Vă supun atenției o postare de Facebook a unui profesor de franceză pe numele său Radu Iliescu, dar rebotezat în Radu Exiguul, după ce, din câte am înțeles, și-a pierdut parola și accesul la vechiul cont (aviz neatenților):
Când învățământul a trecut de la structura pe trimestre la cea pe semestre, profesorilor nu li s-a părut nimic ciudat. Ba chiar unii au găsit să se bucure, facem două închideri în loc de trei. Când semestrele au fost abandonate în favoarea „modulelor”, nu s-a mai bucurat nimeni. S-au pierdut dintr-un foc tezele semestriale, care sunt evaluări sumative. Nicio carte de metodică a niciunei discipline nu ia în calcul eliminarea acestui tip special de evaluare care acoperă o arie semnificativă în predare. Este pur și simplu o variantă de neconceput. Nu poți înlocui teza trimestrială/semestrială cu nimic pentru că nu există niciun substitut. Efortul elevului de a recapitula în vederea unui micro-examen este în favoarea lui și ilustrează mai bine decât orice capacitatea de a lucra cu volume de informații semnificative.
Avem de câteva decenii un liceu din ce în ce mai slab. Rata imensă a abandonului universitar poate fi corelată măcar parțial cu cei patru ani de liceu în care elevul este prea puțin solicitat și format intelectual. Noua formulă de împărțire a anului școlar face ca parcursul liceal să fie și mai irelevant. Ca efect secundar, notele vor fi și mai mari. O notă mică se „topește” printre note mari și impactul ei la media unică anuală poate deveni nesemnificativ. Într-o structură de tip trimestrial, nota are mai multă greutate pentru că ponderea ei în cadrul mediei crește. Avem o mulțime de medii anuale de 10 care în mod normal ar fi fost 9,33 sau 9,66 în structurile anterioare ale anului școlar. Concomitent, elevul este mai puțin pregătit pentru că evaluările sumative au fost înlăturate. Note mai mari pentru elevi mai slabi, avem ceea ce s-a dorit.
Reforma vine cu noi idei: să ținem elevii în școală până la 17. La 14 elevii sunt fierți, cei mai mulți merg acasă pentru a trage un pui de somn. Noi vrem să le prelungim programul cu trei ceasuri. De ce? Primul efect pe care-l văd este dispariția temelor pentru acasă. Un elev serios are doar de câștigat dacă revede materia după ore. Doar că la 18, când va ajunge în camera lui, va fi praștie. Doar o pasiune supraomenească pentru studiu , dublată de o putere care întotdeauna a fost rară, îl va face să deschidă o carte sau o culegere de probleme. Câți mai au azi așa ceva?
Nu cunosc inițiative de reformă care să nu fie tot atâtea cuie în sicriul învățământului românesc. Mai nou, la concursurile pentru titularizarea profesorilor de limbi străine trebuie concepute exerciții care implică tehnologii digitale. Am scos din programă literatura franceză, nu mai predăm decât limbă și (un pic de) civilizație, însă suntem solicitați buluc să predăm digitalizare. Deci Hugo și Molière sunt irelevanți, dar trebuie să-i convingem pe cei mici că fără digital nu există învățare. Eu nu mai sunt profesor de limbă și literatură franceză, sunt profesor de limbă și digitalizare franceză. Din vreme în vreme tot soiul de instituții mă solicită să redactez liste cu materiale necesare pentru elevi. Fac liste de cărți. Mi se spune să scot din ele. Tai tot ce poate fi mai bun și mai interesant. Apoi nu primesc nimic. În schimb sunt solicitat să menționez într-un tabel când vreau să-mi țin orele în laboratorul cu roboți, imprimantă 3D și tablă conectată la internet. Allez vous faire foutre!
Păreri, opinii și comentarii? Încep eu.
