Citate din declarațiile lui Cărtărescu

Ieri a fost ziua lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul român s-a născut într-o zi de întâi iunie. Zi emblematică, care i-a sculptat pe chip niște trăsături de etern copil. Priviți-l cu atenție și spuneți-mi dacă, fără să vă uitați la anul nașterii, i-ați da 68 de ani. Chiar și la vârsta asta are o aparență copilărească.

Cu ocazia zilei de ieri, Dl. Goe a publicat pe arca din dotare un mic laudatio la adresa lui Cărtărescu, invitându-ne totodată la comentarea unor citate. Acum, contrar aparențelor, Dl. Goe nu-i chiar cel mai ascuțit creion din penar. Dar, întocmai precum un creion de tâmplărie poate ajunge să deseneze scenarii orbitoare, propunerea D-lui Goe este, luată în sine, destul de interesantă. Să-i dăm, așadar, curs, exersându-ne spiritul ludic, critic sau speculativ.

Citatul numărul 1, propus de Dl. Goe:

Aș vrea să am curajul să redevin un nimeni, dar curajul acesta nu-i este dat oricui.

Citatul numărul 2, propus de Dl. Goe:

Uneori simt că întreaga lume este patria mea, și doar România este străinătatea. Simt că mănânc, la București, pâinea cea amară a exilului.

Suplimentar, Renata Carageani ne oferă și ea două citate în comentarii. Citatul numărul 3, propus de Renata:

Totul se construiește pe suferință; pe suferința de a nu ști cine ești, de fapt.

Și, în sfârșit, citatul numărul 4, propus de Renata:

Eu nu public jurnal ca să, știu eu, să spun niște bârfe din viața literară, nu public jurnalul ca să mă înalț pe un fel de soclu și să arăt mai bine și mai frumos cățărat pe atâtea jurnale pe care le-am publicat până acum. Nu public jurnal din motive de acest fel. Eu m-am hotărât, la un moment dat, acum 35 de ani, să public primul jurnal, exact în clipa în care mi-am dat seama că el poate fi citit ca o operă literară, că are un sens din punct de vedere artistic, din punct de vedere literar.

O să încep, în mod contra-intuitiv, cu citatul numărul 3, pentru că nu am multe de spus pe marginea lui și vreau să-l scot repede din listă. În esență, citatul definește întreaga operă artistică a unui autor, dacă nu cumva chiar întreaga lui existență, drept o căutare a eului, alimentată de suferința pe care o generează percepția intuitivă a propriei alterități. Literatura devine, astfel, un act metafizic al căutării de sine, ceea ce este perfect valid, cu singura mențiune că suferința nu este unicul combustibil ce poate sta la baza acestui demers centripet, demers ce poate fi propulsat în egală măsură de participarea plină de fericire în jocul vieții și regăsirea extatică în fiecare părticică din univers, de detașarea imperturbabilă și suverană de mirajul efemerității șamd. Dar suferința este și ea o cale validă.

Și ajungem acum la citatul cheie din lista de mai sus, respectiv cel de la poziția secundă, în care scriitorul ne spune că se simte străin în țara lui, mâncând în București pâinea cea amară a exilului. De unde ar putea să provină această senzație de înstrăinare? Îl scuipă bucureștenii pe stradă? Nu, căci majoritatea probabil nici măcar nu îl cunosc, tratându-l așadar cu indiferență. (Ori poate tocmai indiferența să fie problema?) I se închid ușile în nas, fiind discriminat sau neavând unde să-și găsească un loc de muncă? N-aș zice. Pentru că, de-a lungul timpului, a beneficiat de o anumită susținere, mai mult sau mai puțin fățișă, în ce privește promovarea și vânzarea de carte (de exemplu, de la Institutul Cultural Român).

