Zoopolitikon, o altă mostră de artă contemporană

Un articol de ieri de pe oradesibiu.ro, intitulat Controversa statuii cu 7 picioare din centrul Sibiului. Artistul despre valul de critici: ,,Fiecare după nivelul său de educație”, ne informează că:

Zoopolitikon

Statuia „Zoopolitikon”, expusă în cadrul Festivalului de Artă Contemporană de la Sibiu (SCAF) ediția 2024, a stârnit controverse și dezbateri intense în rândul sibienilor.

Această lucrare, realizată de artistul hunedorean Alexandru Podea Sandu, a fost expusă în Piața Mare până pe 6 octombrie 2024, fiind organizată de Muzeul Național „Brukenthal” din Sibiu. Reacțiile publicului au fost împărțite, mulți critici considerând-o hidoasă sau ciudată.

Mai crede cineva că aceste forme non-tradiționale de așa-zisă artă însumează doar câteva curente minuscule, care nu contează în marea schemă a lucrurilor, și că ele au apărut spontan și firesc, nefiind deloc promovate?

Artistul Alexandru Podea Sandu a declarat: „În general, un artist nu ține cont de opiniile publicului larg, ci de cele ale persoanelor avizate în domeniu. Altfel, omenirea nu ar progresa.” Potrivit acestuia, arta a evoluat, devenind un mediu de exprimare complex, care depășește aspectul estetic.

Ia fiți atenți aici: „arta a evoluat, devenind un mediu de exprimare complex, care depășește aspectul estetic”. Înainte de a da cu piatra, haideți să vedem ce este estetica. Dicționarul o definește ca pe știința care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblul de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. Bineînțeles că o artă care se sustrage definiției sale axiale, precum și oricărui criteriu de validare prin raportarea la proporții, echilibru, armonie și frumusețe este un non-sens, o contradicție intrinsecă și o expresie a urâtului, dezagregării și putrefacției. Adică, ceea ce avem astăzi în multe muzee. Pentru că, nu-i așa, arta „a evoluat”.

Conceptul de „Zoon politikon” provine din filosofia lui Aristotel și se referă la ideea că omul este, prin natura sa, un animal social și politic. Statuia lui Sandu vizează tocmai această temă, invitând privitorii la o reflecție asupra rolului individului în societate. Cu toate acestea, abordarea sa artistică nonconformistă a atras critici din partea unei părți a comunității care nu rezonează cu mesajul transmis.

Dacă mai devreme1De fapt mai târziu, dar am schimbat eu ordinea ultimelor două paragrafe citate. ni s-a spus că arta „a evoluat”2Eu aș numi-o involuție. și că e radical diferită de cea din trecut, acum aflăm că, la fel ca în trecut, ea transmite un mesaj. Doar că mesajul s-a schimbat.

Și dacă tot am ajuns la mesaj, haideți să analizăm puțin minunea. În imagine observăm surogatul monstruos al unei ființe umane care dispune de cele două membre inferioare normale și de bazin, dar la care bustul, incluzând capul, pieptul și mâinile, i-a fost înlocuit cu alte 5 picioare. Astfel, arătarea este țintuită cu toate membrele de pământ, de la care nu se poate ridica.

În general, picioarele reprezintă partea inferioară, telurică, grosieră, instinctuală sau animalică a omului, în timp ce bustul reprezintă partea lui superioară, elevată. Mesajul lui Alexandru Podea Sandu3Numele lui îmi amintește de numele unor personaje caragialiene, care le conțineau și prefigurau destinul. Pentru că domnul Podea sculptează o chestie țintuită la sol., că omul e un animal social, îl rupe pe om de partea lui superioară, separându-l de orice vise, idei, aspirații, sentimente și idealuri nobile și reducându-l la condiția de primată a cărei unică trăsătură e dată de spiritul de turmă, turmă simbolizată de multiplicarea numărului de picioare. Caracterul decadent al acestei lucrări reiese tocmai din înlocuirea bustului, adică a părții superioare, care deci a fost iremediabil compromis, cu un număr și mai mare de picioare. Dacă omul, care la început a fost un animal, în timp s-a ridicat în poziție verticală și a început să-și înalțe ochii către cer, domnul Podea îi pervertește și apoi anulează această parte superioară, aducându-i-o înapoi la sol, adică la nivelul de la care a pornit. Și face asta în numele artei. În plus, orice modificare a unor forme și proporții natural-armonioase este o celebrare a urâtului și a dizarmoniei.

