Butaforia occidentală

Redau mai jos un text scris de Adrian Tîrcă pe Facebook. Știu că e relativ lung, ceea ce poate fi problematic pentru cititorul modern, care are dificultăți în a se focaliza mai mult de două-trei minute asupra unor cuvinte și fraze, dar cel puțin poate că asta mă va scăpa de cititori superficiali și comentarii prostești.

Occidentul pretins democratic, în care ne-am integrat și noi cu succes, este condus de o oligarhie care are ample mijloace la dispoziție pentru a realiza orice obiectiv social își propune. Spre deosebire de “autocrații”, însă, Occidentul își propune să își afirme superioritatea întreținând cu eforturi deosebite un anumit mit, cum că respectivele țări ar fi “democratice” și ar fi guvernate după voința poporului. Astfel, resurse deosebite sunt alocate aparatului de inginerie socială, prin care “consimțământul” populației este manufacturat în sens chomskian, spre a da o aparență atât internă cât și externă că indivizii ar fi “liberi” iar țările lor s-ar conduce după direcția pe care o imprimă ei prin decizie colectivă.

În fapt, trăim într-o butaforie scumpă, care de minimum 5 ani începe să crape. Până la pandemie era minoritar procentul celor care se prinseseră de existența acestui cumplit malaxor social, care te scotea nebun și îți asigura ridicolul celor din jur în cazul în care erai suficient de deștept să constați că sunt anumite subiecte pe care se minte sistemic și care curentează din ce în ce mai rău pe măsură ce te apropii de adevăr.

Iluzia era oarecum ușor de întreținut cât timp cetățenimii i se asigura un nivel ridicat de acces la bunuri materiale, asociat de propaganda consumeristă cu “confortul”. Când însă alte state cu alte mecanisme de inginerie socială ajung să permită niveluri la fel de ridicate de consum precum Occidentul, dacă nu chiar mai ridicate, merită să ne întrebăm dacă iluzia pe care o menținem cu aparatul de represiune ideologică nu este inutilă și chiar dăunătoare.

În orice țară vestică ai interesele oligarhiei de a acapara și mai multă putere, care se ciocnesc de interesele populației băștinașe care își vede erodat nivelul de bunăstare și de acces la servicii sociale. Evident că, având această instituție Potëmkin de exercitare a puterii de către popor, numită alegeri “libere”, diverși membri ai populimii decid să îl înfrunte electoral pe reprezentantul intereselor oligarhice, spre a recalibra contractul social înspre un echilibru mai puțin extractiv pentru băștinași. Atunci, aparatul de propagandă se pune în mișcare și, după ce îl identifică corect ca “populist”, adică reprezentant al intereselor populimii, începe să îi sperie pe restul factorilor de producție umani că trebuie să apere status quo-ul de “valul extremist”, care urmează să facă tot felul de lucruri rele dacă ajunge la putere.

Așa se creează instituția tefelismului: pe lângă cei legați de interesele oligarhiei prin diverse rețele clientelare, trebuie obținută și o masă suplimentară de cetățeni care să voteze împotriva propriului interes din rațiuni teoretice, ideologice, prin demonizarea binelui public și asocierea lui cu genocid, gulag și tot felul de astfel de spaime. Tefeliștii astfel produși nu gândesc, ci au un arc reflex pavlovian de condiționare, astfel încât atunci când interfața umană a aparatului de propagandă le spune că vine pericolul “extremismului”, ei se activează și nu te mai poți înțelege cu ei în termeni de interes politic al propriei lor clase.

După 2010 și mișcarea Occupy Wall Street, oligarhii americani au observat că stânga economică începe să îi conteste cu ceva succes, așa că au investit resurse uriașe în crearea unei stângi culturale masive, care să fie aliata capitalului și care să denunțe în primul rând inegalitățile biologice, care sunt aproape imuabile, eliminând astfel potențialul subversiv al stângii și canalizându-i forța împotriva membrilor obișnuiți ai societății, redefiniți ca opresori pentru că sunt de culoare albă, poartă penis, au relații firești, sunt clinic sănătoși mental etc.

Dacă am fi doar noi pe planetă, probabil că chestia asta ar funcționa. Nu doar că nu suntem, însă, dar progresul tehnologic și economic al țărilor care nu joacă jocul ăsta de prefăcătorie și dresaj este rapid, și câteva dintre ele oferă deja condiții de trai similare sau mai bune pe un contract social superior – în care forțele oligarhice sunt ținute sub control statal, și nu invers.

Din acest motiv, nu am mare lucru de comentat vizavi de penibila punere în scenă în care societății românești mai întâi i s-au anulat alegerile fiindcă scăpase spre victorie reprezentantul intereselor domestice, după care s-a inginerit o psihoză de uz militar – belicist ca în pandemie pentru a se asigura alegerea reprezentantului intereselor oligarhiei transnaționale. Face parte din repertoriul spațiului politic și cultural în care ne-am integrat, însă dă rezultate din ce în ce mai proaste.