Mai notăm aici o anumită ancorare în specific: Cărtărescu menționează explicit Bucureștiul. Fapt care ar putea sugera că nu suntem neapărat în fața unei cugetări teoretice, filozofice, abstracte sau generaliste despre cum nimeni nu-i profet în țara lui, sau în fața unor angoase vagi și nedefinite generate de reflecția la curgerea inexorabilă a timpului către o stare de entropie in crescendo, ci mai degrabă în fața unei ancorări subiective în imediat, scriitorul resimțind în mod acut, concret și apăsător povara destinului necruțător de exilat. Un exilat în patria lui, România, și în capitala acesteia, Bucureștiul.

Dar iată ce spunea Cărtărescu în 2014 despre București:

Am spus-o de foarte multe ori, Bucureștiul e un fel de alter ego pentru mine. Mă identific cu el, cu bunele și cu relele orașului ăstuia, care, într-un fel sau altul, îmi seamănă. De fapt, cei care suntem bucureșteni simțim orașul acesta cu totul altfel decât cei care au venit aici de-a lungul vieții lor. Pentru noi el este organic. Am crescut odată cu el și avem un fel de feeling al orașului pe care, cred eu, nu mulți dintre cei care au venit ulterior aici îl au.

[…]

Asta a fost în primul rând în anii ’90, când era o mizerie totală la noi și când foarte mulți oameni au plecat, dar, în cele din urmă, eu mi-am dat seama, încetul cu încetul, că, de fapt, ăsta este destinul meu – să trăiesc aici.

Bucureștiul, un alter-ego al scriitorului și un oraș ce îi fusese predestinat! Acest destin a fost pecetluit încă din anii ’90, când, după o bursă de 3 luni în SUA, Cărtărescu s-a confruntat cu următoarea dilemă: să rămână pe tărâmul tuturor posibilităților sau să revină în România? Decizia a fost tranșată de un bănuț de 25 de cenți, după cum ne reamintește tot el în 2016:

Înainte să plecăm din Statele Unite, pe aeroport, eu am dat cu banul. Am scos o monedă din buzunar, 25 de cenți… Și am zis dacă cade pe partea cu stema este România, dacă cade pe partea cealaltă este America. Realmente am făcut asta. Nu e un banc, nu e o glumă. Și eram absolut hotărât să urmez acest semn al destinului. Și a căzut pe partea românească, n-am mai avut ce face, m-am suit în avion și am ajuns acasă… […] Însă privind în urmă, sunt foarte mulțumit că am rămas, sunt foarte mulțumit. Simt că mi-am umplut destinul într-un fel (…) și că nu se putea altfel. Acum chiar simt că nu se putea altfel, sunt foarte foarte încântat, mă simt bine în România, mă simt bine între oameni la fel ca mine, mă simt legitim aici – acest sentiment de legitimitate nu-l ai nicăieri în altă parte -, și aud tot timpul această ciripire continuă, care este propria mea limbă.

Ulterior, într-un interviu din 2019, devine mai critic cu privire la România:

Am primit, e adevărat, aceste două premii anul trecut, dar fraza „recunoaștere internațională“ e doar ceva mai mult decât un clișeu cu origini în frustrările noastre eterne: „pentru ca Europa cu un moment mai-nainte să vină și să recunoască…“. Noi tot așteptăm ca alții să „recunoască“ valorile noastre, ca și când ei n-ar vrea, de fapt, dar ar fi siliți de evidența geniului nostru național, scris în genele noastre românești. Fiindcă noi nu ne putem recunoaște singuri nici măcar în oglindă. Ca să fii respectat în țară, trebuie să fii validat în străinătate.

Transpare deja o anumită nemulțumire cu privire la faptul că în țară nu i-ar fi recunoscute meritele de scriitor la fel de mult ca în afară. Și ăsta e doar începutul. Pentru că ulterior, în cadrul aceluiași interviu, Cărtărescu începe să vorbească despre activitatea lui civică și politică, iar perspectiva se schimbă radical:

Jurnalismul civic și politic mi-a adus numai înfrângeri și amărăciune. Aș fi suportat ușor magma continuă de calomnii, mizeriile debitate de televiziuni și ziare despre mine (în definitiv, am fost tratat ca adversar politic, la ce să mă aștept?), dar atitudinea mea jurnalistică din acei ani m-a despărțit și de mulți prieteni, unii apropiați, iar acest fapt îl regret.