Neavând treabă cu școala, nu am urmărit evoluția (sau mai degrabă involuția) sistemului de educație românesc, așa că nu dețin informații la prima mână și posibil să mai greșesc pe ici pe colo (trageți-mă de mânecă unde e cazul), dar, din ce observ la o informare rapidă, trecerea de la (două) semestre la cinci module s-a făcut în anul școlar 2022-2023, prin ordinul ministrului Cîmpeanu (HotNews). Tot atunci s-ar fi renunțat la teze, după ce în anul școlar 2021-2022 numărul și importanța lor au fost reduse de către același ministru (Portal învățământ).
Conform Edupedu, 70% dintre liceeni se declară mulțumiți de noul sistem bazat pe module, preferându-le vechilor semestre. Într-un fel, și mie mi-ar conveni perioade mai mici de învățate, cu vacanțe mai dese, pentru că pauzele lungi și dese – cheia marilor succese. Dar aici apar niște probleme subtile care s-ar putea să-i scape respectivului elev de liceu. În primul rând, durata de 6-8 săptămâni s-ar putea dovedi insuficientă parcurgerii unui bloc unitar de materie, și, după cum aflăm din același sondaj, elevii se plâng că sunt supra-solicitați pe final de modul, 56% dintre ei declarând că au primit teste zilnic în ultima săptămână a modulelor și 52% că au fost evaluați la multe materii. Asta arată o parcurgere neuniformă a programei, cu aglomerare pe ultima sută de metri, tocmai din cauza duratei scurte a unui modul, ceea ce duce la o predare și asimilare defectuoasă și superficială a materiei. Spre deosebire de elevi, părinții lor ar prefera întoarcerea la semestre.
Un aspect pe care autorul nu îl menționează explicit este incoerența „reformelor” educației. Trecerea de la învățământul trimestrial la cel semestrial și apoi modular indică o „constantă instabilitate” haotică, cu schimbări bruște de direcție care nu sunt apoi urmate de o creștere organică în acea direcție sau paradigmă. Probabil că, dacă am avea planificatori înțelepți, orice sistem ar putea fi făcut funcțional: atât cel cu două semestre cât și cel cu cinci module. Dar când treci de la trei trimestre la două semestre, adică le reduci numărul, după care treci brusc și radical de la două semestre la cinci module, adică le crești numărul de două ori și jumătate, dai peste cap orice pretenție de evoluție consistentă.
Revenind la noul sistem, o problemă majoră a acestuia o constituie eliminarea tezelor. Ele îl obligau pe elev să recapituleze materia predată în acel trimestru/semestru, cu beneficii evidente: dezvoltarea capacității de analiză și sinteză, abilitatea de a corela și integra o mulțime de lecții incrementale într-un tot unitar, descoperirea unor perspective noi prin această sinteză unificatoare, întipărirea mai profundă a informațiilor învățate, prin repetarea lor, precum și antrenarea puterii de concentrare, memorare și procesare a unui volum mare de date, și chiar a inteligenței, toate utile dezvoltării intelectuale a elevului. Evident, toate aceste beneficii au fost aruncate pe fereastră în favoarea unor evaluări dese, sacadate și haotice (relanti la început, allegro pe final de modul).
Combinate, elementele de mai sus au dus la o inflație a mediilor. Probabil, cred eu, nu neapărat pentru că într-un trimestru/semestru luai media 9 care îți scădea media generală la 9.66/9.50 pe când acum un 9 în primul modul urmat de patru de 10 va duce la media generală 9.80, deoarece ne putem aștepta ca un elev care nu este chiar de 10 să ia media 9 în două sau trei module; cât mai ales pentru că eliminarea tezei, care avea o pondere de 25%-30% în calcularea mediei, a făcut ca elevul să nu mai poată fi penalizat atât de drastic pentru carențe grave. Astfel, evaluările complexe, care vizau parcurgerea unor volume mari de date, au fost înlocuite de evaluări simpliste și superficiale, unde este mai ușor să obții note mari, iar dacă totuși greșești, efectul e diluat în numărul mare al modulelor.
