Oyoja Onuk este o povestire SF scrisă de Ana-Veronica Mircea cu ani în urmă și publicată în nr. 11 al revistei String, din 1998. Redau mai jos povestirea originală, căreia i-am atașat o continuare scrisă de mine ieri și intitulată Innuendo.
Oyoja Onuk
„…singura modalitate de a răsuci un obiect, în așa fel încât partea sa dreaptă să devină partea sa stângă și invers, este aceea de a-l trece printr-o dimensiune superioară a spațiului.”
I.P. Culianu – „Călătorii în lumea de dincolo”
Despre Sheagad Hurm se vorbește mereu, pretutindeni – dar nu i se pronunță numele. Oamenii o numesc Vrăjitoarea Roșie – dacă o urăsc mai mult decât se tem de ea, sau Stăpâna Timpului – dacă teama le e mai puternică decât ura.
Doar cei ca Oyoja Onuk nu o numesc nicicum. Pentru că statuile nu pot vorbi, și ei – exponatele din valea numită Circul Clipelor, la care gloata se zgâiește cu fascinație bolnăvicioasă – par statui de carne bine conservată între ziduri invizibile și impenetrabile, cadavre rigidizate, cu jalea uitată în ochii larg deschiși și imobili. Totuși, mințile lor trăiesc în propriile lor trupuri încastrate în stropi de timp înghețați – de pildă, al lui Oyoja e captiv în fracțiunea de secundă în care tăișul ghilotinei i-a atins ceafa. Sheagad a oprit cu măiestrie timpul – numai timpul lui – exact înainte ca lama să-i despice pielea, când Oyoja tocmai începea să simtă răceala oțelului aducător de moarte. Trebuia să fie ultima senzație din viața lui – și singura conștientizată în acel moment. Dar el e condamnat la atemporalitate. El e prizonierul etern al unei infinitezimale fărâmături a vremii și are (aproape că a început să guste ironia!) la dispoziție tot timpul din lume pentru a-și simți pieptul sfâșiat de gheara groazei, și balele prelinse pe bărbie, și udul cald ajungându-i la genunchi, și necurățeniile năboind prin sfincterul scăpat de sub control, și demența bulbucându-i ochii și căscându-i gura pentru a slobozi, zadarnic și irațional, un urlet amputat… Căci atingerea nemiloasă a Sheagad-ei nu i-a rupt de firul vremii și conștientul, dar l-a condamnat să primească aceleași și aceleași senzații, fiindcă, dintre toate simțurile lui Oyoja, doar văzul și auzul nu sunt captive în timpul lui împietrit.
Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei… Atingerea femeii cu păr acaju, buze de carmin și straie sângerii… Atingerea femeii ai cărei iriși sunt două inele de culoarea coralului, două inele fine, parcă străvezii, în jurul pupilelor enorme, adânci ca două hăuri sfredelite înspre păcat… Atingerea femeii a cărei fascinantă stranietate nu se lasă descrisă de vorbe sau de gânduri omenești… Atingerea pe care (o altă ironie, deloc gustată) Oyoja nu o poate simți…
Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei se petrece, cumva, în afara timpului cunoscut și perceput. Sheagad nu înlemnește ceea ce atinge în clipa vie, în clipa în care muritorii neputincioși o numesc prezent și care le alunecă printre degete ca vântul prins în pumni. Oyoja bănuiește că Sheagad cutreieră nestânjenită prin viitorul condamnatului, alege un crâmpei minuscul din timpul lui și îl așteaptă acolo, așteaptă ca viața lui să curgă – exact până atunci. Atunci, cei din jurul nefericitului o întrezăresc pe Sheagad într-o străfulgerare și îl văd înțepenind pe el, cel rămas, în clipa tocmai abandonată de ea, ca prizonier nemuritor și neputincios al timpului încremenit…
Acum, Oyoja știe că asta s-a întâmplat și când era captiv în gura ghilotinei și s-a pomenit plutind, cu ea cu tot, deasupra ovațiilor gloatei îmbulzite să-i savureze execuția. Dar atunci s-a crezut deja mort, deja spirit desprins din nevolnicia celor omenești… Dar nu-și vedea așa cum s-ar fi cuvenit, trupul descăpățânat zăcând pe eșafod… Și zbura, așa cum spiritele nu o fac, cu unealta morții animată de grumaz…
Așa că și-a amintit sentința pronunțată de Marele Jude mai tare și mai răspicat decât l-ar fi crezut în stare pe acel moșneag pipernicit și spelb:
-Răz-vră-ti-tul Oyoja Onuk se con-dam-nă la moar-te prin de-ca-pi-ta-re sau la a-tem-po-ra-li-ta-te. Sen-tin-ța se va a-le-ge în clipa e-xe-cu-ți-ei și se va e-xe-cu-ta când Timpul va fi propice…
…Și-a amintit și că, din stânga Judelui, Sheagad îi zâmbise îngerește, și că el, prostul, se cutremurase din rărunchi…