Ce nu regret e că, făcând jurnalism, am înțeles ce-i cu România, ce-i cu noi, în ce lume trăim cu adevărat. Nu-mi mai pot face acum iluzii. Cred acum că ni s-a făcut în acești ani un rău ireparabil, comparabil cu cel al epocii comuniste, și că va fi incredibil de greu să ieșim din fundătura de azi.

România e, it goes without saying, țara din care trebuie să pleci. Cei mai înțelepți români au făcut-o de mult, ceilalți stăm aici și suferim, încălecați de ticăloși. Anii din urmă au arătat că o clică de proști, analfabeți, incompetenți a putut lua puterea prin metode mafiote: agresivitate fără limite și intimidare.

Cred că nu exagerez dacă spun că artiștii români (incluzând aici și scriitorii) sunt astăzi abandonați de stat, în afara celor care sunt compromiși de stat. Iar între abandonare și compromis eu am ales de mult.

De aici putem concluziona că Mircea Cărtărescu a devenit scârbit de București și de România odată ce s-a implicat în jurnalismul civic și politic. De unde vedem că dacă litera scrisă nu reușește să te deprime (tot el spune în același interviu de mai sus că după cărți mari ca „Orbitor” sau „Solenoid” i-au trebuit ani de zile să-și revină și a avut nevoie de toate resursele pentru a rămâne în viață, înțelegându-i pe scriitorii care se alcoolizează și se sinucid), politica cu siguranță o va face.

Numai că în 2024, adică anul trecut, același Cărtărescu afirmă senin:

Tot așa, am fost întrebat într-un interviu de ce n-am plecat din România. Spunându-mi-se că, uite, toți românii importanți pe care-i cunoaște lumea de fapt au trăit în străinătate și au scris în străinătate, uneori chiar în altă limbă. Și am răspuns că pentru mine realmente nu contează unde scriu, unde trăiesc și așa mai departe. Este mai comod să trăiesc în România. Mă simt aici mai legitim decât în alte părți.

Cunosc toate calitățile și defectele compatrioților mei, așa că mă simt mai bine, sunt mai relaxat trăind în România. Cât despre glorie și faimă, nu sunt atât de amator de ele. Dacă mi s-ar spune „n-ai putea să ai glorie decât trăind în străinătate”, nu m-aș duce repede să trăiesc, să-mi cumpăr un apartament la Paris sau la New York, așa încât problema asta este clasată pentru mine.

Parcă noua lui perspectivă nu merge cu pâinea amară a exilului și nici cu citatul de dinainte. Oare când și în ce context o fi făcut afirmația cu exilul? Dar știți ceva? Am poposit destul asupra acestui citat. Să trecem la citatul numărul 4.

Citat pe care Cărtărescu îl începe spunând că nu publică jurnal peste jurnal ca să se cațere pe soclul lor. Dar atunci, mă întreb eu, de ce simte nevoia să facă această precizare? Cine sau ce i-a cerut-o? De ce te-ai disculpa de o vină care nu-ți aparține, atunci când nu te simți cu musca pe căciulă? Ci s-a apucat de primul jurnal, continuă el, exact în clipa în care și-a dat seama că jurnalul lui poate fi citit ca o operă literară. Că are sens din punct de vedere artistic sau literar. Dar de ce jurnal? continui eu să mă întreb. Putea să scrie romane. Proză obișnuită. Sau poezie. Care și ele au sens. Care și ele sunt literatură. De ce a ales fix jurnalul?