De notat că eliminarea tezelor s-a făcut invocând motivul stresului pe care ele îl induc elevilor, iar profesorii au primit, teoretic, o mai mare libertate în a decide numărul și tipul evaluărilor pe care le consideră necesare. Ceea ce în teorie ar putea suna bine, în practică probabil este dezastruos, pentru că dacă admiterea la facultate depinde de media generală din liceu iar un elev dintr-un liceu de comună poate obține o medie mare, de ce nu le-ar acorda profesorul dintr-un liceu renumit note mari elevilor săi, ca să nu rămână în urma celor din licee inferioare? Astfel se stimulează aceeași inflație a notelor. Adăugați la asta faptul că nivelul jalnic de salarizare din învățământ și condițiile deplorabile de lucru (profesorul devine un birocrat, iar în relația cu elevul nu are voie nici măcar să-l scoată din clasă sau să-l mustre de față cu colegii săi) au făcut ca astăzi să avem tot mai puțini dascăli de vârf, talentați, competenți și pasionați de meseria lor.
Discrepanța dintre liceu și universitate devine astfel și mai acută, cu consecința tragică a unei rate de părăsire a facultății de 50%. Adică, actualmente, un student din doi nu termină facultatea pe care a început-o.
Și cum s-a gândit ministerul că poate trata toate aceste consecințe nefaste? În cel mai prost mod posibil: propunând ținerea elevilor la școală până la ora 17. Adică, încercând să acopere golurile de calitate, coerență și conținut prin cantitate: mai multe ore! Cred că-i ușor de intuit că efectul va fi exact opus celui scontat: studiul profund va fi înlocuit cu o prezență prelungită dar pasivă, elevii vor fi demotivați iar calitatea actului de învățare va scădea și mai mult.
Și acum, partea cea mai frumoasă: la aceste greșeli de structură li se adaugă niște adevărate detonări ale conținutului, literatura urmând să fie înlocuită, în cazul de față, cu cursuri de digitalizare, pe fondul unei confuzii majore. Confuzia este a formei cu fondul. Am ajuns atât de vrăjiți de acest digital, încât am uitat că el nu reprezintă un țel în sine, ci doar un instrument. În realitate, calculatorul, telefonul, tableta sunt doar instrumentele cu care studiem matematică, filosofie sau literatură, fiind din această perspectivă asemenea pixului și a foii de hârtie din trecut.
Prin urmare, competențele digitale nu ar trebui să constituie obiective în sine la toate materiile (afară de cazul unor licee cu profil informatic), o disciplină sau două de digitalizare și tehnologie fiind suficiente pentru predarea și deprinderea lor. Ce sens mai are să înveți cum să citești o carte în format digital, dacă pentru asta ai eliminat din programă însăși literatura, a cărei valoare formativă este inestimabilă în dezvoltarea gândirii critice, a empatiei și a culturii generale? În acest context, este de înțeles că profesorul se poate simți redefinit de sistem.
Sacrificarea literaturii în numele digitalizării riscă să producă absolvenți tehnic competenți, dar lipsiți de o cultură generală solidă și de o capacitate profundă de reflecție. Iar profesorul, în această ecuație, devine mai puțin autonom decât era înainte, fiind obligat să se disocieze și să predea o materie pentru care nu s-a pregătit și care nu face parte din sfera lui de competențe: digitalul.
Pe de altă parte, cele de mai sus erau oarecum de așteptat. Pentru că, să nu uităm: digital înseamnă discret. Adică, discontinuu. Nuanțele cromatice ale petalelor unei flori au o pastelizare continuă; în timp ce în calculator, imaginea ei digitală este alcătuită dintr-un număr finit de pixeli, care pot reprezenta proporția de roșu, verde și albastru în praguri (de numere întregi, fără virgulă) cuprinse între 0 și 255. Altfel spus, digitalul segmentează realitatea. Și cred că-i oarecum de așteptat, dacă nu chiar inevitabil, ca o școală preponderent digitală să ajungă fie alcătuită din module în loc de trimestre sau semestre, adică să fie la rândul ei discontinuă, pierzându-și astfel cu totul caracterul holistic pe care îl avea în Antichitate și chiar în Evul Mediu, după ce, odată cu Revoluția Industrială, a început să se specializeze pe nișe tot mai schizoide. Și să devină golită de fondul său inefabil, care ajunge să fie înlocuit treptat cu o preocupare excesivă pentru forma discretă. Iar elevul care o promovează să ajungă incapabil să mai observe pădurea din cauza copacilor.