…Și s-a cutremurat văzându-se deja deasupra Circului Clipelor, realizând că deja cobora spre unul din spațiile încă fără timp – un spațiu de care își amintea, între un cuplu închis în clipa orgasmului și un diriguitor de rangul al treilea, învinuit de corupție, prins în momentul când, hulpav, se îneca cu o îmbucătură prea gustoasă…
Stă între ei de cinci luni. O voce caldă – el crede că e a Sheagad-ei -, care, în zori și în amurg, anunță ora și data înainte de a le spune bun venit sau bun rămas vizitatorilor, îl ajută să măsoare timpul viu. E tot un chin izvorât, fără îndoială, tot din cruzimea sofisticată a vrăjitoarei. Vrăjitoare care i-a coborât, acum o lună, în spațiul de vizavi, tocmai pe conjurații pe care el a refuzat să îi trădeze. Sunt doisprezece puști înflăcărați – în flăcările rugului lor comun. Exact în clipa în care începeau să ardă…
Oyoja îi poate vedea, Oyoja știe că îl pot vedea și ei. Ar vrea și să le poată citi gândurile, să afle dacă li s-a spus că nu el i-a vândut – dar ar fi mult mai mulțumit dacă și-ar potoli curiozitatea morbidă, comparând chinul lui cu chinurile lor. Ar vrea să știe dacă idioții care n-au înțeles din eșecul lui că e mai bine să-și piardă urma, renunțând la lupta pentru o cauză pierdută, sunt, așa cum bănuiește, torturați de suferințe mai cumplite ca a lui. Ar vrea să știe dacă ei îl invidiază, așa cum el își invidiază vecinul ghiftuit, care o fi simțind că se sufocă, dar are gura plină de savoarea – și nările înecate în aroma delicatesei ce e pe cale să-l ucidă…
Da, e păcat că nu cunoaște gândurile celor doisprezece amărâți – și ar fi păcat dacă ei le-ar cunoaște pe-ale lui… Fiindcă Oyoja n-a fost niciodată unul de-al lor, n-a fost niciodată un biet fanatic naiv, n-a crezut niciodată că și-ar fi putut smulge de sub puterea Seniorilor lumea și vremea… Căci Seniorii sunt suveranii întregului continuum multidimensional și ai fiecărei dimensiuni în parte, sunt atotputernicii care jonglează fără efort cu acea iluzie numită timp… Și Oyoja știe, a știut mereu, că Seniorii vin, văd, și stăpânesc, și nu pot fi goniți!
Dar Ei sunt Cei-de-nevăzut, sunt undeva, în dimensiuni insesizabile, inimaginabile, inaccesibile unui biet creier tridimensional! În lumea lui Oyoja, în numele lor guvernează Temporarul, un om ales de ghilda judecătorilor, sfătuit de Marele Jude și slujit cu credință de Sheagad Hurm – vrăjitoarea care e, acum, imaginea în oglindă a celei ce a fost înainte ca Seniorii s-o răsucească în sfera tridimensionalului în care s-a născut, dăruindu-i puterea de a hălădui prin labirintul timpului semenilor săi… Sheagad, vrăjitoarea care nu iubește pe nimeni, dar căreia Seniorii i-au poruncit să îl primească, supusă, în culcușul ei, pe Temporar…
Oyoja a visat să scape de judecători, să facă alții din acoliții săi, să fie noul Temporar – să aibă în slujba lui, deopotrivă, puterile și trupul vrăjitoarei Sheagad… Pe urmă ar fi scăpat ușor de acoliții cu minți cutreierate de utopii, s-ar fi înconjurat de oameni realiști – și Seniorii nu l-ar fi mazilit, fiindcă credea în ei, și el ar fi iubit-o, nestingherit, pe Sheagad…
Dar s-a crezut născut ca să conspire – și n-a fost așa. S-a crezut mai viclean ca diriguitorii – și ei l-au prins, ca pe un țânc, când nici nu se aștepta. L-au prins și, în felul lor, au fost mărinimoși. I-au oferit o șansă: să își trădeze complicii – și să fie răsplătit.
El a refuzat. Nu fiindcă ar fi crezut că ceilalți mai aveau sorți de izbândă. A sperat doar că bieții puști urmau să facă ochi, să înțeleagă că se luptau cu zeii, să înțeleagă că triumful lor era cea mai deșartă utopie… Desigur, nu-i păsa de pielea lor, dar n-avea rost să îi jertfească inutil. Fiindcă Marele Jude răsplătește ceea ce el numește cooperare dăruindu-i trădătorului încremenirea în orgasm, alături de orice femeie și-ar alege. Orice femeie – în afară de vrăjitoarea Sheagad!
Innuendo
Dar gândurile de mai sus nu erau singurele care traversau creierul înghețat al bărbatului captiv de cinci luni într-o chinuitoare eternitate. Căci în același spațiu fizic al craniului său, dar într-o dimensiune mai subtilă, nebănuită de acesta, o altă entitate îl privea cu un amestec de milă, plictiseală și dispreț. Sau, mai corect ar fi să spunem că o fărâmă de entitate.
