Există o anecdotă care sună cam în felul următor:
Fiecare om are un orizont intelectual, care uneori se îngustează treptat până ajunge la dimensiunea unui punct. Moment în care omul respectiv spune: „Acesta este punctul meu de vedere!”
În cele ce urmează îmi propun să analizez validitatea acestei anecdote.
Din punctul meu de vedere, afirmațiile din această glumă nu se verifică sub aspectul realității factuale, și tocmai în asta constă calitatea ei umoristică. Astfel, atunci când spunem „punctul meu de vedere”, nu sugerăm nicidecum că universul nostru intelectual ar fi devenit unidimensional, ci că alegem să privim realitatea (sau situația pe care o discutăm) dintr-un anumit unghi.
Ca o analogie, imaginați-vă o lanternă pe care o aprindeți într-o cameră aflată în beznă. Lanterna va emite un flux luminos divergent sub forma unui con de lumină ce are vârful la extremitatea lanternei și baza sau deschizătura cea mai mare pe peretele sau obiectul iluminat. Obiectele din jur vor fi iluminate neuniform, astfel: cel mai bine vor putea fi văzute obiectele ce intră în conul de lumină al lanternei, con care are un anumit unghi de deschidere, iar apoi, pe măsură ce ne îndepărtăm de acest con, zonele respective din cameră vor deveni din ce în ce mai puțin luminate. Ei bine, în această situație noi putem ilumina un același obiect din unghiuri diferite, deplasându-ne circular în jurul lui cu lanterna ațintită asupra lui.
La modul general vorbind, plimbându-ne prin cameră cu lanterna pornită și orientând-o în diverse direcții (adică modificându-ne permanent punctul din care privim și direcția pe care ținem lanterna), vom obține o serie de panorame diferite asupra camerei, în care obiectele ei vor fi iluminate în mod diferit și din unghiuri diferite, corespunzătoare noii noastre poziții și perspective.
Punctul de vedere are o semnificație asemănătoare. Nu sugerează că orizontul nostru vizual s-ar fi îngustat la dimensiunea unui punct, așa cum afirmă în mod jucăuș gluma, situație analogică celei în care lumina emisă de lanternă s-ar îngusta la dimensiunea unui fascicol laser și ar cădea pe un singur punct de pe peretele opus, ci se referă la punctul sau locul și poziția din care alegem să aprindem lanterna. Conul de lumină rămâne la fel de larg, dar perspectiva noastră se modifică. Și tocmai această diferență dintre sensul real al expresiei „punctul de vedere” și înțelesul pe care i-l dă gluma este ceea ce generează umorul.
Pe de altă parte, la fel ca atâtea alte glume, anecdota are și un dram sau sâmbure de adevăr, legat de rezonanța și semnificația cuvântului punct, care indică o dimensiune foarte mică. Astfel, uneori este posibil să alegem această formulare în mod inconștient, nu pentru a sugera o perspectivă flexibilă, ci dimpotrivă, trădând faptul că în chestiunea discutată simțim că avem o perspectivă limitată sau îngustă, pe care indirect ne-o recunoaștem și asumăm, alegând să precizăm explicit că privim lucrurile dintr-un unghi particular și personal.
Soluția la această perspectivă îngustă este să ne lărgim treptat orizontul. Adică, să lărgim unghiul conului de lumină emis de lanternă, care să cuprindă o suprafață tot mai mai mare sub razele lui (presupunând că putem păstra aceeași intensitate a luminii pe unitate de spațiu, ceea ce pentru minte n-ar fi o problemă). Dar aici apare o diferență subtilă, însă fundamentală, între analogia noastră cu lanterna și intelectul: lanterna nu poate lumina obiecte care nu există!
