La 18 aprilie 2025 a plecat dintre noi actrița timișoreană Julieta Szönyi. Dacă nu vă aduceți aminte de ea din „Felix și Otilia”, în care a jucat rolul enigmaticei Otilia, probabil ați văzut-o în „Toate pînzele sus!”, interpretând-o pe Adnana.
Julieta Szönyi a murit la 75 de ani, răpusă de leucemie. Nu-i primul caz în familia ei: la 18 ani și-a pierdut tatăl, răpus tot de cancer. Cred că a fost genul de actriță cu care ai fantezii când ești puști, dar care trece prin viață tăcută și sfioasă, ca o umbră, și de care îți aduci aminte în situații excepționale, ca acum. Asta dacă putem numi moartea o situație de excepție, având în vedere că ne paște pe toți.
Iată câteva fragmente dintr-un interviu cu ea publicat în Adevărul (spicuiesc):
Reporter: „Când privesc în urmă, unii actori își dau seama că n-au primit sau n-au căutat anumite roluri. Cum e în cazul dumneavoastră?”
Julieta Szönyi: „Mi-ar fi plăcut personaje din romane puternice. Nu înțeleg de ce astăzi nu se apelează la comoara pe care ne-a lăsat-o Eliade, la povestirile lui. Când eram tânără, voiam să joc roluri care erau mai degrabă potrivite unor persoane de altă vârstă decât aveam eu atunci. Încă ceva: din păcate, regizorii m-au fixat în anumite personaje. Frumusețea nici nu cred că există, ci e doar o emanație a unei personalități puternice. În fiecare epocă femeile trebuiau să arate altfel: când grase, când înalte cu picioare lungi, când mignone.”
Reporter: „Ce pelicule vizionați atunci la Uniunea Cineaștilor?”
Julieta Szönyi: „Scurtmetraje, de exemplu. Și acum țin minte unul dintre ele, un film japonez. O poveste simplă: doi tineri se căsătoresc, la un moment dat el pleacă și o lasă pe ea dormind – are un păr lung până la călcâie. După o viață, el se întoarce, găsește casa la fel, deschide ușa și o vede pe ea dormind cu același păr lung. Se apropie, o mângâie și în clipa aia părul devine cenușă.”
Reporter: „Datorită sau din cauza rolurilor jucate, presupun că nu treceați neobservată pe stradă.”
Julieta Szönyi: „Nu, nici după ce am făcut «Felix și Otilia», nici după «Toate pânzele sus». Mă striga lumea pe stradă «Adnana!» și îmi displăcea profund, pentru că întotdeauna mă gândeam că nu mă ridic la nivelul imaginației publicului. Una erau personajul machiat, impecabil, și alta eram eu, care mergeam la facultate sau la piață. Mă gândeam că-i dezamăgesc. Ei erau îndrăgostiți de personaj, nu de mine.”
Reporter: „În decembrie ’89, unde erați?”
Julieta Szönyi: „În București. Cu naivitate și romantism, am deschis fereastra și i-am spus soțului meu de atunci: «Miroase a libertate!». Iar replica lui a fost: «Nu, miroase a praf de pușcă». Și ne-a aspirat, bineînțeles, mulțimea care se ducea spre centru. Am fost acolo și am crezut, iar astăzi decepția mea e mare. Țin minte cum urlam: «Jos comunismul!» în Piața Universității.”
Reporter: „Apreciați actori și regizori din generația mai tânără?”
Julieta Szönyi: „Nu vreau să numesc pe nimeni, pentru că sunt mai mulți și poate omit pe cineva. Regretul meu e că se caută scenarii din comunism, în care ni se arată din nou acea perioadă, și cred că e mai bine să fie lăsate puțin deoparte.”
Și tot pe alese, dintr-un interviu publicat în Dilema Veche:
Reporter: „Ce credeți că îi lipsește filmului românesc?”
Julieta Szönyi: „Cred că e o goană după așa-numitul «firesc» care nu are nicio legătură cu firescul. Tocmai pentru că e forțat, nu mai e firesc. Cârjele acestui chin de a fi adevărat sunt limbajul vulgar. Au senzația asta că urâtul îi ajută să fie adevărați. Or, nu-i nevoie de așa ceva, sunt regizori care caută să spargă cu ceva capetele oamenilor și, în loc să-și caute cărarea în ei înșiși, își caută cârje.”
Reporter: „Ați declarat la un moment dat, vorbind despre spectacolul Lolita pus în scenă de regretata Cătălina Buzoianu, că fiecare rol își are vârsta lui. Există un rol pe care v-ați fi dorit să-l interpretați?”