Trist și chiar tragic, dar nicidecum surprinzător.
Nu stiu cum planuiesc ei ziua pana la 17, dar asa a fost scoala pe vremea mea (habar nu am daca n-au schimbat si ai nostri sistemul). Incepeam toti la 8 si terminam la 17. Mancam insa la pranz la liceu, iar dupa facem temele. Cu unii din profesorii de la clasa sau suplinitori care supravegheau treaba. Activitati acasa mai aveai doar de citit cateodata (sau daca nu terminai in clasa, dar asta nu se intampla). Ideea era sa nu se bage parintii peste teme si sa-i scuteasca de corvoada asta. Ca si de aia cu masa de pranz sau de gasit cineva sa stea cu aia mai mici pana vin ei acasa. Daca si la voi e organizata asa nu vad o problema. La noi se facea performanta.
Din nou nu stiu cum e cu notarea modulelor, dar noi luam nota zilnic la toate materiile. Nu scapai si asta te forta sa si inveti si sa-ti faci temele dupa-amiaza (aia te forta si profesoara😁). Cum am zis habar n-am daca s-a pastrat sau schimbat asta, ca nu m-a interesat. Ai mei merg in elvetia la scoala (care e foarte diferita fata de cum a fost la mine sau nevasta-mea) si n-am fost motivat sa aflu cum merge mai nou la noi.
Deci nu vad neaparat schimbarea de la voi ca fiind proasta, are sanse sa fie un succes, desi poate-mi schimb parerea cand mai aflu detalii.
Indiferent cum e, plozii de acum or sa se adapteze si cand vor fi adulti vor fi fermi convinsi ca cum au apucat ei e bine 😁.
Nu cred că vor s-o organizeze așa. Eu am prins de dimineață până la 13-15, în funcție de zi. 5-7 ore de activitate intensă intelectuală, cu rare pauze de educație fizică, că eram profil real și cea mai bună clasă din liceu. Asta ar corespunde cu programul unui cercetător. Până la 17 devine contraproductiv.
De notat ne nota rar, când ne asculta. Uneori ne dădea lucrări de control, care erau pentru toți. Pe trimestru de obicei aveai 3-4 note plus (la unele materii) teza.
Da, exact asta povestea si doamna mea. Ea in liceu a fost la chimie-biologie insa.
De ultimă oră: Guvernul Bolojan vrea să scadă bursele studenților cu 40%.
Un punct de nemulțumire frecvent întâlnit în rândul profesorilor este faptul că, odată cu implementarea învățământului pe module, responsabilitatea elaborării materialelor pentru planificarea și proiectarea lecțiilor, dar și pentru evaluări, a căzut în totalitate asupra lor. Ei trebuie să muncească suplimentar pentru a crea conținut adaptat fiecărui modul în parte, ceea ce implică un efort considerabil și un consum de timp mare. Această sarcină suplimentară, adesea neînsoțită de resurse sau suport adecvat, generează frustrare și suprasolicitare, mai ales în contextul volumului deja mare de activități administrative și didactice pe care profesorii le au. Mai mult, unii profesori sau învățători chiar nu sunt capabili să facă acest lucru din diverse motive, cum ar fi lipsa experienței sau a pregătirii adecvate. Pentru a veni în sprijinul lor, unele edituri au început să le ofere materiale gata pregătite, în format PDF, prin intermediul redactorilor, facilitând astfel munca cadrelor didactice și asigurând o mai bună calitate a conținutului educațional. În mod special, profesorii care predau limbile străine se află într-o situație mai dificilă, din cauza lipsei acute de materiale adaptate care să le susțină activitatea didactică. Cunosc foarte bine dificultățile cu care se confruntă acești profesori, care adesea trebuie să găsească singuri resurse suplimentare sau să creeze materiale proprii, ceea ce le crește și mai mult povara de lucru.