Lanterna luminează întotdeauna doar obiecte concrete și reale, care există efectiv în cameră. În cazul lanternei, cu cât unghiul conului ei de lumină este mai mare, cu atât perspectiva noastră vizuală este mai bogată. Spre deosebire de lanternă, orizontul nostru intelectual cuprinde obiecte ideale (idei, concepții, opinii, gânduri, abstracții etc), care pot fi valide sau invalide, corecte sau greșite, bune sau rele, coerente sau lipsite de sens etc. În cazul nostru, simpla lărgire a permisivității mentale nu garantează menținerea calității care exista mai devreme.
La extrem, o atitudine de tipul „eu nu am o părere despre nimic niciodată, admițând că orice opinie poate fi validă, orice raționament poate fi corect, orice afirmație poate fi adevărată, orice idee poate avea merite, orice sistem de gândire poate fi bun etc” ar corespunde unui bec aprins care iluminează sferic întreaga cameră, într-un unghi de 360 de grade. Dar, în timp ce becul respectiv ne-ar conferi cea mai amplă perspectivă posibilă asupra camerei și a obiectelor din ea, atitudinea menționată mai sus ar include și toate concepțiile, ideile, opiniile sau raționamentele care sunt false, eronate, ilogice, lipsite de sens, tembele, cretine sau toxice.
Așadar, soluția corectă nu este să ne lărgim orizontul într-un mod nediscriminatoriu, sacrificând calitatea pentru cantitate și devenind tot mai permisivi, ci să ni-l îmbogățim doar cu idei, concepte, teze, principii, teorii, sisteme de gândire și raționamente înțelepte, valide, coerente, armonioase și pline de sens.
Cum anume putem face asta, rămâne o întrebare retorică, lăsată pe seama cititorilor. În cadrul acestui simplu articol de blog, mă mulțumesc cu consecința directă și imediată că agnosticismul1Înțeles ca indiferență față de existența lui Dumnezeu sau admitere a ambelor posibilități: ca Dumnezeu să existe sau ca Dumnezeu să nu existe. nu este în mod obligatoriu o perspectivă superioară teismului sau ateismului, chiar dacă le include pe amândouă. Și că el este de fapt cu necesitate inferior poziției corecte cu privire la existența lui Dumnezeu, deoarece admite ca posibilă și teza opusă ei, care este eronată2Conform, evident, principiului terțului exclus..
Note de subsol:
- 1Înțeles ca indiferență față de existența lui Dumnezeu sau admitere a ambelor posibilități: ca Dumnezeu să existe sau ca Dumnezeu să nu existe.
- 2Conform, evident, principiului terțului exclus.
[…] ChatGPT a spus: Ca blogger, iată un posibil comentariu la articolul „Punctul meu de vedere – O Poziție”: […]
Anecdotele de acest gen se acceptă ca fiind vorbe de duh și cam atât. Căci punctul are dimensiune zero. În matematică. Nu punctul tipărit sau făcut cu creionul pe hârtie. Mai degrabă aș spune că punctul de vedere este gaura curului.
Într-o notă de inadecvare similară, când vorbim despre ceva că ar fi „în doze homeopatice”, ne gândim la doze foarte mici, însă majoritatea diluțiilor homeopatice de substanțe otrăvitoare nu mai conțin nici o moleculă din aceasta.
„Din punctul meu de vedere” poate fi într-adevăr asemuit unui sector de cerc precum cel iluminat de un far de port (lanterna e primitivă). Bineînțeles că e vorba de o perspectivă îngustă, dar lărgirea orizontului ridică o problemă.
Nu poți cunoaște și înțelege tot mai mult despre tot mai mult. Este o limită intrinsecă a oricărui sistem.
Un exemplu simplificat din electronică. Un etaj de amplificare are produsul amplificare × lățime de bandă constant. Dacă amplifică spectrul 1-11 MHz de 10 ori, și vrei să amplifice de 100 de ori, atunci va trebui să reduci printr-un filtru trece-bandă spectrul de frecvențe la domeniul 1-2 MHz.