Julieta Szönyi: „Cătălina Buzoianu a fost printre ultimii mohicani din teatru, a fost o foarte mare regizoare și lucra enorm cu actorii, era o persoană foarte profundă și cultă. O creatoare. După 1990 nu îmi mai doream să joc nimic din ceea ce se punea în scenă. Am refuzat telefonic mai multe roluri. Impresia mea era și este că se merge foarte mult pe facil. Cătălina Buzoianu, că tot vorbeam de ea, ne povestea despre autor, despre istoricul piesei și despre ce avea de gând să facă cu textul și, chiar și așa, la repetiții ne surprindea cu ceva nou.”
Reporter: „Și atunci cum de v-a convins Corneliu Porumboiu să jucați în La Gomera?”
Julieta Szönyi: „Când am primit invitația de a merge la o discuție cu Corneliu am mers fără nicio așteptare. Apoi, când mi-a spus că e vorba de rolul unei mame din film, m-am speriat și mai tare, gândindu-mă la interpretările stas din toate filmele astea. «Ce aș căuta eu acolo?», mi-am spus. Dar tot el mi-a explicat că nu vrea ceva standard, dimpotrivă. La mine totul, dar totul a fost întâmplare. Cum eram și în anul I de facultate, fericită că sunt în sfârșit și eu studentă, pentru că atunci erau șapte locuri la actorie și era o concurență maximă, din câteva sute de candidați trebuiau aleși șapte, îi înțelegeam și pe profesori cât era de greu de ales. În plus, repertoriul era cam același. Când am dat prima dată la IATC abia m-am auzit, vorbeam foarte încet, dar apoi am lucrat la voce și am reușit. În anul I se făcea un fel de practică, cu roluri mici, și am nimerit la un regizor francez foarte bun, la Jean-Paul Rappeneau, care, imediat ce m-a primit, m-a întrebat dacă știu să fac o scenă de isterie. Cu inconștiența și entuziasmul vârstei am făcut, cum mi-a trecut mie prin minte, o scenă de isterie. Am trecut proba și am jucat alături de Belmondo în filmul «Mirii Anului II». A fost extraordinar, dar mi-a fost mai greu pentru că era o scenă în care trebuia să dau cu pumnii și cu picioarele în el și eu nu îndrăzneam. Și el spunea «Dă, dă cu toată puterea!» și îmi lua mâinile ca să-mi arate cum să lovesc.”
Rezonez întru totul cu Julieta Szönyi pe tema comunismului din filme (sau mai bine zis a epocii ceaușiste, că la propriu nu a existat comunism), care a fost și continuă să fie abuzată din toate unghiurile de o mulțime de regizori români aflați în pană de idei creative și pentru care nu există alte subiecte pe lume, de parcă tot ce iese în cinematografe trebuie să fie trist, cenușiu și despre cât de rău era pe vremea aia. Iată că poți scoate omul din ceaușism, dar nu și ceaușismul din om.
Și sunt perfect de acord cu faptul că recurgerea la urât și licențios nu dă un plus de autenticitate peliculei, ci o face să fie vulgară. Din păcate însă, trăim în era lucrurilor răsturnate pe dos, în care urâtul ne este servit drept frumos iar limitarea și prostia drept creativitate. Unde-s filmele precum „Toate pînzele sus!”?
Eu n-am intalnit pana acum femeie in varsta care sa laude sincer si cu entuziasm epoca in care traieste. Si cred ca e natural sa fie asa, lucrurile noi care te excita cand esti tanar, sunt iritante si probabil reltiv inspaimantatoare cand trebuie sa la adopti fortat si in ritm rapid la batranete. Evident ca n-au cum ii place productiile si regizorii noi, sunt din alta lume.
Altfel iti dau dreptate cu lipsa ideilor de film in Romania si mersul pe treburi sigure, gen revolutia/epoca. Sunt totusi si exceptii, de exemplu Concertul (care mie mi s-a parut fabulos). Regizorul e roman, nu e nimic romanesc in poveste. Ca el mai sunt si altele, dar evident cu astea, ca regizor, iti asumi un risc, pe cand cu revolutia mergi la sigur.
A da si desi n-am defel aversiunea ta fata de “vulgaritati”, ba chiar in anumite contexte le folosesc cu aplomb (chiar asa tu ce zici cand iti tragi un ciocan peste degete?) si pe mine ma irita filmele in care tipii exagereaza cu argoul. Nu devin deloc mai realliste, ci doar iritante si greu de urmarit. Imi dau senzatia ca sunt puse acolo ca sa acopere o gaura de dialog cu care scenaristul n-a stiut ce sa faca.
Păi na, de obicei lipsa de profunzime (și idei) e înlocuită cu un ambalaj cât mai strălucitor (teme ca revoluția sau corectitudinea politică, limbaj care să epateze etc).
Apropo de ciocan:
Ăsta-i un banc pe care-l știu de la un coleg de gimnaziu.
