Te poți „apăra”? Deci lumea este o junglă în care trebuie să te aperi? Sau un teatru de război? Și socializarea are rol de protecție, te pune în gardă?
Faptul că spun ‘mă pot apăra’ este, de fapt, un mod de a spune. În realitate, evit situațiile neplăcute sau cele în care sunt pusă să gândesc rapid, fără să am timp să analizez.
Parerea mea e ca, cu exceptia cazurilor patologice (forme de autism, de exemplu), ce patesc ei e lipsa de educatie sociala (nu stiu cum sa-i spun mai corect de atat in romana), de aia sunt dominati de situatie. Daca e adevarat ce spune, omul pare terorizat. Nu l-a invatat nimeni sa interactioneze social. Exista multe moduri politicoase sa tai conversatia. La fel cum exista multe moduri politiciase sa o eviti. Parerea mea e ca le lipseste ceva educatie de urbanism (asta daca n-au vreo problema medicala).
In cazul meu vecinii sunt la mare distanta (in ambele tari). Ne stim, evident, ne salutam, as zice ca ne placem, dar ne intalnim rar si random. Dar astea sunt zone de case de margine de oras.
Altfel, eu foarte des intalnesc si interactionez cu oameni noi si uneori stau la mese care se intind ore intregi cu oameni pe care nu i-am cunoscut inainte formal. Nu-mi face placere, dar nici nu ma blocheaza sau supara (mai probabil as zice ca ma plictiseste, in perioadele cand sunt prea dese). M-am obisnuit de mic. As vrea de multe ori sa fac alte chestii mai misto acasa, dar pot conversa cu oricine. Pana la urma ma gandesc ca daca tot sunt acolo macar sa ma simt bine, sa-mi iasa ceva.
Dar da, trebuie sa adaug totusi ca am vrut sa ne mutam in zone unde avem vecinii la distanta. Insa nu ca sa-i evitam pe ei, ci puterea lor de decizie. Nu-mi plac asociatiile de cartier si nu imi place sa ma inclin democratic in fata vointei vreunui comitet :). Eu decid. Si acum constat, bai… iaca… sunt suveranist!! 😁😁😁😁
Bune observații.
Nu am nimic împotriva conversaţiilor cu vecinii, dar de obicei nu sunt eu cea care deschide vorba. Bărbatu-meu îi cunoaşte pe toţi mai bine decât mine – el stă prin parcarea blocului, meşterind câte ceva la maşină, şi e mai vorbăreţ decât mine. (Şi când ne ducem în vizită sau avem musafiri, el acaparează conversaţia.)
De la o vreme încoace mă distrează să stau la taclale cu necunoscuţi (de obicei cu alte femei) prin săli de aşteptare şi mijloace de transport în comun. Uneori aflu poveşti interesante – unele îşi deschid sufletul în faţa cuiva pe care ştiu că au şanse infime să-l mai întâlnească vreodată.
Asta-i fain. Poate că una din plăgile societății moderne este că oamenii sunt egoiști și închiși în ei.