În domeniul cunoștințelor umane, Leonardo da Vinci „le știa pe toate” pentru că nivelul cunoștințelor științifice era limitat în acea vreme. Dar în ziua de azi, dacă luăm un medic generalist (să zicem, un medic de familie), acesta are cunoștințe superficiale despre toate „boalele”, cunoștințe destul de temeinice despre afecțiunile curente, iar când este depășit (and rightfully so!), te trimite la un medic specialist. Doar Dr. Gregory House avea cunoștințe limitate, iar împreună cu echipa lui de câțiva tăntălăi acoperea inclusiv chirurgical și imagistic absolut toate specializările. (Ăstimp, marmota învelea ciocolata.)
Anecdota e că hiperspecializarea duce la medici care spun „eu operez numai umărul drept, nu și pe cel stâng”. Aici se poate adapta anecdota: cel mai bun chirurg este cel specializat în operarea unei singure celule, una anume!
În realitate, nu există nici „un punct”, nici „un unghi” de vedere. Există doar o concluzie la care s-a ajuns pe baza unui bagaj de cunoștințe limitat, a unei capacități de analize limitate, și a unui timp finit alocat analizei. Definiția mea este exprimată de această dudă: „Concluzia este opinia la care ai ajuns când ai obosit gândind.” Ca un program de șah care alege o mutare, poate nu cea mai bună, când s-a atins un anumit timp sau o anumită adâncime, sau când și-a epuizat memoria alocată analizei.
Un limbaj atât de fibros nu mi-ar fi reușit, cred. Așadar, nu sacrificăm calitatea, nu băgăm la ghiozdan nediscriminatoriu; însă cum știm care din acele „idei, concepte, teze, principii, teorii, sisteme de gândire și raționamente” sunt cu adevărat „înțelepte, valide, coerente, armonioase și pline de sens”? Paragraful tău pare emis de un absolvent al unei școli de popi.
Finalul apare brusc, pe neașteptate:
Argumentul?
Este adevărat că A∧¬A are valoarea de adevăr zero. Nu pot fi simultan adevărate o afirmație și opusul ei. Doar că nu asta afirmă agnosticismul! Indiferența nu este echivalentă cu validarea ambelor variante! Este doar vorba de o „neutralitate”, ba chiar și o desconsiderare a problemei: „nu merită să adopt o poziție fermă”. Căci, la drept vorbind, agnosticul este un om fără coaie și fără coloană vertebrală, incapabil să-și asume un punct de vedere, fie acesta corect și greșit. El spune: „nu știu și nu mă interesează”.
Eu consider agnosticismul ca fiind inferior, căci nu adoptă nici o poziție din două posibile. Alții în consideră superior, căci recunoaște limitele spiritului uman, și refuză o concluzie pripită din modestie, nu din lașitate.
Altminteri, poziția corectă cu privire la existența lui Dumnezeu este că acesta nu există, și asta, indiferent de definiția termenului D-zeu asupra căreia convenim când facem această afirmație (D-zeul religiei mele; D-zeu care a creat universul; D-zeu care a creat universul și viața și care mai intervine când are chef sau poate doar la judecata de apoi; etc.). Asta nu rezolvă însă alte probleme conexe: Ce este sufletul? Există viață după moarte, iar dacă da, este vorba de reîncarnare, sau de viața veșnică promisă de religiile abrahamice? Și în ce fel ființăm în Rai, sub forma spiritului diminuat al omului senil care a decedat, sub forma spiritului cu zero cunoștințe al nou-născutului, sau așa cum eram noi la apogeul dezvoltării personale, dracu știe la ce vârstă va fi fost asta? (Oamenii aleg să creadă ce le convine.)
Credinciosul este omul care l-a îmbrățișat pe Domnul pentru că era prea obositor să continue să gândească. Asemenea bancului gen „nu știu unde am pierdut cheile, dar hai să le căutăm sub felinarul de colo, căci se vede mai bine”, oamenii aleg religia. „Dar explică Biblia toate nedumeririle și uimirile pe care le aveai despre lume și viață?” „Nu, dar ce frumos vorbește popa, ce frumos cântă țârcovnicul, și ce promisiuni pentru lumea de apoi mi-au făcut! Slavă Ție, Doamne, că mi-ai deschis ochii!”