Milă, pentru că din cauza ei bietul Oyoja Onuk a ajuns în starea de acum. Pentru că ea i-a vârât în cap, încă de mic, ideea că ar putea să-i răstoarne pe judecători și pe Temporar. Pentru că ea i-a sucit mințile după vrăjitoarea Sheagad. Pentru că ea l-a sugestionat să încalce regulile și tot ea l-a determinat să comită greșeli, astfel încât să fie prins. Pentru că ea l-a luat în posesiune, asemenea unei haine lipsită de reacții, la fel cum demonii din vechile religii îi posedau pe sărmanii păcătoși, smucindu-l de la cursul natural al vieții lui, și l-a ghidat, pas cu pas, ca pe o marionetă, înspre inexorabilul destin al cărui veșnic prizonier este acum.
Plictiseală, pentru că fărâma de conștiință care-l posedase pe Oyoja rămase captivă alături de el, încremenită în același timp cu trupul și mintea celui posedat, prizonieră a aceleiași clipe. Precum în cer, așa și pe pământ, precum în dimensiunea ei, la fel și într-a lui – cele două conștiințe, a posedatului și a entității care-l poseda, rămaseră fuzionate. Știuse asta de la început – că va fi condamnată alături de el, și-și asumase această soartă. În fond, era doar o mică fărâmă din conștiința entității – doar partea care fusese necesară ca să-l controleze pe bietul nevolnic.
Și dispreț, pentru că oamenii sunt atât de slabi. Pentru că, deși avea potențial și un viitor strălucit înainte, Oyoja Onuk s-a lăsat atât de ușor amăgit de niște himere. Pentru că, deși avea bani și o educație foarte bună, diriguitorul de rangul al treilea nu a rezistat nici măcar două zile tentației de a accepta să primească mită. Și pentru că, deși erau tineri și puteau să iubească sau să-și ocupe viețile cu orice altceva, cei 12 puști care ardeau pe rug s-au îmbătat cu aburii revoluției.
Cinci sute două zeci și patru de statui vii erau expuse în Circul Clipelor, și cinci sute două zeci și patru de fărâme de conștiință ale aceleiași entități le priveau cu milă, plictiseală și dispreț. Aceeași entitate, reflectată în mințile și sufletele fiecărui amărât din acea vale a plângerii, ca-n cioburile unei oglinzi sparte.
Pentru că ea le sădise orice gând responsabil de tragicul lor destin. Pentru că ea inspirase, încă de la venirea Seniorilor, orice sămânță de revoluție de pe planetă, orice scânteie de rebeliune din mintea fiecărui om, orice pornire sau viciu ce ar fi putut rezulta într-o pedeapsă capitală. Sau, într-o magică împietrire în timp.
Știa că dacă ar fi găsit clipa potrivită, ar fi putut să-i egaleze pe Seniori. Căci timpul are tainele și meandrele lui. Din timp în timp, un anumit moment se repetă – o fracțiune specială de secundă, cu proprietăți transcendente. Dacă împietrirea unei făpturi posedate de ea s-ar realiza exact în acea clipă specială, exact în acel moment propice, dar aleator și imposibil de prezis în avans, ar putea merge pe firul energiei magice manifestate atunci, de la capătul ei de jos, al sărmanului aflat în curs de împietrire, până la sursa ei, până la sursa timpului însuși, ajungând astfel în tărâmul nelimitat al Seniorilor. Însă până acum, nu găsise acel moment.
Atât de mult efort irosit! Atât de mulți ani de posedări, pentru atât de mici șanse ca pedeapsa să survină în acel rar moment prețios, pe care nimeni din univers nu îl putea anticipa! Atât de multe făpturi umane care i-au căzut în gheare și au sfârșit, alături de crâmpeie din ea însăși, în acest Circ înghețat al Clipelor! Și, până acum, degeaba. Dar asta nu-i slăbise determinarea. Va încerca din nou. Și din nou. În fond, are la dispoziție o eternitate. Și până la urmă va reuși. Va nimeri, la un moment dat, prin jocul zarurilor care aruncate la infinit trec prin orice combinație, clipa care să-i permită întoarcerea razei timpului. Alungarea Seniorilor. Inversarea propriului destin. Și astfel, va înceta, în sfârșit, să mai fie Stăpâna Timpului.
Aldus, îţi mulţumesc că mi-ai pus povestirea în văzul unor oameni care altfel n-ar fi dat de ea niciodată.
Ideea ta cu entitatea manipulatoare e interesantă. Are potenţial – cum se spunea într-un cenaclu SF online din care am făcut parte acum vreo 25 de ani.
N-ai pentru ce.
Ai înțeles și cine voiam eu să sugerez că-i entitatea respectivă, da? 🙂 Pe baza primului tău paragraf și ultimei mele fraze.
Ai publicat ceva și în revista Ficțiuni din același an, dar n-am găsit-o. Sau poate e tot povestirea asta?
