Intrăm în Era Inteligenței Artificiale

Înainte ca Jacques Ellul să scrie că tehnologia începe să se dezvolte abia după căderea din Rai, înainte ca Paracelsus să afirme că Adam și Eva nu aveau nevoie de arte mecanice și înainte ca Renata să facă observația strălucită că Dumnezeu nu făptuiește prin cunoașterea perfectă a legilor fizicii ci printr-o extraordinară intuiție – pe vremea când Renata făcea observații strălucite, un bătrân chinez așternu într-o lucrare ce i-a fost cerută pentru a fi lăsat să plece în munți și care avea să devină una dintre cele două cărți de căpătâi ale taoismului următoarele rânduri:

Bunul călător nu lasă urme. Bunul orator nu are ce discuta. Matematicianul bun nu se servește de instrumente de calcul. Paznicul bun nu se folosește de încuietori, și totuși, nimeni nu poate deschide ceea ce el a închis. Cel care știe să lege nu utilizează funii, dar nu se poate desface ceea ce el a legat.

Tehnologia este o sui generis proteză. Ca orice instrument artificial, ea promite să ne redea o parte din libertatea paradisiacă pierdută și să ne extindă gama posibilităților umane din prezent. Iar pentru asta, singurul preț cu care trebuie să fim de acord este amputarea membrului ce va fi reconfigurat protetic.

Rețeta a fost demonstrată de nenumărate ori de-a lungul timpului. Am inventat tiparul, care ne-a permis să ne imprimăm ideile pe hârtie, și ne-am pierdut capacitatea de a le memora. Am inventat automobilul, care ne facilitează deplasarea mult mai rapidă pe distanțe mari, și am devenit obezi, pentru că nu ne mai folosim picioarele. Am inventat industria alimentară, care ne asigură o hrană ieftină ce umple din abundență rafturile supermarketurilor, și ne-am îmbolnăvit de pe urma chimicalelor din ea. Am inventat blocurile confortabile și am devenit insensibili la natură. Am inventat marile metropole în care avem miriade de oportunități și am devenit depresivi. Am inventat calculatorul de buzunar și am uitat tabla înmulțirii. Am inventat rețelele sociale, care ne-au permis să avem mii de prieteni virtuali, și am devenit autiști în viața reală. Am inventat ecranele cu tuburi catodice și cristale lichide, care ne permit să citim gândurile unor persoane aflate la mii de kilometri distanță de noi, și am început să purtăm ochelari. Fiecare nouă inovație sau minune tehnologică ne-a mărit nesperat posibilitățile într-o anumită direcție, fără să ne ceară la schimb decât funcția sau capacitatea nativă corespunzătoare.

Iar acum începem să tatonăm cu programe care știu totul și sunt inteligente.