Dumnezeu cel atotputernic, atoateștiutor și omniprezent este în realitate un punct infinit de mic. Punctul de vedere al credinciosului.
„Credinciosul este omul care l-a îmbrățișat pe Domnul pentru că era prea obositor să continue să gândească.”
Îmi vine să-i dedic un cânticel lui Luddy, ăla cu „cine te-a făcut pe tine/parcă m-a-ntrebat pe mine, Tudorițo, nene!”
@Ludditus
Bine, hai să comparăm creierul uman cu o lanternă (unde, dacă mărești unghiul conului de lumină, scade intensitatea fiecărei raze luminoase) sau cu un amplificator (unde produsul câștig-bandă e constant). Lanterna și amplificatorul sunt aparate simple, cu piese ce au funcții bine definite, și care procesează informații (electricitatea, semnanul audio) în mod secvențial. Comparativ cu ele, creierul este o uzină super-sofisticată dintr-un film SF, cu miliarde de neuroni și sinapse, capacitate de procesare paralelă a informațiilor, capacitate de adaptare, reorganizare și formare de noi legături etc. Față de el, lanterna și amplificatorul sunt undeva în preistorie. Un tranzistor sau un circuit e fixat la o anumită funcție. Un neuron e flexibil, poate învăța tipare noi, dezvolta legături complexe șamd.
O comparație mai realistă ar fi între creier și rețeaua neuronală a lui ChatGPT. Care poate simultan să-și lărgească orizontul cunoașterii și să aprofundeze domeniile cunoscute, fără nicio problemă. Și gândește-te că ideea rețelelor neuronale a fost să copieze neuronii biologici.
Nu poți merge cu asta la infinit, dar tu acum nu cunoști mai multe decât știai la 7 ani? Și nu cunoști mai bine domenii pe care atunci le cunoșteai superficial? Sigur că putem presupune existența unei limite, dar nici măcar geniile nu-și folosesc întreaga capacitate a creierului, așa că eu nu mi-aș face griji din punctul ăsta de vedere.
Faptul că astăzi un specialist n-are habar de altceva în afara nișei lui e cauzat nu de o limitare teoretică pe care ar fi atins-o deja, ci de defectele sistemului educațional modern și de prostia sau lipsa de interes a respectivului specialist. Altfel, învățarea unor domenii sau chestii noi îți poate chiar îmbunătăți capacitatea cognitivă generală, te poate ajuta să-ți dezvolți noi stategii de gândire utile și în alte direcții etc.
Leonardo da Vinci le știa pe toate pentru că pe vremea aia educația se făcea într-o manieră mult mai holistică decât azi.
Amerindienii aveau un proverb: „nu judeca niciodată un om până când nu ai umblat în mocasinii lui”. Observi diferența de perspectivă? Poți judeca o problemă din multiple unghiuri, în funcție de ce te interesează. De exemplu, pentru chimist materia e compusă din molecule, elemente chimice și reacții chimice, pentru un fizician din particula subatomice, pentru un informatician din biți de informație șamd. Puncte de vedere diferite.
Nu toate problemele necesită un timp infinit de gândire. Dacă te întreb cât fac 5*5? Până și la șah există poziții în care cea mai bună mutare este evidentă (ex: mat din prima).
De exemplu, dezvoltându-ți discernământul. Tot de exemplu, tu cum știi pe ce sait poți să te bazezi când citești o informație și ce saituri nu merită să le calci pragul? Dar asta am lăsat-o ca întrebare retorică. E un subiect în sine, față de care articolul de față nu-i decât o introducere.
Indiferența devine sinonimă cu validarea ambelor variante. Sau cu invalidarea ambelor, ceea ce-i același lucru. Pentru că dacă nu-ți pasă de niciuna, înseamnă că le bagi în aceeași oală.