Recunosc că în prima clipă ultima ta propoziţie mi s-a părut de neînţeles. Pe urmă “Stăpâna Timpului” mi-a sunat foaaarte familiar şi s-a aprins beculeţul. 😁
În revista Ficţiuni din acelaşi an mi-a fost publicată o altă povestire, care se cheamă “Rayadatys”. Mi-am împrospătat memoria uitându-mă aici: https://verocv.wordpress.com/povestiri-sf-f/
Era şi pe net, dar se pare că site-ul respectiv nu mai există. Dacă vrei s-o citeşti, ţi-o trimit pe mail.
Trimite.
Am trimis.
Ca de obicei, l-am manipulat pe ChatGPT (dacă tot e ăsta chatbot-ul preferat al planetei).
Cred că o să ard și eu în iad, însă va fi un loc interesant, plin de lume bună.
@Vero
Mersi, o s-o citesc.
@Ludditus
Pe „Game of Thrones” l-ai băgat greșit în lista aia, că nu-i SF și n-are niciun element futurist. Corespunde unui fantasy mai realist cu proiecție în trecutul nostru, nu într-un viitor nespecificat.
În primul episod din „Star Trek TNG”, „Encounter at Farpoint”, echipajul lui Picard se întâlnește cu o meduză spațială. 🙂
De aici.
SF-ul are la rândul lui o mulțime de subgenuri. De exemplu, eu la „anticipație” aș băga serialul „Orphan Black”. De ce? Pentru că nu-i hard SF și nu are arme laser, roboți etc, dar speculează niște idei și teme care ar putea deveni realitate în viitorul foarte apropiat.
De aici.
Și avem subgenuri ca: afrofuturism, anthropological science fiction, apocalyptic and post-apocalyptic fiction, biopunk, black science fiction, christian science fiction, climate fiction, comic science fiction, cyberpunk, dieselpunk, dying Earth, far future in fiction, feminist science fiction, gothic science fiction, indigenous futurism, libertarian science fiction, military science fiction, mundane science fiction, pastoral science fiction, planetary romance, social science fiction, solarpunk, space opera, space western, steampunk. Plus: historical fiction, horror fiction, mystery fiction, space horror, spy fiction, spy-fi. Sau ditamai lista.
Și da, l-ai manipulat. Dacă i-ai fi zis că îți place mult genul ăsta de povestire (acolo unde ai zis că nu-ți place), probabil ți-ar fi validat afinitățile, căutând puncte bune și făcând alte paralele, cu alți autori.
Povestirea lui Vero nu are treabă cu ceaușismul, indiferent ce tipare conține. Dar modelul predictiv al lui ChatGPT nu știe separa corelația de cauzalitate. Interpretează povestirea prin prisma României post-decembriste, ca o continuare a „rezistenței prin SF”.
Definiția „speculative fiction” din Wikipedia este o labă odioasă. Apropo, cine sunt experții care au scris pagina aia? Sau cei care au verificat-o d.p.d.v. „științific”? Penisul. Wikipedia este doar parțial mai de încredere decât chatboții.
Dacă schimbi pe franceză îți dă altceva: „Les littératures de l’imaginaire sont un ensemble de styles littéraires ayant pour point commun de faire évoluer le récit dans un univers physique et social entièrement construit par leur auteur.” Literaturile imaginarului sunt distincte de cele realiste (Stendhal, Honoré de Balzac, Giovanni Verga, Fiodor Dostoievski, Charles Dickens…) sau naturaliste (Émile Zola…), și cică reflectă lumea mai degrabă prin alegorie.
Însă acest meta-gen include SF-ul, fantasticul și fantasy. Trei mari bulevarde, fiecare cu mai multe benzi. Și aici voiam să ajung: „speculative fiction”-ul dumitale include și „beletristică obișnuită”, în special fantasticul „clasic” (Buzzati, Borges), dar și suprarealismul sau realismul magic (Kafka, Bulgakov, zice Wikipedia FR). Toate sunt de pe bulevardul fantasticului, care este literatură „obișnuită”.
Firește că SF-ul și fantasy-ul adesea se amestecă, iar asta mă ucide.
Bineînțeles că SF-ul va avea enșpe mii de subgenuri, dar cretinii penisului uită semantica: SCIENCE-fiction fără science sau technology unde căcatul sculei mai este SF? Este doar F.
La subgenuri SF, pagina aia a ta uită de sci-fi porn (sau „porn sci-fi”). S-au tradus din engleză și în franceză și italiană în anii 50-60, trust me. Inclusiv (sau mai ales) benzi desenate.
Cum dracu să-mi placă? N-avea cum dracu să-mi placă.
Tu ai vrea să-i spun unui chatbot că-mi place ce-ți place ție: „Eu cred în D-zeu, așa că spune-mi de ce să cred în El?” Păi nu cred, na. Așa și cu acest subgen.
N-are, dar pare scrisă în 1988, nu 1998. Este nelalocul ei în societatea anilor 90. Deci are. A rămas tarată de acele vremuri sau șocată de nebunia anilor 90. Ori nu ești zdravăn la cap, ori trăiești într-o lume totalitară. Altfel nu ai de ce să scrii așa. Și de la ciuperci sau acid halucinezi mai frumos.