Mie nu-mi vine să înjur nici când nimeresc.
Groaznic banc 😁. Eu nu vad o problema cu injuratul cand situatia o cere si nu-s femei sau copii prin preajma. Cu vulgaritatile e situatia mai complexa, depinde de imprejurari 😁.
Depinde de împrejurări, împrejurimi, tăieri împrejur și alte asemenea. Poate vrei să fii băiat finuț în prezența fetelor dar ești mai slobod de gură în prezența lui Vasile cu barbă, fără să știi că Vasile cu barbă și-a făcut operație de schimbare de sex. 🙂 Deși mai nou le aud pe femei că-și bagă organe pe care nu le au (semn că până și înjurăturile, ca să fie potente, au nevoie de falusul masculin).
Așa e când trăiești ceva care te-a marcat (să nu zic direct traumă), vezi profunzime acolo, în primul rând. Cred că e și o dorință de a vorbi despre și a arăta perioada aia cum era de fapt, similar cu filmele și documentarele despre război. Pe de altă parte, de multe ori încercăm să ne agățăm de ce au reușit unii artiști în ciuda regimului, ca mai apoi să ne amintim cu amărăciune cum au ajuns în postura aia – avea Lorena Lupu un articol pe tema asta, ideea era că actorii erau aleși, apoi li se dădeau roluri doar lor, nu era o concurență normală în care tinerii să poată scoate capul.
Și ar mai fi și ideea pe care am tot zis-o, că nu avem imaginația și creativitatea (noi ca popor) pe care credem că le avem. Se vede în artă, în film, în muzică (deși acolo ne luptăm să copiem ce merge în vest), în turism și în producție în general – nu reușim să producem cu adevărat ceva. Și avem și mândria aia prostească, când un sportiv reușește ceva, în ciuda condițiilor pe care le avem, nu pricepem că ăla e un vârf, o excepție. Iar opusul mândriei prostești sunt ăia care critică tot.
Înapoi la film, când n-ai idei ecranizezi romane. Probabil că sunt ocolite acum multe romane românești pentru că ne aduc aminte de o perioadă pe care vrem s-o uităm. Iar ecranizarea unor romane străine cred că ne face să simțim că ne pierdem identitatea. Nu știu la producție cum stăm acum, mi-a plăcut mult filmul Dacii, din ’67 în regia lui Nicolaescu. Poate era și influența franceză, dar cu excepția fondului sonor al filarmonicii (stringent, tăios), eu zic că seamănă cu producțiile moderne.
Dacă nu te poți desprinde de perioadele care te-au marcat și nu poți scrie pe teme universale, e discutabil în ce măsură mai poți fi numit artist.
Dar nu știu dacă e corect să proiectezi lipsa de imaginație a regizorilor români asupra întregului popor român. Câtă vreme ne uităm la „Star Wars”, „Game of Thrones” și „John Wick”, aș zice că problema nu-i la noi, oamenii de rând.
Daca Vasile a fost femeie si nu semnalizeaza, cat timp are barba nu-i problema mea si sunt convins ca nu leasina pe batista macar din printzip 😁.
Altfel sunt un pic de acord cu Dam, romanii nu-s un popor teribil de creativ, mai degraba copiaza de pe la alte natii mai creative decat ei. Dar asta nu inseamna ca nu are regulat indivizi teribil de creativi. Deci nu vad in asta problema de a avea filme bune. Teama-mi e ca e ceva mult mai banal si anume o combinatie din aia clasica de nepotismul din industrie, cu creativi exasperati care fie aleg alte meserii fie se cara pe unde pot crea, cu lipsa masiva de buget.
Nu am urmarit cum sta treaba, ca nu ma interseaza suficient, dar nu cred sa existe in Romania “produceri” care sa investeasca in productii, in afara de ceva televiziuni care n-o sa faca altceva decat seriale pentru publicul de la mahala, ca aia se mai uita la ei. Acum poate nu e intotdeauna esential sa ai buget mare, dar tot ai nevoie de infrastructura (facilitati gen studio, software si echipament de editat, aprobari de filmari). Si astea costa, si atunci daca esti un pusti creativ si cu idei dar nu esti fiul unuia din industrie sa-ti arate de unde faci rost si profesorii de la film se uita prin tine tocmai ca nu vii cu ce sunt ei obisnuiti (revulutia, dacii si tracii) ce drac faci? Te reprofilezi sau te cari din tara.
Păi și-atunci de unde știi că românii nu sunt creativi? Tocmai asta-i problema, sau cel puțin una dintre ele, că domeniul culturii, fiind finanțat de stat, e căpușat de sinecuri și tributar unor mentalități comunistoide.
Pai era o concluzie subiectiva (adica parerea mea) in urma comparatiei cu alte natii in care am trait), nu un adevar absolut 😁. Deocamdata asta cred.