Agnosticul este un tip care are niște cărți în mână și nu le joacă niciodată. Dacă le-ar juca ar putea să piardă sau să câștige, dar el stă cu cărțile alea în mână la nesfrâșit. La fel cum băiatul devenit adult are de dat piept cu dificultățile vieții, ca om ești chemat să-ți pui niște întrebări și să-ți dai niște răspunsuri. Ignoranța sau indiferența e semnul imaturității intelectuale. Asta nu face decât să întărească afirmația că agnosticismul este o variantă inferioară.
Restul comentariului tău este offtopic.
@Renata
Cine te oprește?
ChatGPT nu stochează „cunoaștere”, ci ponderi. El nu „știe”, ci „deduce statistic” (statistic inference), fără să știe ce face și de ce o face. E fascinant ce face, dar structura LLM este numai una din componentele creierului. Mai este și una algoritmică, bazată pe reguli. Ca software-ul tradițional. Pe aia ChatGPT nu o are. Dacă-l întrebi de ce a zis că în situația cutare ar face un anume lucru, el va căuta tot un răspuns CARE SĂ REZULTE din ponderile lui. Poate și noi facem asta, mai ales când aplicăm „instinctiv” o regulă, dar nu e cazul cu cunoștințe recente, de pildă reguli recente, neasimilate la un nivel mai profund.
Altminteri, ca subiect referitor la liberul arbitru, modelul LLM este bun: câte din deciziile pretins conștiente sunt conștiente („fac asta pentru că X”), și câte sunt automate (și nu mă refer la pășit, la respirat)?
Oricum, e straniu să aplici la ChatGPT sintagme precum „să-și lărgească orizontul cunoașterii” și „să aprofundeze domeniile cunoscute”. Sună suprarealist.
Asta e altă discuție. Decadența contemporană.
Absolut. Garantat.
Nu doar de aia. Pe vremea lui erau 98% analfabeți. Dar erau și o seamă de oameni ultravaloroși și ultraeducați.
Am instinct bazat pe o largă, lungă și groasă experiență de viață și pe un bagaj rezonabil de cunoștințe, iar acest „instinct” e mai bun decât cel al lui ChatGPT 😛
Ador discuțiile în afara subiectului, mai ales că în limbile latine subiectul este opțional 😉
Păi nu e altceva, că tu l-ai adus pe doctorul specialist în discuție ca să argumentezi că uite, nu putem ști mai multe despre mai multe, că el știe foarte bine domeniul lui și nimic altceva. Dar dacă autismul lui e cauzat de decadența contemporană, înseamnă că ar putea să știe mai multe despre mai multe.
Concret, afirmația ta precedentă „nu poți cunoaște și înțelege tot mai mult despre tot mai mult”, pe care ai îngroșat-o, e un fel de atitudine de „hai să nu ne mai batem capul, că nu are rost, că dacă vom aprofunda mai mult un anumit domeniu le vom uita pe celelalte, la fel cum amplificatorul își îngustează banda”. Nu-s de acord cu atitudinea asta, care, pe bune, este bizară. Sigur că putem postula existența unei limite în câte și ce putem cunoaște (fie și pentru că nu avem timp infinit la dispoziție), dar nu cred că există vreun om care să fi atins această limită.
Autismul lui e cauzat de prostie. Și până să dea vina pe societate, astfel de imbecili ar trebui să se uite în oglindă. Sau mai bine să-și facă seppuku.
Ba nu, eu îmi bat capul. Dar în anumite privințe este inutil. Prin 1986-1990 voiam înțeleg totul din matematică și fizică, apoi mi-am dat seama că nu se poate.
Prin 1995-2000 încă mai puteai zice că știi și înțelegi totul din informatică: limbaje de programare, sisteme de operare, arhitectura procesoarelor, arhitectura sistemelor de calcul. Astăzi, deși sunt indivizi care cunosc 20 de limbaje de programare, majoritatea „softiștilor” sunt ca doctorul ăla. Pentru că este literalmente imposibil să ții pasul cu toate căcaturile de framework-uri și cu limbajele inventate doar așa, că-l mânca pe unul în cur sau între coaie, programatorii de duzină știu doar JS și un număr de framework-uri. Mai multe nu, căci oricum se schimbă moda la fiecare 2-3 ani.