„Publicul vorbește pozitiv, dar majoritatea negativ despre lucrare, important este că sculptura este băgată in seamă. Ea transmite clar un mesaj dar un artist, în general, nu-şi explică lucrarea. Lasă să înțeleagă fiecare după nivelul său de educație . Arta de mult timp nu mai este doar pentru retina ochiului ( figurativul ). Ea a devenit mult mai mult- transmite o stare şi dacă această stare are şi un mesaj, artistul şi-a atins scopul!”, a adăugat Alexandru.

Desigur că lucrarea e hidoasă. Nici măcar autorul nu încearcă să susțină altceva. Dar care-ar fi problema? Nu ne spune tot el că arta modernă s-a debarasat de regulile esteticului? Așadar, câtă vreme ea transmite un mesaj, poate agresa oricât de mult retina. Mă întreb dacă nu cumva rolul ei este chiar acela de a te oripila și sunt curios dacă Alexandru își împodopește casa și pereții cu opere și tablouri care să-i displacă cât mai profund și eventual să-i provoace reflexe faringiane.

Iar dacă nu, de ce le dorește asta sibienilor?

29 Replies to “Zoopolitikon, o altă mostră de artă contemporană”

  1. Îndrăznesc să amintesc despre estetica urâtului. Deși aplicată în special în poezie (vezi Arghezi sau Baudelaire), conceptul poate fi și este folosit și în artele vizuale.
    Este doar o părere.

  2. @Vero

    Impostura e cuvântul care-mi stătea pe limbă! Să dăm și postarea de pe Facebook, pentru cei cărora le va fi lene (sau dificil) să intre acolo:

    O problemă cu artiștii actuali (nu moderni) este aceea că nu fac distincție între Artă și Impostură (nu Kitsch, că ar fi bine). Diferența între ele este majoră și are o denumire: ESTETICA. Orice motiv ar avea artistul când își motivează lucrarea, dacă face abstracție de estetic este un semn clar al inabilității sale de a delimita clar domeniul artistic. Sunt impostori printre artiști? Sunt nenumărate exemple, iar ei își ascund lipsa talentului în spatele aparentei lipse a unei definiții bine stabilite a Artei și a interpretării ei.

    Autor: Adrian Chifu.

    @Mugur

    Desigur că există, dar și estetica urâtului e tot estetică. Par exemple, Moina bacoviană

    Și toamna, și iarna
    Coboară-amândouă;
    Și plouă, și ninge –
    Și ninge, și plouă.

    Și noaptea se lasă
    Murdară și goală;
    Și galbeni trec bolnavi
    Copii de la școală.

    Și-s umezi pereţii,
    Și-un frig mă cuprinde –
    Cu cei din morminte
    Un gând mă deprinde..

    Și toamna, și iarna
    Coboară-amândouă;
    Și plouă, și ninge –
    Și ninge, și plouă.

    e alcătuită din elemente sumbre, imunde, tiste, depresive: timp urât – ploaie cu lapoviță, pereți mucegăiți, cadavre, frig. Dar compoziția lor e frumoasă, melodioasă, dulce. Are o savoare artistică, la fel cum și unele filme de groază sau care mizează pe stimularea unor sentimente mai puțin plăcute pot fi artistice. „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, spunea Arghezi. Dar la Zoopolitikon, deși nu avem bube și mucegaiuri, ci niște picioare de om, care, luate în sine, ar fi perfect normale, întregul (ansamblul lor) este de-a dreptul hidos.

    Concluzia e că nu orice te dezgustă sau oripilează e artă. Iar diferența o face tocmai estetica – după cum chiar tu ai spus: estetica urâtului. Estetică de care autorul statuii discutate se delimitează în mod clar și explicit.

  3. „Opiniile (…) persoanelor avizate în domeniu”, zice creatorul hidoșeniei. Sincer, e șocantă, e oribilă, stîrnește fiori. Dar e palpabilă cu ochii și face ceva, spre deosebire de castraveții și bananele de pe tavan, respectiv pereți, despre care nu știu să se fi exprimat „persoane avizate”. Și, mai ales, spre deosebire de pereții sau spațiile goale în cel mai stupid mod, în care, și mai stupid, trebuie să-ți imaginezi tu că ar fi ceva acolo, dar numai după ce-ți golești contul de niscaiva mii de euro.

  4. Văzusem și eu ziarul. Sunt mai multe creații în articol. Cam în același stil. S-a prostit lumea, maică. Să comentezi înseamnă să îl bagi în seamă. Pas.