Cultura e capusata peste tot de cand lumea si altii s-au descurcat mai bine.
Intorcandu-ne la subiect, ce voiam zice cu lipsa resurselor e si ca voi n-aveti traditie de facut film. Desi, vazand unii din regizorii noi, as zice ca incepeti sa lucrati la una. Acum, ca si astia trebuie sa cotizeze la ce vrea grosul (daci, traci si ceausesti), asta e, mai face omul si ce se cere si vinde. Poate intrebarea buna e de ce doresc romanii sa vada mai degraba filme romanesti despre revolutie si nu filme romanesti despre dragoni si crucisatoare imperiale. Si intrebarea asta s-ar extinde si la carti (desi, uite, nevasta-mea, romanca verde, prefera Fantasy ca stil literar)
Cumva offtopic: Si pe mine m-au turbat filmele cu al doilea razboi mondial cand eram mic (adica nah, unele mi-au placut, dar dupa un timp m-am plictisit electric de subiect), era obsesia generala a regizorilor natiei. Dar nah, asta cerea poporul (pe bune) si asta i se livra cu aplomb. Desi si eu le preferam in fata optiunilor materne, care ma exasperau de plictiseala (cand aud de chestii gen Calauza si Rubliov transpir cu disperare)
Pe scurt, cat lumea o sa cumpere bilete la filme (proaste sau bune) cu Ceausescu si fabrica, o sa ai parte de ele, ca e sechela natiei. Pana la StarWars mai sunt vreo 150 de ani..
Alții s-au descurcat mai bine, dar nu știm ce au în fișa postului. Americanii exportă cultură și fac propagandă prin Hollywood (ex: Homeland, de care am discutat), așa că au interesul să facă filme bune. Noi, românii, ce avem? Scoatem filme deprimante despre cât de greu ne-a fost sub Ceaușescu, cu care să justificăm capul plecat (pe care sabia nu-l taie) și lipsa de opțiuni. Cam atât. E un registru de gândire aici, pesimist, ca resort din spatele filmelor. Și nu-mi aparține mie sau soției tale sau românului de pe stradă, ci decidenților din Cultură.
Dar chiar doresc? Eu nu doresc. Soția ta nu dorește. Din ce aud în jurul meu, românii nu prea se uită cu mare aviditate la filme românești noi.
Hai să cităm din ultimul sondaj INSCOP, publicat zilele trecute:
Financiar, filmele românești moderne nu se justifică. Nu se fac pentru că ar fi cerute – sau cel puțin nu de către publicul românesc. 😉 75.1% versus 12.8% nu prea lasă loc de discuții polemice.
Călăuza e o capodoperă, dar profund metaforică. Oricum, am auzit că voi aveți multe SF-uri bune inclusiv noi (încă nu m-am uitat). De exemplu, din forșpan, Coma (2019) seamănă oarecum cu Inception (2010):
[…] ce-i vorba? În articolul precedent publicam câteva fragmente din două interviuri cu Julieta Szönyi, actrița timișoreană care a […]
Păi toți am fost marcați de perioada aia și fix asta dezbatem, calitatea artei și a artiștilor.
Mi se pare că le cam amesteci. Arta și cultura nu merg după cerere, ci creează cerere. Ne uităm la Star Wars pentru că e o capodoperă (ideea, universul), asta nu înseamnă că înțelegem cum trebuie făcute filmele. Până la urmă dacă ascultăm toți The Beatles nu înseamnă că putem produce și noi o muzică de o asemenea calitate.
Știm că românii nu sunt creativi pentru că nu creează. Mă rog, sunt și lucruri bune, dar e cum zice Vladen, puteam să scoatem mai mult dacă eram cu adevărat creativi. E adevărat că e mai ușor când ești expus la cultură, dar direcția unui popor e dată de… popor.
Filmele românești se justifică pentru că așa cresc regizorii și actorii, făcând filme, iar pe măsură ce calitatea filmelor crește, îi conving și pe ăia 75%. Iar scenariile și ideile vor evolua atunci când ai acces la creațiile altora (până în ’89 te uitai la sârbi în cel mai fericit caz), dar și la libertate de exprimare – pe care am început s-o câștigăm cu greu.
Ia uite aici:
„Tocmai asta-i problema, sau cel puțin una dintre ele, că domeniul culturii, fiind finanțat de stat, e căpușat de sinecuri și tributar unor mentalități comunistoide.” – alții fac scurt metraje și ecranizări pe bani puțini fără să se tot plângă că-i trage cineva în jos. Noi suntem finanțați de stat și oh well, nu vrea statul să facem mai mult.
Păi, Vladen a fost cel care a zis că de aia se fac filme despre epoca ceaușistă, că asta-i cererea. Și eu i-am arătat că nu asta-i cererea.