În mediul urban, multe școli se confruntă cu o criză serioasă a spațiului, ceea ce face dificilă extinderea programului până la ora 17. Astfel, este puțin probabil ca această măsură să poată fi aplicată eficient, mai ales că un astfel de program ar fi și foarte solicitant pentru elevi.
Ideea de a-i ține pe elevi până la ora 17 este foarte proastă. 9 ore pe zi înseamnă mai mult decât un program normal de muncă. Când o să mai aibă timp liber, dacă îi ținem la un astfel de program încă de pe băncile școlii? Deci doar când sunt mici și la pensie. Totuși, înveți ca să trăiești (superior), nu trăiești ca să înveți non-stop.
Trecerea de la învățământul trimestrial la cel semestrial și apoi modular indică o „constantă instabilitate” haotică, doar că asta e valabil cam peste tot în lume.
Organizarea tradițională a învățământului preuniversitar în Europa și America era pe trimestre, dar asta s-a schimbat după al Doilea Război Mondial, în general în anii 1960-1970. În clipa de față, majoritatea țărilor lumii folosesc împărțirea pe semestre, deși în practică sunt de obicei 4-5 sau mai multe perioade de cursuri separate de vacanțe. Că se cheamă sau nu module, sau că aceste module sunt subsumate semestrelor sau nu, astea-s detalii.
Doar Japonia și Marea Britanie, cu excepția Scoției, mai folosesc trimestrele școlare! Și ar mai fi unele școli din câteva state ale SUA.
WTF, până și China a trecut la semestre, încă de sub Mao!
Învățământul este în criză în toată lumea, iar imbecilii se leagă de împărțirea calendaristică a anului școlar în loc să rezolve adevăratele probleme ale educației, cum ar fi:
● E foarte frumos să dezvolți simțul critic și nu acceptarea oarbă a unor dictum-uri, însă nu mai există absolut nici o autoritate în școală. Profesorul nu-i mai poate spune nimic elevului: să fie cuviincios, să nu se mai îmbrace ca o curvă, să nu se mai drogheze și să nu mai copuleze pe sub bancă etc., ba chiar notele proaste pot fi privite ca „tortură psihologică” ce poate „traumatiza pe viață” elevul. Ca în State: „- Cât fac 2 plus 2? – Cinci! – Ei, bravo, te-ai străduit, felicitări! Se poate și mai bine, așa că deocamdată ai nota A minus.”
● E bine să nu-i mai pui pe elevi să învețe papagalicește, însă nici să nu mai citească aproape nimic nu e bine, căci fără o cultură generală cuprinzătoare, nu au material ca să judece. După care ne mirăm de efectele culturii TikTok! Dar nu putem stresa copiii! (Noi îi mai stresăm cu Fefeleaga și alte aberații.)
● Curriculum-ul nu este adaptat secolului 21, iar cei care predau materii tehnologice sunt incompetenți.
● Nu se explică elevului rolul învățării unor subiecte din materii „pe care nu le voi folosi niciodată în viață”. Motivarea elevului nu pare a fi un scop al sistemelor de învățământ.
● În clasele superioare de liceu, lipsește educația economico-financiară și juridică. Ambele ar fi extrem de necesare în viața reală. Chiar educația antreprenorială.
● De asemenea, în unele țări lipsește orientarea profesională în viață, după cum peste tot lipsește „life coaching”-ul. Ai absolvit 10, 11, sau 12 clase, și ești fără busolă!
Cu privire la învățământul românesc, aș mai adăuga:
● Prea mulți profesori cred că materia lor este singura din univers sau cea mai importantă, împovărând elevii cu teme de casă excesive. Efectul este contrar celui scontat: elevii vor detesta atât profesorii, cât și materiile în cauză.
● Prea mulți profesori sunt isterici.
● Prea mulți profesori sunt incompetenți.
● Lipsesc activitățile extrașcolare pe care în alte țări profesorii le execută pe timpul vacanțelor școlare sau după cursuri. Da, inclusiv meditații gratuite și de calitate!