În realitate, arhitectura oricărei aplicații mari, de pildă bancare, sau a aplicațiilor mari din Cloud este incredibil de complexă față de acum 20 de ani. Un sysadmin nu mai e ca pe vremuri, el gestionează containere, mașini virtuale, sisteme de autentificare, multe căcaturi, folosind zeci de platforme software de întreprindere (de cloud) de care pulimea nu a auzit (și nici nu are de ce să o facă). Aplicația în sine are jdemii de microservicii și alte aberații, că te și miri că merge. Nu mai poți avea un om care să le știe pe toate astea!
Tu, acasă, cu un căcat de computer conectat la căcatul de Internet, ești fericit. Browser, Office, apps în Cloud, jocuri. Dar toată lumea „enterprise” se bazează pe o sisteme a căror complexitate duce la o vulnerabilitate extremă. În fiecare săptămână sunt security breaches și ransomware attacks, majoritatea neraportate în mod public! Și, repet, nu există nici un Gigel care să le poată cunoaște pe toate. Acum 30 de ani, existau.
Așa că dacă eu îmi bat capul să înțeleg cât mai multe din lumea mai degrabă a umanioarelor, este pentru că, într-un fel, e mai simplă. Negreșit, nu știu ce-a scris Aristofan, și nu-l pot citi în original ca Paleologu. Dar Paleologu știe foarte multe într-un domeniu relativ îngust. Eu sunt, așa, un fel de medic generalist la FF.
Nu cred că există oameni care să nu o fi atins. Tu nu știi ce nu știi, și nu știi că nu ai putea să știi tot ce ai vrea să știi, de-aia.
Punctul meu de vedere e ca o pisică vagaboandă: apare când vrea, pleacă fără explicații și toarce doar dacă-i convine temperatura emoțională din cameră, iar când mă crezi obiectivă, să știi că doar am chef să par deșteaptă și liniștită, exact ca o bufniță cu ochelari de bibliotecară care de fapt ascunde sub pene o teorie personală despre cum se învârte universul în jurul stării mele de spirit, și dacă mi se pare că bat câmpii, e doar pentru că-s o pășune înflorită de idei, unde logica paște liniștită alături de caprele mele imaginare cu opinii ferme și complet neargumentate.
Textul de mai sus l-a zăpăcit pe Claude. M-am lăsat păgubaș, nu mai caut scriitorul-pereche.
Nu mai pierde vremea căutând, clar textul ăsta e unicat absolut. Până atunci, relaxează-te și acceptă că e pierdere de timp să te chinui!
Era vorba de stil, nu de textul per se.
Aha, am priceput. Păi da, nene, la stil nu mă bate nimeni. Tot stil unic am! Nu te mai chinui! Scriitorii nu scriu ca mine de “low level” că altfel nu și-ar mai putea vinde cărțile.
Eh, James Joyce a vândut „Ulysses”, deși aproape nimeni nu a citit-o până la capăt.
Nu are rost să cunoști totul despre tot. De exemplu, ce sens are să știi cum se numește fiecare episod din ceva serial care nu te interesează câtuși de puțin?
Idem la informatică, unde e de ajuns să cunoști cum funcționează intern un procesor, ceva asamblare și vreo două limbaje de bază imperative și o să poți învăța foarte repede orice limbaj imperativ nou, că toate sunt construite pe același schelet. De exemplu, până și Java și JS devin mai ușor de înțeles dacă știi C/C++/pointeri (și invers: dacă nu știi ce-s ăia pointeri și cum funcționează, n-o să înțelegi niciodată 100% limbajele care îi ascund).
Probabil că să știi cât mai multe framework-uri este iarăși o pierdere de timp. Înveți esențialul și una-două pe care le folosești și care îți plac, iar restul, dacă o să fie cazul, la nevoie. Dar eu n-aș zice că JavaScript e limbajul ăla principal pe care se cere să-l știi înainte de a învăța altceva.