Nu e vorba că-ți place sau nu-ți place ție. Ce voiam să-ți zic e că dacă i-ai fi spus robotului că-ți place, îți dădea cu totul alt răspuns. Adică, nu te poți baza pe el în cazurile astea, pentru că se mulează pe preferințele tale și ți le justifică, oricare ar fi ele.
Eu n-am văzut nimic comunist în povestirea lui Vero. Mie mi-a plăcut. Poate că dictatura ceaușistă o fi lăsat o urmă în subconștientul autoarei, dar nu e scrisă ca un manifest disident sau ca o săgeată la adresa tristului regim. Nu e o fabulă, nu are un sens politic ascuns. E explorarea unei idei imaginare care se întâmplă să nu fie pe felia ta.
Nu e vorba de comunism, bre. Nici de „săgeți” sau „șopârlițe”. E clar, ești prea tânăr ca să pricepi.
Stimaţi tovarăşi 😝, povestea e, în esenţă, una de dragoste. Imposibila iubire – într-o ipostază fantasmagorică.
Cine vede în ea altceva “a rămas tarat de acele vremuri sau șocat de nebunia anilor 90.”
Altminteri, cui nu-i place, nu-i place, fiecare cu gusturile lui.
Cât despre literatura SF din socialism (comunism încă n-a fost nicăieri pe planeta asta, au fost, şi mai sunt încă, doar partide comuniste), eu una înainte de ’89 la capitolul SF nu i-am citit decât pe Jules Verne şi pe H.G. Wells. În adolescenţă mă dădeam în vânt după romane de aventuri (piei roşii, capă şi spadă). După ’90, din vechea generaţie de SF-işti români l-am citit de Vladimir Colin, care mi-a plăcut. După ce am dat de câţiva dintre cei iţiţi după ’90 m-am gândit că, eh, ce naiba, aşa prost pot să scriu şi eu! Şi am trecut la fapte! 😁
Dacă aveţi timp de pierdut şi răbdare, cititi discuţia mea cu ChatGPT despre acest articol de blog, inspirată de comentariul lui Ludditus. E aici: https://anaveronica.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/07/discutie-cu-chatgpt.pdf
[…] altă părere (de fapt nesolicitată) despre continuarea povestirii Oyoja Onuk, scrisă de Aldus. (Pe prima o găsiţi […]
Vero, n-am citit discuția ta cu ChatGPT, deocamdată, dar o voi citi.
Nu am de gând să comentez nici acum, nici mai târziu, povestirea ta. Știi că îți admir stilul scriiturii și nu dau doi bani pe dacă se încadrează, cadrează, bifează punctaje din teoria literară, stilistică, alte căcaturi.
Nu-mi pasă, când citesc o poveste care-mi place, dacă i s-a pus eticheta corectă sau eticheta greșită. Dacă e hard S.F., soft S.F., mai mult F…
Deci nu vorbim despre textul tău, ficțiune, citit de Ludditus, de ChatGPT, de cititorii tăi de-atunci sau de-acum.
Din păcate, sunt obligată s-o privesc pe autoarea textului prin prisma posturii ei prezente. Tributară și nostalgică a acelei perioade când supraviețuirea însemna obediență și confortul oferit de raportul ăsta te aruncă, și azi, într-o nouă filosofie de viață. „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie.”
Renata, dacă asta ai înţeles tu despre atitudinea mea prezentă, e treaba ta. Şi eu te văd în postura cuiva care a acceptat masca de democraţie a unei noi dictaturi.
Poate ne înşelăm amândouă, poate nu. Dumnezeu ştie, sau Dracu. Sau amândoi.
Oricum, fiecare are dreptul la propria opinie şi niciun om nu e deţinătorul adevărului absolut. Ca să nu mai zic că la nivel înalt se trag sfori şi se împletesc iţe de care noi, prostimea, aflăm de obicei cu o generaţie prea târziu, şi ne certăm/contrazicem pentru simplul fapt că fiecare vede vârful aisbergului cu ochelarii pe care se-ntâmplă să şi-i simtă mai bine pe nas.
Dar aici nu e vorba nici despre postura mea prezentă, nici despre a ta, ci despre povestea redată şi continuată de Aldus.
Bună sau mizerabilă, cum o fi ea după gustul unui cititor sau al altuia, e o ficţiune, o elucubraţie fără nicio legătură cu şi fără nicio aluzie la trecut, la prezentul din 1998, anul în care a fost scrisă, sau la viziunea mea de atunci despre viitor. Cine are impresia am scris-o fiind “tarată” de vremurile dinainte de ’89 sau “şocată de nebunia anilor 90” o priveşte prin propria sa prismă de individ “tarat” şi “şocat”.
Din partea ta aş fi apreciat o simplă părere despre povestea mea, şi atât.
Şi Ludditus ar fi putut să spună doar: “Aldus, de ce ne stresezi postând mizeria asta?” Nu era nevoie de o conversaţie fluviu cu ChatGPT despre teoria chibritului.
Eu una mi-am pus link către discuţia cu respectiva IA ca să se vadă încă o dată că părerea îi diferă în funcţie de modul în care pui problema şi că poate servi opinii contradictorii despre acelaşi subiect.