Nu, dar ca regizor, dacă vezi că românii dintre un film realist și unul SF îl preferă pe al doilea, și vrei să mergi la sigur și să faci bani cu filmul, ar fi mai natural să încerci să faci un SF în locul unui documentar. Chiar dacă nu-ți iese la fel ca Star Wars, ai nimerit cel puțin genul. Știi cum zic?
Gândește-te la două feluri de mâncare care îți plac cel mai mult. Și imaginează-ți că ai un bucătar care de azi înainte nu-ți face decât felurile alea. Oricât de mult s-ar specializa și oricât de bine le-ar face, până la urmă te-ai sătura de ele și i-ai cere și altceva. Așa că soluția nu-i să se facă filme din ce în ce mai bune dar pe aceleași 2-3 teme pe care se fac la noi (pre-decembrism, post-decembrism, minorități), ci să se diversifice temele. Faceți filme mai variate. Băgați și comedii, și SF-uri, și aventură, și altele, nu rămâneți fixați la Ceaușescu și ce mai faceți voi, că până la urmă, oricât de mult ați evolua ca regizori, publicul se va sătura de temele astea. Și deja s-a cam săturat.
Păi de 35 de ani avem acces. Cât ne mai trebuie? Încă o generație?
Dar nu cred că ai dreptate. Pentru că „Toate pînzele sus!” e un serial produs chiar sub regimul comunist. Unde-s serialele de aventură de astăzi? Deci, pe vremea aia, când nu aveam acces la exterior, făceam filme mai diverse decât azi. Bummer.
Fix asta îți spun și eu, că viziunea pe care vrei tu să o aibă (de a crea și încerca altceva) încă nu există. E ca și cum ai pune un pictor care s-a născut și a trăit într-un sat toată viața să picteze peisaje – doar nu crezi că va picta deșert, nu? normal că va picta dealurile, munții, pădurea sau râul din apropiere. Că aia simte, aia i-a marcat viața.
Nu, nu merge cu alegerea unui alt gen doar așa. Star Wars sau Dune nu înseamnă doar lasere și bătaie pe alte planete, e practic istorie și cultură. Pentru așa ceva îți trebuie viziune. Apoi actori, că un scenariu reușit nu se joacă singur, iar în lipsa producțiilor nu ai de unde să iei actori.
Nu avem de 35 de ani acces. Dacă erai norocos avea o antenă satelit pe la jumătatea anilor 90, iar pe casete video găseai mai mult prostii. Iar internetul a ajuns la mase prin anii 2000. Deci, în cel mai fericit caz, 20-25 de ani. Și da, cel puțin încă o generație.
Toate pânzele sus a fost ecranizarea unui roman. Acum se încearcă mai mult, dar încă nu iese. După ăștia 20-25 de ani o să învățăm să copiem și să producem mai bine, abia apoi o să urmeze și viziunea – asta dacă e să fie. Te poți uita și la restul artei românești, ți se pare că vezi multă creativitate și acel altceva pe care-l cauți? în fotografie, muzică, pictură, grafică, sculptură, literatură etc.
dam167
Un sfat înțelept pentru scriitorii tineri, venit de la Stephen King, este: „Scrie despre ce știi”. Cum zici și tu, un pictor care a trăit toată viața între munți, pășuni, păduri, n-o să se repeadă să picteze oceane în furtună sau deșert. Poate s-o facă, după fotografii sau alte picturi, dar lucrarea lui va fi moartă, o pastișă ordinară.
Sergiu Nicolaescu a făcut filme care copiază stilul occidental. Practic, Nicolaescu n-a făcut niciun film românesc. A făcut adaptări, a „furat” rețete care i-au asigurat succes de casă. În vremea când românii sorbeau western american sau italian, când cinematografele erau luate cu asalt pentru că filmul era american sau franțuzesc, când maximum de film cu mesaj umanitar era „The Day the Fish Came Out”, firește că Ultimul cartuș era aproape american.
Ideea că românii ar trebui să facă filme „despre ce nu știu”, lăsând dracului în uitare ce știu, ce-au trăit, ce-au simțit, nu e doar imbecilă, e și contra specificului rrrromânesc pe care-l clamează fanii industriei calulului.