Imho, problema complexității software pe care o descrii ține de o strategie greșită care are cel puțin următoarele dezavantaje: bloatware (pentru că apelezi la framework-uri mamut din care iei 1%, în loc să dezvolți un cod specific problemei tale), cod lent (plus dificultăți de optimizare), interdependențe cu o mulțime de alte module asupra cărora nu ai niciun control, necesitatea de actualizări și mentenanță permanente (care în mod normal n-ar trebui să apară odată ce ai scris un soft care îți rezolvă problema dacă problema nu se modifică, dar care apare pentru că se tot updatează modulele pe care te bazezi), risc de incompatibilități pe viitor (cu diverse chestii pe care le folosești și care se modifică), pierderea controlului granular asupra codului tău (pentru că nu știi în detaliu cum e implementată cutare clasă sau funcție pe care o apelezi) și riscul unor vulnerabilități (pentru că modulele astea sunt cu sursă deschisă și practic la dispoziția oricărui hacker, contrar teoriei că sursa deschisă e mai sigură – pentru că cine zmăul le mai verifică și optimizează din afara echipei de dezvoltatori?).
Dar faptul că nu poți cunoaște totul în acest univers al complexității software nu-i o problemă a intelectului uman, ci o greșeală de design a acestor softuri. Să fie sănătoși și să se spele cu ele pe cap.
Cum să nu? Tu nu ți-ai atins limita aia. Că dacă ți-ai fi atins-o, ar însemna că n-ai mai putea învățat nimic în plus fără să uiți ceva deja învățat. Și ești om. 🙂
În altă ordine de idei, cred că ai tendința de a reacționa critic la orice. De exemplu, dacă citești un articol cu care ești de acord 70%, 15% intră la categoria „nu mă pot pronunța” și 15% la „nu-s de acord”, tendința ta este să sari să critici acel 15% cu care nu ești de acord. 🙂
Era vorba despre lucrurile care merită cunoscute. Era vorba de lucrurile față de care manifești curiozitate. Era vorba de cunoștințele necesare pentru a înțelege.
Mai este vorba, pentru unii, și de „aspecte culturale”. Oricare din arte sau mai multe. Și asta-ți ocupă sinapsele și timpul.
C++, da. Restul, nu musai. În plus, mulți „experți în .NET” nu înțeleg prea bine pointerii și referințele.
Absolut. Numai că, vezi tu, deși tu ai identificat corect cam toate problemele, acele genii care iau deciziile sunt fie software developeri trepanați, fie șefi încă și mai trepanați. Așa că ne ducem cu capul înainte în zid.
Ca să deviez puțin (dar nu foarte mult), uite așa au ajuns autoturismele să fie niște megacomputere cu 120 de ECU-uri (chiar dacă la frecvențe joase) și 200 de senzori, care se întâmplă să aibă și un powertrain. O mașină nu se mai defectează ca pe vremuri, „pă parte mecanică”, ci „pă parte electrică”, adică pe electronică digitală complexă și software de căcat. (Bine, că asta era valabil cam până prin 2007-2008. De atunci, „the race towards the bottom” a dus la situația ca orice componentă dintr-o mașină să fie cât mai ieftină cu putință, fapt pentru care orice poate să crape oricând, totul fiind o chestiune de statistică. Doar la airbagurile Takata nenorocirea e generalizată.)
Corect. Iată că cine mă citește ajunge să mă și cunoască. Ai merita un premiu, dar nu acord premii 🙂
Păi, nu-i bine că te focalizezi doar pe critică. În primul rând nu-i ideal pentru tine. 🙂
[…] Ca fapt divers, am zâmbit citind mențiunile lui ChatGPT despre transformarea inimii și inima luminată, amintindu-mi cum Renata o considera o simplă pompă. Pentru că na, ăsta este punctul ei de vedere. […]