● Lipsește educația dezbaterii. Nu sunt pentru modelul american în care elocința contează mai mult decât argumentele, însă ar fi necesară materia „argumentație și dezbatere”, existentă în multe țări. Sunt sute și mii de posibile teme de discuție în care nu contează ce părere ai, căci există cărți care prezintă mură în gură o serie de argumente pro și contra, iar elevul are de ales pe care să-l argumenteze. Poate că elevul chiar împărtășește un punct de vedere ales, însă apoi trebuie să aleagă și un punct de vedere din tabăra adversă, pe care să-l argumenteze cu bună credință, chiar dacă el crede că argumentele contrare sunt mai importante. Astfel de activități, care nu stabilesc „adevăruri absolute”, au ca scop educația civică în sensul dezbaterii civilizate și argumentate cu cineva cu care nu ești de acord, chiar pe teme care divid o întreagă societate.
Dacă vrei, pot să postez o listă de 90 de astfel de subiecte mai vechi, de dinainte de nebunia cu AI și cu wokismele gen non-binary și gender-fluidity.
Ah, da, am uitat de eterna întrebare: dacă ziua de muncă a unui adult este de 8 ore, de ce un copil trebuie să petreacă (vai, nu e petrecere!) 8 ore la școală, apoi încă 2-3 ore acasă rezolvând teme și învățând?
Am avut și în facultate problema timpului „consumat”, când aveam ferestre de 2-3 ore între cursuri. Pierdeam toată ziua.
De muuult, pe când mergeam eu la şcoală (am terminat liceul în 1976) aveam patru ore de cursuri pe zi în şcoala generală, iar în liceu erau şi câte cinci. Asta de luni până sâmbătă inclusiv, fiindcă la sâmbetele libere s-a trecut mult mai târziu. Unii mergeau la şcoală dimineaţa, de la ora 8 până la 12 sau 13, alţii după-amiaza, de la ora 12 sau 13 la 17 sau 18 – ceea ce rezolva problema spaţiului în vremuri când elevii erau mai numeroşi decât acum. Temele ni le făceam întotdeauna acasă, nici vorbă să le facem la şcoală.
Toate astea le puteţi afla şi de aici: https://www.tribuna.ro/pe-vremea-mea-sa-facea-scoala-invatamantul-din-socialism-dincolo-de-nostalgii/
Note primeam câte 2 sau cel mult 3 pe trimestru la fiecare obiect, plus nota de la teză. Pentru admiterea la liceu sau facultate nu contau decât notele de la examen, nu şi cele din timpul anilor de şcoală (am înţeles că acum contează şi ele).
Habar n-am dacă acum, per ansamblu, e mai bine sau mai rău. N-am copii, deci nici nepoţi, am pierdut legătura cu şcoala după ce am terminat-o. Dar pe copiii obligaţi să stea 9 ore la şcoală n-aş putea decât să-i compătimesc – şi să mă bucur că n-am avut parte de aşa ceva.
Mie îmi plăcea grozav când mergeam la şcoală după-amiaza. Aveam temele făcute din seara precedentă, îmi permiteam să dorm până târziu şi/sau să trândăvesc în pat, citind.
A, în facultate am avut zile cu câte 8 sau 10 ore, cursuri dimineaţa, seminarii şi laboratoare după-masa, până pe la 8 sau, dacă nu mă înşeală memoria, chiar 10 seara, cu o pauză de 2 sau 4 ore între ele, Asta inclusiv sâmbăta, în anul I, când nu ne prinsesem că orarul se poate modifica, la mica înţelegere cu profesorii. Atunci s-a rupt legătura mea cu televizorul (până în ’81 încă mai aveai ce vedea, mai ales sâmbăta). A fost o perioadă naşpa, mai rău ca la serviciu.
