Printr-un concurs de împrejurări pe care nu le voi detalia aici, am început să citesc cartea „Creionul de tâmplărie”, prima carte pe care o citesc scrisă de Mircea Cărtărescu. În paginile ei autorul mărturisește că primul scriitor pe care l-a întâlnit se numea Viniciu Gafița. Vă redau mai jos fragmentul cu pricina:
De altfel, în privința scriitorilor am călcat de la-nceput cu stângul. Primul pe care l-am întâlnit vreodată a fost Viniciu Gafița. Nu trebuie să vă faceți complexe dacă n-ați auzit pân-acum despre el: nimeni n-a auzit. Habar n-am prin ce concurs de împrejurări l-a adus cineva la școala 28 de lângă Circ, unde învățam pe-atunci în clasa a patra, ca să se-ntâlnească cu copiii. Îmi amintesc că am fost scoși de la o oră despre vacă și foloasele ei și-am fost mânați la „acțiune”, ca un cârd de vițeluși, așa cum ne duceau la cabinetul medical când ne făceau vreun vaccin, sau la cules de ghindă pe aleile parcului. Ne-am trezit în sala de festivități, care s-a umplut repede. Pe primul rând stăteau profesorii, iar noi, cei mici, scoteam capetele de după umerii lor, doar-doar om vedea ceva. Când a apărut Viniciu Gafița, toți spectatorii s-au ridicat în picioare și-au aplaudat.
Viniciu Gafița era un bărbat înalt și melancolic, fără nici un fel de trăsături. Era ca aerul, ca fundalul de pânză al portretelor, ca puțină apă de mare în căușul palmelor. Era de ne-nțeles cum de nu murise de mult de plictiseala de a trăi în aceeași piele cu el însuși. La prezidiu, era ca o pată cenușie între oameni normali, perfect definiți. Ochii-i erau cenușii și apoși, costumul gri, mișcările lente. Ni se părea firesc să fie așa. Mult timp după aceea, am crezut vag că toți scriitorii trebuiau să se numească Viniciu (poate de-aceea era un nume atât de rar) și toți trebuiau să fie indistincți de fundal și teribil, ucigaș de plictisitori.
S-au perindat la pupitru mai mulți profesori și profesoare, au spus ceva din care n-am înțeles nimic și nici n-am vrut să-nțeleg (căci era veșnica vorbărie a celor mari când la noi acasă veneau oaspeți, zgomotul de fond pe care-l auzeam fără să-l decriptez de sub masă, unde-mi făceam de lucru cu sifoanele, pipăind cu degetul ciocurile lor în formă de cap de vultur), dar ceva totuși omenesc, până când Viniciu Gafița s-a ridicat să vorbească.
Nichita Stănescu se definea ca o pată de sânge care vorbește. Viniciu Gafița era neantul care vorbește, registrul de contabilitate care vorbește, așteptarea în anticamera dentistului, care vorbește, praful ce curge, infinitezimal, din tencuiala veche, care vorbește, somnul greu de după-amiază care vorbește. Melancolic, uranian, cu ochii apoși, ne-mpărtășea din enormele sale rezerve de plictiseală, de decolorare, de un fel de sictir existențial prea șters ca să merite chiar și numele de „sictir existențial”. În câteva minute, profesorii au început să caște cu gura-nchisă, lungindu-și fețele și făcând, în mijlocul lor, nasuri de hârcă, iar copiii, pur și simplu, au adormit unii cu capu-n poala celorlalți.
Când ne-am trezit, soarele coborâse spre asfințit. Ridicat în picioare, învăluit într-o lumină moale de ambră, Viniciu Gafița încă vorbea. Când, în fine,-a tăcut, parc-ar fi tăcut dintotdeauna. În final, niște flori l-au acoperit și nimeni, niciodată, n-a mai pomenit de el.
În caz că sunteți curioși, iată și o poză cu Viniciu Gafița, culeasă de pe net:
Îmi aduc aminte că am trecut printr-o situație asemănătoare în copilărie, când, fiind elev de ciclu primar, școala la care învățam l-a invitat pe un vecin de scară cu mine, fost profesor și veteran de război, să țină o cuvântare în fața tuturor elevilor în această ultimă calitate a sa, cu ocazia unei zile oficiale legată de nu mai rețin ce eveniment istoric. Până atunci, vecinul respectiv era pentru mine doar bătrânul care se răstea la noi, copiii din zonă, când ne jucam în parcul de lângă bloc pe motiv că stricăm iarba și gardul verde, alungându-ne de acolo. În ziua aceea aveam să aflu că poate vorbi și pe un ton exasperant de plictisitor cuvinte care ne fac pe toți să adormim. Nu doar că nu mi le aduc aminte acum, dar cuvintele pe care a început să le îngaime atunci pe gură într-un ritm lent și monoton au devenit brusc de nedeslușit în mintea mea. Ce vrea omul ăla să spună și pentru ce suntem ținuți acolo să-l ascultăm? Am renunțat imediat să caut răspunsuri.