Vero, chiar dacă se trag (și se trag!) sfori pe deasupra capetelor noastre, nu mi se pare ăsta un motiv să îmbrățișăm teoriile conspirației și să considerăm că, apriori, orice e etichetat alb, de fapt, e negru. Perioada comunistă, cu toate condiționările ei, ne-a afectat pe fiecare în mod diferit. Pe unii i-a traumatizat, altora li s-a părut un modus vivendi…
Dacă înlocuiești „tarată” cu „marcată”, schimbăm cu totul tonalitatea discuției.
Ludditus putea spune orice despre „mizeria” cu pricina. Putea și să nu spună nimic sau doar să-l citeze pe ChatGPT, fără comentarii personale.
Surprinzător e că tu, autorul acestei povestiri citate integral într-un loc mai mult sau mai puțin adecvat, n-ai avut nimic de comentat despre faptul că cel care o citează, de fapt, se folosește de acest artificiu măgulitor – publicitatea – ca pretext pentru a se da penibil în spectacol ca „scriitor”, cocoțîndu-se pe umărul tău.
(„Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el.” – ceva de genul ăsta.)
E ca și cum o publicație pornografică ar tipări pe coperta patru, în foileton, o nuvelă de-a ta, ca să-și extindă targetul. Te-ai simți măgulită?
Renata, de ce trebuie să raportăm totul la Aldus?
Pentru mine nu contează dacă a vrut sau nu să se dea în spectacol ca scriitor. Contează că, indiferent cu ce intenţie, mi-a scos povestirea în văzul mai multor bloggeri. Chiar dacă n-o fi citit-o decât unul singur, adică Ludditus, căruia nu i-a plăcut, măcar am aflat cum o vede un cititor de genul lui.
Iar când am pus pe blogul meu link către povestea asta tot Aldus a fost singurul care a citit-o. Sau cel puţin aşa rezultă din comentarii.
Şi dacă s-a “cocoţat pe umărul meu”, cum spui tu, înseamnă că apreciază umărul cu pricina.
Orice apreciere – în general, orice părere, bună sau rea – contează mai mult decât indiferenţa. Aşa că, da, mă simt măgulită.
În concluzie, dacă ai ceva de spus despre povestirea mea, o să citesc cu interes. Dacă nu, lasă-mă dracului în pace.
Mie mi-a plăcut povestirea. Nu scriu din obligație (afară de chestii gen lepșe sau răspunsuri pe care mi le-am asumat față de câștigătorii de la rubrica Quiz, unde sunt mult în urmă cu achitarea datoriilor) și nu public chestii care nu-mi plac decât atunci când doresc să atrag atenția asupra ceva prin intermediul lor (ex: tendința decadentă în artă), să le critic sau să răspund la ele (drept la replică). Dacă nu mi-ar fi plăcut povestirea lui Vero, nu aș fi publicat-o. Dar mi-a plăcut.
Și mi-a plăcut chiar mult, mai ales la capitolele imaginație creatoare și derularea evenimentelor. Vero creionează o lume fantastică originală, pe care eu unul n-am întâlnit-o nicăieri până acum, nici măcar la nivel de idee sau speculație, și care rămâne coerentă (evenimentele descrise sunt plauzibile odată ce accepți premisele povestirii; nu există contradicții interne). Chiar dacă găsim elemente din această lume și la alți autori (ideea Seniorilor care stăpânesc prin intermediul unui guvernator local – Temporarul, structura politică etc), pedeapsa cu înghețarea și ramificațiile pe care i le descrie Vero (ex: înghețarea în orgasm) sunt ceva original. În plus, ideile ei ating anumite motive sau elemente cardinale din filosofie, metafizică, religie. Motto-ul e forte inspirat și ingenios. Etc.
Stilul descriptiv e și el destul de mișto, cu multe metafore faine.
Faptul că lui Ludditus nu i-a plăcut e problema lui – am observat că e mai puțin atras de imaginar și mai mult de concret, capitol la care e foarte bun. Ține de tipologia fiecăruia. Unde greșește Ludditus e să considere că dacă nu-i place lui, înseamnă că nu-i bună sau că n-ar fi trebuit s-o public. Bine, n-a zis asta explicit, dar cumva a bătut într-acolo.
Ce mi s-a părut mai puțin finisat la povestire e sfârșitul (și modul în care, prin intermediul lui, ni se revelează această poveste de dragoste, în forma sa curentă oarecum neconvingătoare).
I-am zis lui Vero că vreau s-o public la mine și mi-a răspuns că n-are nimic împotrivă, ba chiar îi pare bine, dar m-am luat cu altele și a rămas cumva în fundal. În timpul ăsta mi-a venit ideea să-i scriu o continuare. Zilele trecute mi s-a clarificat ideea Innuendo-ului, m-am așezat, l-am scris și ulterior am publicat articolul în forma asta. Afirmația că aș fi făcut-o pentru glorie și faimă e de-un ridicol pedepsibil prin înghețarea în timp.