  5. Mie imi da impresia de.. “organ” cu picioare. :)))) Fara cap! Si dupa cum stim, unde nu-i cap, ii vai de picioare. Adica are un “cap”, cu functie copulativa.:))))
    “Artistul” a creat omul dupa chipul si asemanarea lui, adica o fiinta inferioara, lipsita de spirit, de idealuri, de vise, de talent.

  6. Bine, poate ca unii din noi chiar asa si suntem, ca reprezentarea “artistului” din iubitul meu Sibiu. Fiinte inferioare, cu spirit de turma, condusi de instincte primare si cam atat! Si eu care credeam ca suntem macar ingeri cazuti!

  7. @Issabela

    Persoanele care folosesc „sincer” în vorbire nu sunt sincere. 🙂 Scapă de el și fii sinceră tot timpul! 😉

    La subiect, e foarte urâtă, într-adevăr. E la antipodul artei. Un kitsch ar fi fost inofensiv, asta întoarce arta pe dos. Faptul că opiniile „persoanelor avizate” ar putea susține așa ceva arată că astăzi urâtul e pus la loc de cinste.

    Prin comparație, bananele-mi par dulci. 😀

    @vax-albina

    Să-l bagi în seamă nu înseamnă să-l promovezi. Iar să nu-l bagi în seamă poate însemna ca mâine să te trezești că astfel de capodopere împânzesc tot orașul, pe principiul că oricum lumea nu face gălăgie și deci sunt mișto.

    @MM

    Exact, fiecare se desenează pe sine însuși. Am vrut să precizez asta pe final, dar m-am gândit să nu încarc prea mult textul.

    Frumoasă ideea cu îngerii căzuți, m-am jucat și eu puțin cu ea mai demult.

  8. Simpatica istoria celor doi ingeri. Inteleg ca lipsa de timp a Lui Dumnezeu le-a permis sa se intoarca la ale lor. Cele pamantesti, lumesti.
    Sau e pur si simplu istoria a doi angajati cazuti in dizgratie ce asteapta sa fie mustruluiti de sef? :)))))

  9. Nu, e istoria a doi îngeri care, drept pedeapsă pentru ceva ce au greșit, au fost trimiși pe Pământ, sub forma unor oameni. Ideea fiind că, după cum ai spus și tu mai devreme, oamenii ar fi niște îngeri decăzuți. Dar de ce nu ai lăsat comentariul direct acolo? 🙂

  10. @Aldus: discuțiile despre artă și referințele tale sunt la nivelul certurilor dintre gospodine pe tema ciocolatei Dubai.

    E urâtă chestia aia a lui Sandu, da, te roade că cineva îi zice artă? Articolul citat de tine e la fel de superficial ca al tău, nu știu cine sunt ăia „mulți critici” sau în ce condiții a fost expusă chestia aia. În rest care e problema? înveți la școală despre Sandu? zice cineva că asta e direcția artei moderne? Nu, e o chestie pe care a reușit Sandu s-o expună la Sibiu.

    Formulările gen „e la antipodul artei” arată că nu ai putea avea păreri pertinente despre artă în general și nu înțelegi fenomenul. Doar pentru că ai în cap vreun tablou al lui Da Vinci și spui că ăla e de fapt artă în comparație cu ceva modern, abstract, nu înseamnă că înțelegi ideea de estetică în artă, ci că ai preferințe – în primul rând cele două nu trebuie comparate, ăla e primul pas, iar când nu trebuie comparate nu e unul mai bun și altul mai prost.

    Bun, ce urmează în continuare, desene ale copiilor de 6 ani și evaluarea lor ca posibili artiști în baza a ce s-a expus pe pereții sălilor de clasă?

  11. Articolul meu discută o statuie hidoasă, servită sibienilor pe post de artă. Tangențial face referiri la tendințele din arta contemporană, în contextul discuțiilor din ultimele săptămâni pe tema asta. Dacă tu îl cataloghezi drept superficial, mă rog, este părerea ta, dar mă întreb cum ai fi comentat tu statuia respectivă. Linkul pus spre oradesibiu.ro este nu pentru că articolul de acolo ar fi bun sau prost, profund sau superficial, ci pentru că acolo am citit știrea pe larg.

    De ce ai avea nevoie să știi cine sunt criticii care au evaluat-o? Doar ai imaginea statuii în fața ochilor. Nu poți s-o analizezi fără să-ți spună cineva ce vezi? Și ai zis-o singur: e urâtă. Și dacă e urâtă, atunci nu e artă. Și cam asta-i tot. Condițiile expunerii însă le știi din articolul citat: „în cadrul Festivalului de Artă Contemporană de la Sibiu (SCAF) ediția 2024”. Ceea ce o face destul de relevantă pentru ceea ce se promovează astăzi.

