Motto: „Se desenează pe nisip un cerc…”
Limbajul discursiv este discret și creator. Fiind discret, el fracturează plămânii vorbitorului, sărăcește urechile ascultătorului și ocultează prin omisiune adevărul, forțând conștiința să ia calea unor fante predefinite, care pot să difere în timp sau de la o limbă la alta, dar care sunt inerente oricărei limbi. Fiind creator, el proiectează o lume virtuală paralelă, care tinde să i se substituie realității.
Funcția lui germinativă pare să fie, cel puțin în parte, o consecință directă a naturii sale digitale. Pentru că, în momentul în care realitatea este exprimată într-un mod sacadat, trecând prin gura cu dinți a limbajului discursiv, reflexia ei este în mod necesar și evident o copie imperfectă, ceea ce-i conferă gurii sau oglinzii în cauză un caracter creator și subversiv.
În cadrul pseudo-realității pe care o generează, limbajul discursiv are o gamă nesfârșită de întrebuințări, corespunzătoare universului său semantic care se poate dilata și auto-reflecta la nesfârșit prin compunere, multiplicare și emergență, dar numai câteva utilizări eliberatoare. Una dintre ele este focalizarea asupra unui anumit obiect sau concept până când conștiința acumulează suficientă energie cât să facă o breșă în acel punct, trecând la etajul superior, al limbajului simbolic. O alta este prin negare: realitatea nu este ceea ce putem înțelege în termeni discursivi. Dar cea mai puternică și mai radicală formă de transcendere este completa lui suspendare în fața unei experiențe directe copleșitoare pe care nu o poate cuprinde, în fața unui paradox conceptual care îi anihilează premisele logice sau într-un moment de hiatus care îl expune unei realități nereprezentabile în termenii lui.
Totuși, pentru a ne elibera de el, este necesar ca mai întâi să trecem prin el; inefabilul pe care îl revelează eliberarea de sub tirania limbajului discursiv nu le este accesibil creaturilor care nu dispun de limbaj discursiv, din cauza conștiinței lor mult reduse.
Dar ce valoare poate să aibă o critică a discursivității exprimată în termeni discursivi și cum ar putea acest limbaj să ofere căi de transcendere a lui însuși? Răspunsul este că reflectând fie și parțial și distorsionat realitatea, el păstrează totuși o anumită conexiune cu ea, care poate fi folosită pentru realizarea unei translații de la nivelul reflexiei la cel al obiectului reflectat. Și că acest limbaj nu este simplu sau plat, ci are forma unei scări din ce în ce mai rafinate, care unește limbajul nearticulat al animalelor cu inefabilul condiției de zeu. Sau poate răspunsul este că fiecare cufăr este obligat să își ascundă undeva la vedere propria cheie, după cum fiecare problemă este obligată să își conțină propria soluție încă din momentul formulării ei…
Iar dacă nu-l vom putea transcende, vom rămâne, fie că știm, fie că nu, fie că vrem, fie că nu, niște șerpi cu limbile despicate, sâsâind fiecare cuvânt emis și înșelându-ne atât ascultătorii cât și pe noi înșine, victime și călăi deopotrivă în perpetuul mit al împărțirii întregului în dualități precum bine și rău.