Cui nu-i place povestirea lui Vero și nu deține măcar un blog, nu are dreptul să se pronunțe asupra motivațiilor mele. Dacă îți place muzica și ai o mică formație de cartier, vei remixa piese celebre ale unor cântăreți consacrați, le vei face cover-uri, le vei aduce diverse modificări, din simplu spirit ludic. Cei care nu înțeleg asta au o problemă de orgoliu nerezolvat – pentru că, de fapt, vedem la alții propriile noastre defecte.
Vero – A citit-o doar aldus, si-a comentat-o doar aldus, si-a popularizat-o doar aldus, pentru ca este o “creație” doar pentru aldus… nu pentru aldus ca cititor, ci pentru aldus ca consumator… (nicio cacofonie nefiind întâmplătoare). Capodopera ta este o tentativa eșuată de pastișă (care denotă doar oarecare abilitați semantice de a îmbina cuvinte si de a mima ce-ai văzut si pe la altii…), iar acum “scriitorul” aldus (ajutat de ChatGPT) a dus procedeul pe noi culmi, scriind si el ca si tine, nimic despre nimic cu sonoritati din genul literar respectiv.
Partea cu adevărat comică rezidă însă în ambitia ta de a respinge, prin declaratie pe propria raspundere, sechelele cu care ai iesit din comunism. Da, da, din comunism. Ala a fost comunism. Comunismul. Nu există altul. Cineva care perorează că “comunism încă n-a fost nicăieri pe planeta asta, si c-au fost, şi mai sunt încă, doar partide comuniste” nu face decat să-si etaleze tararea, sechelele, oferind ca bonus un haz involuntar. Si faptul că cenzurezi si interzici opiniile inconvenabile, sunt tot reziduuri ale aceleiasi victorii depline a comunismului asupra veonichii. Pe vremea când chiar era dictatură nu puteai să zici în public că e dictataură si să nu pătesti nimic. Acum poti. Si chiar zici. Dar nu e. Cu un pic de atentie ai baga de seamă că ti se umple gura de dictatură doar asa, retroactiv. Zici si tu acum ce n-ai zis alta dată… sporindu-ti singura confuzia. Confuza si mofluza.
Nu m-am ajutat de ChatGPT în redactarea continuării. L-am întrebat însă ce părere are despre cele două părți înainte să public articolul și i-am cerut variante de titluri alternative pentru partea a doua. Rezultatul a fost un ChatGPT care n-a înțeles foarte bine revelația finală nici din povestirea lui Vero, nici din continuarea mea, iar apoi început s-o ia pe arătură atât de grav, încât mă gândesc să public discuția asta separat, ca mostră de cum să strici un MLM/LLM.
Altfel, să numărăm încă un cititor al povestirii lui Vero. Zice el acum că nu-i place, de ochii lumii, dar peste vreo 30 de ani, dacă-i mai prinde, subconștientul lui o s-o înțeleagă retroactiv și o să i se umple gura de metaforele și ideile din această povestire, pe care, fără să înțeleagă de ce, o să i se pare că le vede la povestirile pe care le va citi atunci. Confuz și mofluz.
Aldus, „mai puțin atras de imaginar și mai mult de concret” ignoră faptul că absolut toată beletristica aka fiction, este imaginar. Doar că sunt mii de feluri în care imaginația se poate manifesta în scris. Odinioară, un roman, ca și un film, era practic o poveste. Se explora natura umană, societatea, de-astea. Astăzi, dacă un roman nu este măcar ca „Inception”, nu se vinde (excepție: LGBTQIA+). La capitolul zis oniric (altă etichetă proastă, pentru că visele, oricât de bogate și de ilogice ar fi, tot nu seamănă cu acest gen de bătut câmpii), într-adevăr am limite: unii autori clasici îmi par digerabili, dar elucubrațiile astea chipurile SF nu mă coafează. Și Vladimir Colin este adesea indigest, dar nu numai el; colecția „Fantastic Club” a editurii Albatros a publicat destule „fantezii de anticipație” (sanchi) în anii ’70-’80.
Arca lui Goe, toate țările conduse de partide comuniste au fost socialiste, de un socialist bolșevic, nu scandinav sau franțuzesc, pentru simplul fapt că așa-zisul comunism spre care mergeam cu toții în zbor era imposibil: ar fi trebuit să funcționeze fără bani și fără Stat, și să fie un fel de țară Cocagne/Cockaigne/Cockayne. Mulți activiști din anii 30-40 erau sinceri (pot furniza motive), însă cei ajunși ulterior la putere au apreciat sentimentul de intangibilitate și omnipotență și au urmărit doar interese personale. Din ideologia bolșevică (nu neapărat marxistă, pentru că nici un comunist nu a fost ales democratic) s-a păstrat economia centralizată, și în genere o structură piramidală a puterii pe care o poți întâlni și în unele dictaturi de dreapta. În rest, era o aristocrație chipurile comunistă. Însă „un regim comunist” nu înseamnă că ar fi existat vreo „țară comunistă” în sensul propriu al termenului, ci doar în sensul în care e vorba de o referință simplificată pentru o țară din spatele Cortinei de Fier. Economia nu a fost nicidecum comunistă, ci a fost o economie de comandă extrem de stupid gestionată. Nu „oamenii muncii” decideau, ci activiști puși „de la centru” și care executau ordinele „de la centru”. E ca și cum Pinochet ar fi naționalizat absolut tot și ar fi condus armata economia. Autoritarismele au multe în comun. Interesant cum în China, cu libertate economică, „socialismul cu caracteristici chinezești” este în fapt un naționalism semi-fascist cu o economie „suficient de capitalistă” și surprinzător de eficientă. Cine insistă că „ăla a fost comunismul” (art. hot.) nu se pricepe la de-astea, așa că mai bine să se ocupe cu ce se pricepe.