Jurnalul este o povestire despre tine. Este povestea ta. Și Cărtărescu, de 36 de ani, își scrie încontinuu povestea, pe care și-o expune publicului. Nu poți face asta fără o doză nesănătoasă de stimă de sine. Știți că Sergiu Nicolaescu se distribuia în rolurile principale din filmele pe care le regiza? În mod similar, Cărtărescu e protagonistul operei sale. Opera sa este despre el. Dar măcar aceste file de jurnal ne permit o incursiune brutal de onestă, cu bisturiul, în țesuturile lui interne, nu-i așa? Ajungem martorii eului său lăuntric, expus fără ocolișuri, right? Wrong:

Da, jurnalul meu e foarte subiectiv și absolut tot ce cuprinde este mediat. Este foarte mediat. A trecut prin foarte multe lentile și filtre, ca să spun așa. Rar va întâlni cititorul opinii directe, deschise, care să poată fi considerate adevărate, obiective. Totul este topit acolo, în straturi peste straturi de subiectivitate, de lucruri mai mult sau mai puțin intime, mai mult sau mai puțin întoarse în sine. Fără nicio îndoială că sunt și consemnări ale tuturor evenimentelor exterioare despre care spui. Dar, în primul rând, este viața mea. Viața mea interioară, felul meu de a percepe toate lucrurile astea.

Conchid că jurnalul său este un fel de exercițiu oniric. Nu unul de onestitate, și nici unul de asumare; ci mai degrabă de expresivitate, de jocuri stilistice, de lirism fără obiect, de metaforizare, de imaginație exacerbată, lipsită de cadru, tipare sau direcții. Autorul își pune rând pe rând niște ochelari de Soare pe ochi și apoi descrie în cuvinte cât mai bogate cum vede lumea prin lentilele lor și orice alte imagini sau conexiuni îi trezesc aceste reverii cu ochii deschiși. Sau își duce diverse flori pe sub nas și descrie, la fel, mireasma lor și orice alte gânduri și emoții îi sunt trezite de această mireasmă. Fără intenție precisă, fără un țel. Jurnalul său e un exercițiu pasiv de hiper-senzualitate, fără personaje reale, deoarece singurul personaj e Cărtărescu însuși (toate celelalte personaje fiind diverse ipostaze ale lui), fără cadru, direcție și sens, deoarece autorul „visează la liber”, și fără poveste sau narațiune. E doar un exercițiu de auto-stimulare a simțurilor, într-o cheie mai elevată decât a narcisistului clasic. Și toate lucrările lui Cărtărescu sunt un fel de jurnal.

Firește că-i un narcisism uriaș la mijloc. E practic elefantul din cameră. În București trăiesc elefanți de apartament, care se mută cu tine, în SUA sau oriunde mergi. Și tocmai asta îl face să intuiască, în mod corect, ce spune în primul citat: că i-ar prinde bine să redevină nimeni. Și își dorește să aibă curajul de a redeveni un nimeni. De ce curaj? Pentru că renunțarea la ego e ca o moarte. Elefantul nu-i ceva exterior, e propria ta piele, pe care o cari cu tine oriunde. Carcasa ta.

Va reuși oare Cărtărescu să redevină un nimeni? Să obțină această condiție pură, ideală și sublimă a stării de nimeni, care la apogeu se confundă cu universalitatea? Fără de care ești condamnat să fii un cineva? Greu de spus. Și și mai greu de realizat. Cu cât ești mai celebru, cu atât e mai greu. Am aruncat o privire rapidă pe pagina lui de Facebook. Cu rare excepții în care se pronunță pe teme politice („Nicușor președinte!” „Bolojan prim-ministru!” „Trăiască Europa!”), postările lui sunt exclusiv despre el. Toate. Pe unde-a mai fost invitat, ce cărți i se mai reeditează, ce premii a mai primit, ce romane sunt în lucru sau a mai lansat. Toate.

Păcat, că omul scrie frumos.