Concluzia, dacă putem trage una, este că oamenii mari – fie la vârstă, fie la realizări – nu știu cum să le vorbească unor copii și, poate la modul general, cum să își calibreze discursul pe specificul unui public țintă. Partea interesantă este că vecinul meu era profesor și deci ar fi trebuit să aibă experiență cu copiii, iar Viniciu Gafița a scris toată viața lui povestiri, versuri și materiale pentru copii.
Pe final mai menționez că mi-a plăcut, pe lângă stilul și umorul relatării lui Cărtărescu, asocierea pe care acesta o face între vaccinare și condusul unei turme de viței (sau de oi, putem completa noi) spre o destinație care nu poate fi decât, nu-i așa, „de bun augur” pentru ele. Da, știu că nu asta a vrut să spună autorul. Dar câteodată, ca scriitor, spui și ce nu vrei tu la modul conștient.
La mine la şcoală n-a venit niciun scriitor, poate unde eram mai la mahala, nu în buricul târgului, lângă Circ. Dar, când eram eu cred că prin clasa a 6-a, ni l-au adus pe fiul lui Bacovia. Nu ne-au adunat nicăieri, l-au plimbat pe el din clasă în clasă (habar nu mai am dacă prin toate clasele). Din câte-mi aduc (vag) aminte, era un tip pe lângă care Viniciu Gafiţa, aşa cum arată în poza asta, e o frumuseţe de bărbat! 😂 Ăla era mai bătrân, sfrijit de atârnau hainele pe el, jegos, cu laţe rare, lungi şi slinoase, încadrând o faţă de cal. Din tot ce-a spus mi-aduc aminte doar un reproş rostit cu patos şi încărcat de indignare: “Aşa vorbeşti cu fiul poetului?!” A fost răspunsul lui la o întrebare relativ obraznică (şi pe aia am uitat-o) pusă de un coleg de-al meu. “Aşa vorbeşti cu fiul poetului?!” mi-a rămas în minte fiindcă o bună bucată de vreme ne-am distrat adresându-ne reproşul ăsta unii altora.
Am găsit acum ceva despre el pe net, în Caţavencii (https://www.catavencii.ro/meseria-de-fiu-sau-de-nepot/):
“Un fiu de meserie din România a fost Gabriel Bacovia, care-și făcuse o insignă pe care scria „Fiul poetului George Bacovia“. Poet și el, dar cam fără operă, Gabriel, scund și puțin cocoșat, era un tip simpatic. Avea o voce subțire, cavernoasă, de atmosferă. Rarilor vizitatori ai Casei Memoriale Bacovia de pe fosta stradă Frăsinetului, Gabriel, care era curatorul casei, le spunea povestea familiei și a operei lui Bacovia, emoționat de fiecare dată. Și la șaizeci de ani, cînd apărea undeva în public, Gabriel Bacovia se declara orfan și lăcrima sincer, pătruns de celebritatea pe care i-o adusese meseria de fiu.”
Cărtărescu nu compară vaccinarea cu condusul unei turme de viţei, compară modul în care erau trataţi elevii cu cel în care erau trataţi viţeii.
Super faza cu „fiul poetului”! 😀 Deci meritul său cel mai mare era de fiu al tatălui său.
Subconștientul lui Cărtărescu a pus în aceeași frază programa de vaccinare cu dusul elevilor la cabinet ca și cum ar fi niște viței. 🙂 Ce-a comparat el acolo e mai puțin relevant din prisma asta.
În articolul indicat de tine se vorbește și despre Stephen James Joyce și romanul unchiului său, intitulat Ulise. Roman menționat și de Cărtărescu:
Ce-i drept, nu știu dacă Mircea Ivănescu a fost dat în judecată de nepotul lui James Joyce pentru că a tradus Ulise în română. 🙂
Aldus, pe atunci când Cărtărescu era holtei, Viniciu Gafița nu putea afișa acea față prietenoasă care emana bunătate sau deschidere. A avut o treabă de făcut și a realizat totul strict ținând cont de ceea ce spunea, pentru a nu intra în contradicție cu cerințele vremii. Nu și-a studiat discursul și nu l-a făcut pentru adolescenți. Cu siguranță, discursul lui astăzi ar fi fost cu totul altul.