@dam167, Renata
Pentru voi viața se rezumă la regimul social și politic din țara în care trăiți? Dacă da, atunci răspunsul vostru este de înțeles. Dacă nu, atunci veți putea face filme (sau orice altceva: proză, poezie, sculptură etc) care să n-aibă nicio legătură cu acest regim. A spune că dacă trăiești în comunism ești limitat la a produce filme despre comunism e similar cu a spune că poeții din vremea lui Ceaușescu nu puteau scrie decât poezii cu substrat politic, că pictorii nu puteau picta decât tablouri cu substrat politic etc. De ce n-ai putea crea o poezie despre iubire, care-i universală? Sau despre eros și dorință carnală, care iarăși nu ține cont de latura politică? Sau despre răzbunare, sau despre iertare, sau despre familie, sau despre orice altceva? De ce n-ai putea face un film despre, nu știu, o întâlnire de gradul 3 pe Marte, care nu-i ancorată în realitățile cotidiene ci în imaginar, sau un film de acțiune cu note comice, care să n-aibă nicio legătură nici cu socialismul, nici cu capitalismul și cu niciun alt regim politic, din simplul motiv că este o emanație a trăirilor, viselor și lumii voastre interioare și nicidecum a realităților politice ale României pre sau postdecembriste?
Viața voastră din momentul ăsta se reduce la ce fac cei din guvern? Cam cât la sută estimați că vă afectează și vă colorează viața, gândirea, emoțiile, perspectiva, orizontul, starea voastră de bine și de fericire etc setul de legi pe care le dau acum politicienii? Dacă dimensiunea existenței voastre umane nu poate depăși sfera socio-politico-economică a spațiului geografic în care vă aflați, atunci aș zice că situația e destul de tristă. În cazul ăsta, „ceea ce știți” se rezumă, într-adevăr, la social și politic. Dar oare creatorii serialului „Orphan Black” cum de au putut scrie un scenariu de anticipație care n-are nicio legătură cu regimul politic și realitățile sociale din Canada? Oare Christopher Nolan cum de a putut scoate un „Interstellar” care-i o poveste de iubire în spațiu combinată cu elemente de relativitate, toate fără nicio legătură cu regimurile politice din SUA, sau „Inception”, care-i o filosofie pe tema viselor? Oare Eminescu cum de a putut, pe lângă texte și poezii în care ataca dur regimul liberal din vremea lui (ex: „Scrisoarea III”), să compună „Luceafărul”, care n-are nicio treabă cu politica? Ce parte din „scrie despre ce știi” a încălcat atunci când s-a apucat de „Sărmanul Dionis”? Și așa mai departe, ați prins ideea (sper).
Scrie despre ce știi are un sens mult mai larg decât ați lăsat voi să se înțeleagă. Înseamnă să nu fii ipocrit sau fals. Să dai din ceea ce deja ai (în tine). De exemplu, dacă ai o pasiune pentru filosofie, poți să creezi o operă de artă cu substrat filosofic. Pentru că ai în tine acea fibră, aceea idee, acea întrebare retorică pe care vrei s-o transmiți. Nu încalci nicio regulă, nu ești fals. Transmiți prin opera ta o parte din tine. A interpreta îndemnul ăsta ca referindu-se la a scrie doar despre regimul politic denotă o perspectivă îngustă. Și apoi, putem continua și extinde citatul: explorează, ca exercițiu, și ceea ce nu știi, păstrând însă atitudinea corectă și umilă a unui copil sau explorator curios! Nici asta nu-i greșit. Nu te limita la ceea ce cunoști, nu-ți pune zăbrele, nu te închista dogmatic în chestii sigure, că viața nu-i ceva sigur, ci o mare de imprevizibil. Iar geniul nu se naște umblând pe cărările bătătorite.
Aldus, ia nițel pe loc repaus și du-te să te culci!
Evident, n-ai înțeles nimic. „Omul de tinichea”… 🙂
Sau n-ai înțeles tu nimic din argumentele mele. 😉
Deci, un pictor care n-a iubit nu poate transpune pe pânză în mod credibil o scenă de iubire. Un poet care n-a fost niciodată impresionat de un răsărit de Soare n-o să poată scrie o poezie emoționantă despre răsăritul de Soare. Și așa mai departe.
După cum spuneam, viața nu se rezumă la contingența exterioară politică. Mai reflectează.
Dacă poți (și s-ar presupune că da), data viitoare te aștept și cu niscaiva argumente, nu doar cu veșnica tendință de a te ascunde în spatele unor acuzații denigratoare la adresa interlocutorului, cum ar fi că n-a înțeles evidența (care, dat fiind că-i evidentă, nici măcar nu mai trebuie explicată sau argumentată). Ce zici, oare vei putea?
@Aldus: n-ai înțeles. Nu e vorba de politică și capitalism, ci de societatea și traiul care au rezultat în urma unui regim opresiv. Oamenii (majoritatea) au ajuns niște roboți îndoctrinați, fără posibilitatea de a-și manifesta pasiunile și creativitatea. Creativitatea oamenilor o vezi peste tot, dacă există: vestimentație, stil de viață, modul în care își zugrăvesc casa, designul obiectelor personale și așa mai departe. Când te plimbai pe străzile României dinainte de ’89 vedeai creativitate? Și nu în pozele de propagandă, efectiv pe străzi. Vedeai artă stradală, sau artă în general? Ți se pare că oamenii încercau să scrie, așa cum e acum pe bloguri? se pozau, se filmau? Explorau sau visau, cum zici tu, încercau idei noi când vorbeai cu ei? Unde mergeau în concedii, ajungeu pe la piramide, sfinx sau Petra? Făceau un city break pe la Roma să vadă Vaticanul? Măcar intrau pe internet să vadă poze cu toate astea?
