Cu tensiunea în pod

Probabil ați observat că de-o vreme încoace secțiunea de comentarii a blogului meu e animată repetitiv de ieșirile în decor ale doamnei Renata Carageani, farmacistă, scriitoare și șefă virtuală de gară. N-o să disec aceste ieșiri, dar vă dau un exemplu. Ultima s-a petrecut chiar la articolul precedent, unde, pornind de la observația că i se pare ciudat ca eu să știu că un vecin de-al meu nu mănâncă murături, a ajuns în decurs de numai două comentarii să mă numească idiot, prost, îngrozitor de prost, imbecil, posesor de neuron singular, turnător al blocului și țață a blocului. Culmea e că nu m-a făcut și putinist, dat fiind că în mini-proza respectivă ridiculizez propaganda ucraineană care ne informa că gospodinele patrioate doboară drone rusești aruncând după ele cu borcane de murături.

Astfel de reacții și atitudini la adresa mea nu au loc doar pe blogul de față și nu datează de azi de ieri. De pildă, cu un număr de luni în urmă, aceeași Renata a scris un ditamai foileton pe blogul ei, ajuns ulterior la episodul nșpe, avându-mă ca protagonist. Serial în care, pentru a ilustra în mod batjocoritor convingerea ei că aș avea o situație materială precară, eram prezentat ca locuind într-o garsonieră, alături de o capră. Da, cam ăsta era nivelul de subtilitate al prozei.

Probabil vă întrebați ce se petrece cu dumneaei. Caz în care să știți că nu sunteți singurii. Situația e cu atât mai bizară cu cât reacțiile ei vituperante, care n-au niciun sens într-o lume normală, a adulților, se corelează cu o serie de afirmații și judecăți de valoare care în opinia mea evidențiază o depreciere semnificativă a facultăților intelectuale. De-o vreme încoace nu mai pot purta cu ea (nu se mai poate purta cu ea) niciun dialog rațional. Renata pe care o știam cu 5 sau 10 ani în urmă a devenit între timp de-a dreptul paralelă cu logica, rațiunea și bunul simț.

Iată, ca să vă dau un exemplu și în direcția asta, o parte dintr-un comentariu pe care l-a lăsat recent pe blogul Domnului Goe:

Revenind la egalitatea de șanse…
Mai bine zis la inegalitatea de șanse. Am putea zice că ne naștem egali dacă din uter am fi preluați și duși într-un adăpost/incintă/instituție în care să fim crescuți toți în aceleași condiții, cu aceiași educatori, cu același confort, cu aceeași afecțiune, cu același nivel de școlire. Și doar în momentul în care am începe să ne specializăm într-un domeniu – artă, științe exacte, științe umaniste etc. – ne-am „răsfira” pe la facultăți. Altfel, nu. Mediul cultural și economic în care crești e hotărâtor în privința șanselor de reușită. Nu e toată lumea Stephen King sau Lautrec. (I-am numit, fiindcă biografiile lor m-au impresionat; unul cu handicapul sărăciei, celălalt cu handicapul fizic.) Știu că e mișto să crezi că reușita e 1% talent și 99% transpirație, dar în lumea reală nu e valabil raportul. 1% talent e puțin. Poate 20% talent, dar în restul de 80% nu e doar muncă, e și condiție socială, materială, culturală, întâlniri și întâmplări providențiale, șansă, ghinion…

Așadar, Renata, care a făcut farmacie și a învățat medicină la greu, consideră că doi gemeni crescuți în condiții identice ar fi „egali”, mediul cultural și economic fiind „hotărâtor în privința șanselor de reușită”. Domnul Goe îi atrage atenția că a omis zestrea genetică – și o face în cuvinte cât se poate de clare:

Pardon! In momentul scoaterii din uter bietii insi sunt deja foarte departe de vreo egalitate, fiind deja configurati genetic… Cresterea lor in exact aceleasi conditii, nu ar face decat sa sporeasca decalajele naturale care se gasesc intre ei

iar Renata tot nu înțelege: „Ia, dezvoltă cu inegalitatea genetică!”, pentru ca în final să spună: „Ah, mă gândisem la anomalii genetice! 🙂”.

Ranchiuna viscerală pe care o resimte la adresa mea, dezvoltată probabil în urma unor dezbateri și polemici din trecut, dublată de un sentiment acut de superioritate față de subsemnatul, care izvorăște dintr-un ego din păcate ușor exacerbat, toate acestea pe fondul obtuzității mentale de care vă spuneam mai sus și a pierderii unei anumite forme de sensibilitate o determină să mă vâneze peste tot și ori de câte ori crede că a găsit o portiță prin care să-și strecoare cu o satisfacție perversă săgețile otrăvite, transformându-mă în ținta unor atacuri penibilo-comice lipsite de orice noimă, care, luate în sine și privite de sus, ar putea probabil duce la apariția unui nou gen literar: „de-a râsu-plânsu”. Sigur că nu mă sinchisesc prea mult de asta. Și sigur că au existat momente când intervențiile ei m-au făcut să casc ochii mari a uimire sau să schițez câte un zâmbet larg. Numai că zilele trecute i-am descoperit încă un comentariu recent pe blogul aceluiași Domn Goe, care mi-a revelat că  ceea ce pentru un observator pripit ar putea trece drept o hârjoană în care regulile bunului simț au fost temporar suspendate, pentru ea are și o altă dimensiune:

Goe, frate Goe, Domnule frate Goe, nu mai pot să citesc blogul lui Aldus! Adică pot, că n-am orbit, dar mă pastilez cu antihipertensivul de seară, în prealabil. Dacă n-am apucat să iau hapul până să-l citesc pe Aldus, citesc așa, într-o dungă, cu un singur ochi, nici nu săvârșesc paragrafele, că mă ia cu amețeală de leșin.
Domle Goe, ceea ce noi numim – să mă scuzați de mizerabila exprimare – un floc în calea pulii, e o noxă ascunsă, mârșavă, inteligent-ticăloasă care, dacă nu pervertește din prima atingere, lucrează ca picătura chinezească, cu răbdare bolnăvicioasă, ca și cum ar freca două bucăți de cremene asupra unui pai, cu speranța că obține focul!
Păi, față de el, de la optimvs la vrăbiescu, trecând prin axel, toți sunt niște umili ucenici!
Păi, io, dacă eram serviciile, mă duceam pe jos la Năsăud să-i fac o ofertă de muncă, de nerefuzat!

Așadar, simplul fapt că îmi exprim niște opinii pe blogul personal, opinii care n-au legătură cu ea ci reflectă modul în care înțeleg realitatea din jur, este de natură să-i provoace Renatei o creștere a tensiunii până la punctul în care nu mai poate continua lectura din cauza riscului de a ameți și de a leșina. Și, din acest motiv, opiniile mele sunt catalogate drept noxe ascunse, mârșave și inteligent-ticăloase.

În aceste condiții, o declar pe Renata, cel puțin pentru momentul de față, o cauză pierdută. Și îi sugerez să viziteze și alți medici în afară de cardiolog, pentru că dacă niște simple discuții teoretice amorsează reacții în spectrul clinic iar lectura unor opinii aparținând unei persoane pe care n-am văzut-o niciodată în carne și oase ne indispune până la apariția și manifestarea pregnantă a unor simptome puternice de hipertensiune, atunci posibil ca ceva să nu fie chiar în regulă cu noi.

Pe de altă parte, dacă aveți vreun prieten, vreo rudă sau vreo cunoștință care are tensiunea prea mică, de acum știți ce blog să-i recomandați.