    Da, urmează și desene făcute de amatori. Care sigur că sunt de mii de ori mai frumoase și mai artistice decât monstruozitatea asta, despre care, dacă situația involuează în continuare, copiii și nepoții tăi cu siguranță vor ajunge să citească la școală.

  12. Aldus, în București s-au expus, la un moment dat, niște vaci de mucava. Niște vaci ca niște vaci, adică semănau unu la unu cu vacile reale. Nu știe nimeni dacă reprezentau un decor citadin, adică artă, sau dacă producătorul Milka sădise vacile alea peste tot, în scop publicitar. Coana Firea a plantat, de un Paște, niște iepuri, ca niște iepuri. Iepuri uriași, urâți, grosolani, kitschioși, dar orice prost își dădea seama că sunt reprezentarea grosolană și hidoasă a unui iepure existent în realitate. Nu erau niște iepuri stilizați, abstracți, moderniști. Erau niște întruchipări oribile ale noțiunii de iepure retardat, greoi, nesimpatic, nedorit, urât. Niște iepuri sperietori de copii și întristători de adulți.
    N-a suflat nimeni o vorbuliță despre cum sărbătorim Paștele la București cu niște fantome de iepuri care s-ar fi potrivit de Halloween.
    Față de iepurii coanei Firea și vacile nu-știu-cui, Pocitania aia de ghips cu foarte multe încălțări roșii poate stimula curiozitatea si simțul vizual al trecătorului sibian.
    Ci-că câinele moare de alergătură și prostul de grija altuia. Tu mori de grija artei moderne. Relaxează-te! Nu e problema ta.

  13. E problema mea, dacă vreau să fie. Că de aia am blog. La fel cum eu sunt problema ta, de când m-ai făcut personaj de foileton. Că de aia ai blog. Iar titlul blogului meu, în caz că l-ai ratat, este „O poziție” și sugerează faptul că nu am nicio reținere în a mă poziționa de o parte sau de alta a unui subiect oarecare (de actualitate, sau interesant, sau pe care aleg eu să-l discut) și că-mi asum aceste poziționări. Dacă nu-ți place nu citi, dar nu-mi spune ce este și ce nu este problema mea.

  14. @Aldus: nu vreau să interpretez chestia aia și nici nu mă interesează intrepretarea altora pentru că, simplu spus, nu-mi place. Artă este, indiferent care e părerea ta, pentru că e o creație originală – bună sau rea, urâtă sau frumoasă, asta a făcut omul, există artiști mai buni și alții mai slabi.

    Sunt curios care e părerea criticilor și care sunt ăia pentru că nu expui ceva, în cadrul unui festival în mijlocul Sibiului, doar pentru că așa ai avut tu chef. Iar dacă sibienilor nu le-a plăcut piesa aia ar fi interesant să știm care sunt ăia care au crezut opusul. Vreau să văd ce zice Popescu sau Ionescu, bărbătește, nu „critici” sau „criticii”. Și da, se promovează astăzi ca fiind de calitate, de asta vreau să-i văd pe critici, că poate stau piese de valoare ascunse (n-ar fi prima dată) din cauza lor.

    Ideea e că tu poți avea orice părere, poți considera că orice e urât nu e artă, că un ceva trebuie să îndeplinească niște condiții (chiar și stabilite de tine) pentru a fi artă, doar că acea părere nu poate fi reprezentativă – din multiplele motive pe care le-am tot scris până acum. Ai o falsă impresie că poți evalua arta în general, ăsta ar fi motivul din capul listei. Mă rog, și eu la fel, că și eu am anumite percepții care mă descalifică, așa ca tine, doar că eu mai las loc și de alte puncte de vedere.

  15. Cum adică „e artă pentru că e o creație originală”? Și eu pot să mă așez într-o rână și să fac lipsa mare, iar rahatul care-mi iese să fie într-o formă neobișnuită și deci original, dar asta nu-l califică la opere de artă. Chiar dacă eu vreau să-l expun apoi într-un muzeu și mă bat cu pumnul în piept că nu înțelege lumea valoarea artei mele organice.

    Nu orice-i original e artă. La fel cum nu orice zgomot original, cum ar fi zdrăngănitul unei table, danga-langa-ul talangei unei vaci sau sunetul pe care-l scoate lovirea unui capac de canalizare cu ciocanul, e muzică. Și la fel cum nu orice mâzgălitură cu pixul pe hârtie, chiar dacă n-a mai fost scrisă de nimeni până atunci, e literatură. Altfel, ar însemna că reducem arta la… practic orice-i original.