Vero, nu aș fi putut să spun „Aldus, de ce ne stresezi postând mizeria asta?”, pentru simplul fapt că nu mă obligă nimeni să citesc acest blog, deci nu am dreptul să mă simt stresat de aceste două bucăți de text! Ce mă obosește este tendința mondială de a produce literatură și filme tot mai mult în stiluri pe care le găsesc bolnave sau kitsch. Asta e tot. ChatGPT nu a validat decât faptul că există motive pentru care unii oameni pot simți ca mine cu privire la aceste subgenuri (despre care am discutat cam împrăștiat), după cum ar fi validat și faptul că miliarde de oameni au motivele lor și mecanisme clare care-i fac să creadă într-un anume Dumnezeu.
Pe de altă parte, recunosc, nu-mi place stilul în care discută alți oameni cu chatboții. Voi așa discutați și cu oamenii? Pă bune?
Renata, dar eu am dat, sec, doar discuția cu ChatGPT! Comentariile au fost apoi la spusele lui Aldus, care în principal îmi critica modul în care l-am abordat pe ChatGPT.
Aldus are dreptul lui să considere că epilogul produs ar fi o continuare a povestirii inițiale. În fond, s-a mai văzut și la case mai mari să apară romane care „continuau” serii celebre, ca să nu mai zic de parodii precum „Sense and Sensibility and Sea Monsters”, „Android Karenina”, „The War of the Worlds Plus Blood, Guts and Zombies”, „Pride and Prejudice and Zombies”, sau seria fantasy a lui James Lovegrove cu Sherlock Holmes („The Cthulhu Casebooks”) din care cred că am citit și eu una (H.P. Lovecraft e altă ciudățenie halucinogenă).
Prin imaginar mă refer la ceea ce nu poate avea o reprezentare în concret. În sens larg, și scrierile lui Caragiale sunt de ficțiune, că nu a existat în realitate un Domn Goe, deși îl vedem mai sus în comentarii; dar ar fi putut exista. Imaginarul la care mă refer e acel fantastic care nu doar că nu există în lumea noastră concretă, dar nici n-ar putea exista, așa cum a fost descris.
Iar ție nu-ți place așa de mult acest imaginar, și ca dovadă îl numești „gen de bătut câmpii”. Greșești însă translatând „nu-mi place” la „nu e bun” sau „nu merită citit/vizionat”.
Spre deosebire de vise, povestirea asta e coerentă.
Notează și că autoarea nu-și arogă meritul de-a fi scris un text științifico-fantastic. Din ce-mi dau seama, puțin îi pasă unde anume îl încadrezi, așa că nu poți nici să invoci subminarea genului SF. Faptul că a fost încadrat acolo ține de cutuma și deficiențele nomenclatorului românesc.
Fix la fel face și Game of Thrones. Ți-a plăcut? Pentru că în spatele aromelor mistico-magice, serialul în cauză este despre politică și natura umană.
Altfel, după cum am zis: ești atras de chestii care țin de concret. Deci, chiar și imaginarul trebuie (ca să-ți placă) să servească concretul: să exploreze natura umană, societatea, de-astea. Doar că nu toată lume a musai să aibă aceleași preferințe cu tine.
Epilogul produs chiar este o continuare a povestirii inițiale. Una din multele posibile idei de continuare și atâta tot. Uite, chiar ar fi interesant să facem și altele.
Tu vorbești de fantastic, nu de ficțiune. Fantasticul față de ficțiune este ca hipnoticul față de medicament: un subset, o submulțime, o subcategorie.
„Aromele mistico-magice” sunt, cu un termen elegant, căcat. „Game of Thrones” este un sloboz de cea mai joasă speță.
Pardon, voiam să spun „nu de imaginar”.
Da, i-am dat sensul ăsta în cazul de față. Recunosc că puteam fi mai precis.
„Game of Thrones” este mișto. Man, da’ ce urât vorbești când te enervează ceva! Sigur că nu-i piatra filosofală, dar e mult peste ce se produce la ora actuală pe bandă rulantă. Dacă vrei realism pur, uită-te la „The Wire”.
[…] totul cu Julieta Szönyi pe tema comunismului din filme (sau mai bine zis a epocii ceaușiste, că la propriu nu a existat comunism), care a fost și continuă să fie abuzată din toate unghiurile de o mulțime de regizori români […]