Normal că asta nu se aplica la 100% din indivizi, mulți oameni cu școală încercau să treacă de constrângerile sistemului și ale societății, DAR N-A FOST SUFICIENT. Tu susții că nu-i așa, eu îți arăt cu degetul ce iese (în materie de artă).
Și ce e trist e că nici ție nu-ți vine să crezi cât de înguști (aici ai nimerit-o) au ajuns oamenii, că ăsta e adevărul, și cât de greu ne să ne deschidem. Majoritatea celor ce au acum 30-40 de ani au în minte problemele părinților și bunicilor, cenzura și opresiunea, de asta se întorc la traumele alea.
Acum însă că avem acces la ce vine din occident e mai complicat, pentru că facem comparații. Crezi că după ce ai văzut Marțianul te vei putea uita la un film prost filmat în Dobrogea, cu „note comice”? Văd că îl dai exemplu pe Nolan, ce carieră a avut ăla și în ce context? S-ar putea ca noi să nu avem niciodată așa ceva, indiferent de evoluția economică și socială a României.
Oamenii care își pot imagina și explora mental sunt foarte puțini, dar mai important e modul în care îți expun ce au ei în minte. Un pictor care n-a iubit poate să expună o scenă de iubire, dar poate că pentru ăia care au iubit e superficial sau deplasat.
Nu cumva acorzi o greutate prea mare acestor influențe ale exteriorului asupra ta? Mai ales pentru cei care nu l-au prins pe Ceaușescu (sau erau copii atunci) și care s-au format ca adolescenți și adulți într-o Românie totuși liberă, în care poți discuta despre orice, ai acces la ce informații dorești etc. Oare părinții tuturor au fost traumatizați de epoca ceaușistă? Oare chiar așa de dependent să fie copilul de traumele părinților? Eu cred că e o prăpastie foarte mare între cele două generații. Uneori, e o prăpastie imensă între soț și soție. Oricât ai iubi-o și oricât de apropiați ați fi, nu trăiești traumele ei (și nici ea pe ale tale).
Aldus, „Scrie despre ce știi” se referă la cu totul altceva, n-are nici în clin, nici în mânecă cu politica, cu guvernele…
Ca să-ți iasă autentic scrisul/arta, bizuie-te pe amintiri, experiențe, cunoștințe, trăiri personale. Dacă vrei neapărat să scrii un roman de capă și spadă, apoi trebuie să te documentezi la fel de serios ca un istoric. Dacă vrei să scrii povestea unui miner – tu fiind șoarece de bibliotecă, du-te și trăiește măcar o lună de zile într-o localitate minieră. La fel, dacă vrei să povestești viața unui călugăr, vizitează o mânăstire, stai de vorbă cu călugării. Imaginația, oricât ar fi de bogată, nu poate suplini lipsa de informație, măcar de bază. Altminteri, ceea ce creezi e o făcătură plină de ridicol, care poate, cel mult, să stârnească râsul.
Două observații.
Prima. Dacă respectivul îndemn „n-are nici în clin, nici în mânecă cu politica, cu guvernele”, cum se face că regizorii români contemporani sunt atât de fixați pe politică, Ceaușescu, revoluție, postdecembrism? Altceva nu știu? Că tocmai asta le imputam.
Discuția a pornit de la următoare afirmație a Julietei Szönyi:
Eu sunt perfect de acord cu ce zice actrița. Prea multe filme despre comunism, prea mult comunism în filme. Tu zici: „scrie despre ce știi”. Și mai zici că îndemnul ăsta n-are nicio treabă cu politica. Aici suntem pe aceeași lungime de undă. Deci, regizorii să facă filme despre ce știu, iar pentru că ce știu „n-are nici în clin, nici în mânecă cu politica”, să mai varieze subiectele, nu doar politică, Ceaușescu și revoluție. Sau ei numai asta știu? Tocmai ce-ai zis că ceea ce știi nu se rezumă la politică. Dar regizorii noștri par să nu știe decât asta.