Dacă societățile altor culturi, cu un contract social mai transparent și mai asumat, pot coopta mințile strălucite spre a face performanță pentru binele public, în Occidentul din care facem parte este necesar să fii îndeajuns de redus mintal încât să crezi propaganda, spre a putea spera să fii măcar integrat social, nemaivorbind de a accede spre centre de putere. Cu cât șandramaua crapă mai vizibil, și propaganda necesară pentru a o apăra se face în tușe din ce în ce mai tari, coborând și mai mult ștacheta de IQ maxim necesar pentru a fi crezută și alienând o parte și mai consistentă din pătura gânditoare a societății, alimentând astfel cercul vicios și accelerând prăbușirea.

Pe lângă faptul că este o oglidă fidelă a campaniei electorale prin care tocmai am trecut, textul de mai sus constituie o radiografie generală a civilizației occidentale așa-zis liberă și democratică. În fapt, o butaforie enorm de costisitoare, dar în care prețul pentru lanțurile de aur, decorurile scumpe și jocurile de lumini este plătit cu banii, sângele și libertatea celor înlănțuiți.

Diferența față de regimurile autocratice este că aici lanțurile sunt în primul rând de natură ideologică, modelând prin intermediul canalelor massmedia, aflate toate în mâna oligarhilor decidenți, un anumit tipar de gândire la nivel de mase. Tipar care îi face pe oameni să-și îmbrățișeze condiția de sclav, pe care ei o percep în mod paradoxal drept o culme a libertății, și să lupte cu oricine ar urmări să-i extragă din ea. Abia după ce ieși din acest miraj ideologic și te opui Sistemului începi să te confrunți și cu lanțurile și zăbrelele fizice, pe măsură ce semenii tăi încep să te arate oripilați cu degetul: „Uite la nebunul ăla rusofil, putinist, golan și imbecil, cum vrea să ne submineze democrația! La răcoare cu el!”

Alegerile electorale sunt un alt miraj cu care stăpânii își țin sclavii în frâu. Perioada de 4-5 ani la care au loc este setată astfel încât ele să constituie și o supapă de siguranță împotriva eventualelor tensiuni care se pot acumula treptat în societate. Mecanismul funcționează aproape perfect: cei care sunt nemulțumiți de proasta guvernare și de situația economică deplorabilă își pot canaliza emoțiile negative asupra liderilor politici curenți, pe care vor încerca să-i înlocuiască prin vot. Desigur, în ziua votului vor avea de ales între două sau mai multe false alternative, care în realitate servesc interesele acelorași oligarhi. Iar dacă cumva în lista candidaților se strecoară un neavenit care nu poate fi controlat de către Sistem și care ar putea servi interesele poporului, este pornită imediat mașinăria de propagandă împotriva lui, așa încât poporul sfârșește dând năvală la urnele de vot, ca nu cumva respectivul să ajungă la putere și să facă câte și mai câte i s-a inoculat că va face. După care respiră ușurat că și-a aruncat cheia de la lanțuri pentru încă 5 ani.

Problema este că, după cum menționează autorul, de vreo minim 5 ani încoace șandramaua începe să scârțâie pe la încheieturi și să se fisureze pe la colțuri, iar asta, zic eu, nu atât din cauza lipsei de progres tehnologic și gradului mai mic de bunăstare în comparație cu țări și zone unde există relații politice și de guvernare mai sănătoase, cum consideră Adrian, cât mai ales din alte două cauze sau motive, pe care le voi menționa succint în continuare.

În primul rând, Sistemul devine din ce în ce mai agresiv și mai totalitar. A se vedea în această direcție: dictatura medicală din plandemie, forțarea ideologiilor woke, politica Grean Deal, autosabotarea propriilor economii prin restricții impuse Federației Ruse, criza migranților etc, toate acestea fiind experimentate deja de către noi, alături de unele direcții care se prefigurează în viitorul apropiat: înlocuirea banilor cash cu monede digitale centralizate, limitarea libertății de circulație, monitorizarea totală a vieții private etc. O notă specială merită făcută în cazul Ucrainei, pentru că de ce și-ar trage Sistemul un glonț în picior mergând pe mâna unor perdanți, dar poate ne vom ocupa de asta cu altă ocazie.

În al doilea rând, iar asta o puteți lua ca pe o afirmație mistică sau georsesciană, lumea începe treptat să se trezească (în conștiință). Așa-numitul suveranism pe care îl vedeți că se manifestă din ce în ce mai mult în jurul vostru (nu doar în România) este în realitate manifestarea cea mai exterioară a acestei stări de trezire lăuntrică care deja a început și care va continua tot mai accelerat în viitor.

Desigur că cele două puncte de mai sus se completează reciproc: șurubul pe care Sistemul îl strânge tot mai mult, punând o presiune tot mai mare pe oameni, îi face pe aceștia să se dezmeticească din ce în ce mai mult, iar reacțiile lor naturale de cerere și afirmare a propriei autonomii determină același Sistem să forțeze nota și mai mult, încercând să înăbușe orice posibilă revoltă.

Nu va reuși, iar într-un viitor previzibil, când noi sau copiii noștri ne vom uita în trecut, vom cataloga această perioadă drept una dintre cele mai negre pete de pe harta istoriei, caracterizată de prostie, gregarism, răutate, inconștiență, materialism, slăbiciune, viciu, idolatrie, manipulare și nebunie.

Dar, pe de altă parte, până atunci este necesar să mai treacă o perioadă de timp, după cum inclusiv votul de duminică ne-a arătat. Natura non facit saltus.