[…] scris deja în articolul precedent de ce, din perspectiva mea de simplu blogăr și cetățean care nu are legătură directă cu […]
Să stai 9 ore la școală mi se pare complet lipsit de sens. Îmi aduc aminte prin liceu, când aveam ore până la 3 (de la 8), ajungem acasă și nu mai eram bun de nimic. Mă rog, nimic intelectual, că dacă era să mă duc afară la joacă, găseam eu niște resurse 😁 Temele, încercam să le fac peste weekend, pe cât mai multe zile posibil, tocmai pentru că știam că-mi va ușura munca pe săptămâna următoare.
Apoi, temele…. Mamă, ce vremuri. Din fericire (pentru mine) eram dintre cei care-și făceau temele la materiile importante (mate/fizică, căci am fost profil real), deci colegii mai “leneși” copiau de zor de la mine (și încă o mână de colegi) în pauzele dintre ore. Am și poze – dacă vă vine să credeți – în format analogic doar, cu vreo 10 colegi copiind de zor in pauza dinaintea orei de mate….
Dar am divagat. Uitădu-mă înapoi, la perioada liceului, am prins și trimestre, și semestre. Nu aș putea spune care a fost mai ușor/greu. Poate pentru că mi-a plăcut să învăț (chair dacă la vremea respectivă nu eram conștient de asta), n-am avut probleme cu matematica, iar multe informații le învățam pe parcursul semestrului/trimestrului. Foarte multe dintre aceste informații m-au ajutat doar ca și cultură generală și atât. Știu și acum ani de războaie, constate și valori care sunt la un click distanță în ziua de azi (dacă știi unde și ce să cauți, desigur)
Școala românească a fost mereu pe model stahanovist. Multă cantitate, foarte puțină utilitate. De la revoluție până azi, cred că au fost peste 20 de miniștri la învățământ (sper să nu mă înșel). Enorm de mulți. Fiecare cu propriile “vizuini”. Trist e că nicicare dintre ei nu s-a obosit măcar o secundă să facă școala măcar puțin mai plăcută. O idee ceva, orice, care să fie mai aproape de elevi și de ideea de a învăța (poate mă înșel, căci, neavând copii, mă lovesc indirect de fenomen). Ca să nu mai vorbim de adaptarea la secolul 21…
@Ludditus
După părerea ta, ar trebui să renunțăm la studiul lui Creangă, Eminescu și ceilalți clasici, înlocuindu-i cu scriitori moderni?
Da, listează.
@Vero
Fain articolul de pe Tribuna.
@Liviu Ursulescu
Well, dacă îți vine cheful, poți să digitalizezi poza și s-o pui într-un articol. 🙂
@Aldus
„Modern Educayshun” îmbătrânește bine, tot așa suntem, doar că mai rău. Avem acum pronume personale inventate, și fluide. Între 11 și 12 am alt pronume decât între 12 și 16.
Nu. Nu am zis de Creangă și Eminescu. Am zis de căcatul de Agârbiceanu!
Există scriitori contemporani în manuale. Numai rebuturi. Așa nu!
Chiar și din scriitorii „vechi” sunt mulți lipsă, cred. Absolut la întâmplare (off the top of my head): „Velerim și Veler Doamne”, de Victor Ion Popa. Apoi, mai există scriitori români interbelici valoroși. Sau chiar mai vechi, dar tot ignorați.
Programa școlară (detest căcatul ăsta cu curriculum, curricula, Funiculì, Funiculà) trebuie să fie ADECVATĂ. Nici încremenită în „ca la 1940 dar fără ce au scos comuniștii, nu, nu punem la loc, plus doar o parte din ce au adăugat ei, adică fără proletcultism”, nici „dar cu Cărtărescu și alte rebuturi contemporane”. A fost o temă la o simulare de evaluare, nu mai știu ce fragment m-a enervat. Un rebut contemporan.
Apoi, ar trebui învățată LITERATURĂ UNIVERSALĂ, chiar dacă în traducerea românească. La limba modernă 1, în loc să se facă tot mai puțin în liceu, ia să se învețe și literatură în limba aia! Engleză, franceză, germană, care o fi aia.
Numai căcaturi se învață la umanioare.
@Aldus
Nu-i o idee rea. Prima data trebuie sa gasesc albumele… 😀