Și a doua observație. Toate exemplele furnizate de tine sunt opere ancorate în concret. Capă și spadă? Istorice. Minerit? Realitate socială contemporană. Călugări? Viața monahală. Toate aceste exemple sunt, în esență, niște documentare asupra unor fragmente de realitate. Ceea ce-i în regulă – și n-ar strica să vedem și filme românești despre viața monahală sau, de ce nu, filme de capă și spadă, în locul omniprezentelor filme despre comunism. Dar eu spuneam că îți poți îmbogăți opera cu idei și motive bazate pe imaginar și nu doar pe realitatea înconjurătoare. Dacă îndemnul „scrie despre ce știi” s-ar aplica pur ad-litteram, așa cum îl prezinți tu, asta ar anula aproape complet genurile fantastic și SF, unde nu scrii despre ceea ce știi, ci despre ceea ce îți imaginezi. Unde temele nu sunt neapărat niște realități cotidiene pe care le-ai experimentat, ci adeseori niște idei și speculații filosofice sau de frontieră. Unde se poate argumenta că, cu cât reușești să te îndepărtezi mai mult de ceea ce „știi” și cu cât imaginația ta este mai prolifică, cu atât ai șanse mai mari să scoți un film interesant, captivant sau de succes. Înțelegi ce zic? Evident, străinii au filme SF și fantastice reușite, care, deși nu se subscriu ideii „scrie despre ce știi” ci ideii „scrie despre ce îți imaginezi”, au succes. În timp ce oferta noastră de pe palierele astea e nulă.
De exemplu, în „Interstellar” Nolan nu știe cum arată o societate rămasă fără aer și-n prag de colaps alimentar, pentru că n-a trecut prin așa ceva. Ci doar își imaginează. Și pe fondul acestui context imaginar, fictiv, futuristic, țese o poveste fantastică despre niște călătorii în spațiu. Iar filmul a avut un succes uriaș. Noi de ce nu putem?
Regizorii români nu sunt fixați pe nimic. Ai auzit și tu de filmul „Anul nou care…” și te-ai fixat pe ideea fixă că românii fac numai filme despre epoca ceaușistă. (În trecăt fie spus, cei care aleg subiectul ăsta fac un enorm serviciu tinerelor generații care, născute după revoluție, pur și simplu nu le vine a crede că era „chiar așa”. Și uite cum ajungem la rezultatul sondajului – 2/3 din chestionați spun că pe vremea „aia” era mai bine.)
Nici măcar nu ești un consumator de film românesc din prezent, dar îți dai cu presupusul. Alge și tu 5 regizori reprezentativi pentru filmografia românească de după anii 90 și o să vezi cât de variată e tematica. În cazul că vei obiecta cu „nu există regizori reprezentativi români”, îți răspund anticipat – există, dar cultura ta cinematografică e făcută pe sponci: ai văzut câteva filme care te-au impresionat, unele chiar impresionante, în rest, ai citit cronici și ți s-a părut că ai văzut filmul.
Îți sugerez să vezi „Moon Hotel Kabul”, „Oameni de treabă”, „Killing time”, „Arest” (primele titluri care mi-au venit în minte) și după aia mai stăm de vorbă.
N.B.: Publicul român a invadat cinematografele la „Teambuilding”, o mizerie penibilă cu advertising excepțional. Cel mai profitabil film românesc din toate timpurile: 3,7 milioane de dolari încasări vs. 800 de mii de euro costuri de producție.
Ne aflăm, culturalicește vorbind, acolo unde ai produs și tu un text, în regim de pamflet, despre muzica lui Stravinski: ceva cu cornuri. 🙂 E nevoie de ceva mai mult decât inspectat DEX și coana Wiki, ca să știi, de bun simț, că partida de alămuri dintr-o orchestră simfonică conține CORNI, nu cornuri. Ah, și că veni vorba de noțiuni: tema muzicală e una, motivul muzical e altul.
Deci, sfatul „scrie despre ce știi” rămâne valabil în general, nu doar pentru autori de romane.
Oare și Julieta Szönyi a rămas fixată pe ideea fixă că românii fac numai filme despre epoca ceaușistă? Oare și dam167 mai sus? 🙂
Cere-i lui ChatGPT să-ți facă o listă cât mai completă cu filme românești din ultimii 35 de ani care tratează subiectul revoluției din ’89, al perioadei ceaușiste sau post-decembriste, și sunt convins că îți va da peste 30 de titluri.
Mai departe, dacă vrei să invalidezi afirmația mea, dar cu probe și nu cu vorbe goale, fă o statistică cu toate filmele românești din ultimii 35 de ani și subiectul fiecăruia, ca să vezi cât la sută dintre ele tratează subiecte ca revoluția, ceaușismul, post-decembrismul. Și apoi mai vorbim. 😉
Asta tocmai în condițiile abundenței de filme despre perioada ceaușistă. Deci, e clar că ce zici tu nu funcționează. Iată că avem filme despre Ceaușescu și efectul lor nu este cel pe care-l crezi tu.
Știi cum e: câteodată când îl suprasaturezi pe om cu aceeași temă sau idee fixă, vei obține fix efectul opus celui scontat.