    Mai mult, originalitatea nici măcar nu-i necesară. De exemplu, poți face un cover după o piesă muzicală sau un rameke după un film mai vechi, iar rezultatul, deși evident că nu-i original, poate fi artă.

    Revin puțin la exemplele date anterior. Ține cont că atât literatura cât și muzica sunt subcategorii ale artei, iar a afirma că orice-i original e artă devine sinonim cu a afirma că orice însăilare originală de cuvinte pe o hârtie e literatură. Nu cădea în capcana de a utiliza cuvântul „artă” într-un sens atât de lax, care-i permite să înglobeze orice idee trăznită a oricui.

    No! la muzică acuma… Spune-ne, Popăscule: ce-i muzica?
    Elevul: Muzica este care cântă, dom’le.
    Profesorul (nemulțumit): Nu așa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii… vorbește ca școlerii. Dă-ne tu numaighecât ghefiniția chiară și agkecvată!
    Elevul: Muzica este…
    Profesorul: Ce?
    Elevul: Este când…
    Profesorul (foarte nemulțumit și repetând definiția): Muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut…

  16. Doamne, Aldus!… Nu suporți cuvinte/sintagme vulgare, care fac parte organic din limba română, dar numești defecația „lipsa mare”?!
    Sună mai grotesc/murdar/vulgar decât atunci când o femeie proastă, analfabetă, îmi spune că are „o mâncărime jos”!
    Ai fi de râs, dacă n-ai fi scabros, de-a dreptul!
    Tu, care folosești „lipsa mare” ca expresie reflexă, te pronunți despre ce e artă și ce nu e artă?!

  17. Imediat după discuția de mai sus, intru pe Facebook:

    Alt moment poetic de toamnă ar fi ”Covorul maroniu”, unde scribul angajat de primarul Băluță ca să scrie pe Facebook, intră în dialog cu celălalt scrib angajat de primarul Băluță ca să-i comenteze postările 🙂
    Primar: ”- A sosit vremea ca frunzele să-și ia la revedere de la cel mai bun prieten al lor, pomul.”
    Comentator: ”- Frunzele se transformă într-un superb ”covor” maroniu al toamnei.”
    Pe scurt, atenție pe unde călcați atunci când priviți în sus admirând frunza, să nu dați într-un covor maroniu și să duceți covorul în casă.

  18. Aldus, muzica si literatura nu sunt deloc subcategorii ale artei. Dimpotriva, conform grecilor antici si romanilor, acestea fac parte din cele sapte arte superioare, zise transcedentale pentru ca impresioneaza cele mai sofisticate simturi adica auzul si vazul.
    Artele minore sau “subcategoriile” cum le zici tu se considera a fi gastronomia si parfumurile pentru ca impresioneaza simturile mai “vulgare” adica mirosul, gustul, tactilul.

  19. Aldus, muzica si literatura nu sunt deloc subcategorii ale artei. Dimpotriva, conform grecilor antici si romanilor, acestea fac parte din cele sapte arte superioare

    😆

    Categorii, atunci. Ramuri ale artei. Cu ce schimbă faptul că le zic „categorii” sau „subcategorii” ideea de fond, și anume că atât literatura cât și muzica sunt forme de artă și că evident nu poți face muzică sau literatură (adică artă) doar fiind original, adică doar scriind niște cuvinte sau producând niște sunete care nu s-au mai întâlnit până atunci?

    Pun pariu că această înșiruire de cuvinte, pe care pot chiar să o scriu pe mai multe rânduri și să o numesc poezie cu rimă albă: „unu doi trei cinci minus nouă varză flori brusture cer”, n-a mai fost scrisă de nimeni până acum. Deci, e originală. Ai spune însă că e literatură?

    Iar acum, dă-mi voie să te întreb: în afara muzicii și a poeziei (literaturii), care sunt celelalte 5 forme de artă superioară? Nu cumva printre ele e inclusă și sculptura? Care nu tot văzul îl impresionează și ea? Deci, putem face analogii între ele, dat fiind că se află pe același nivel.

    Așadar, nici faptul că Zoopolitikon este o creație originală nu o face să fie automat artă. În plus, e și foarte urâtă, ceea ce o descalifică din start.

  20. Aldus, pai una e categoria si alta e subCategoria! Nu? Si ceea ce inseamna arta adevarata nu se anuleaza nici ca definitie si nici ca valoare din cauza unor lucrari proaste.
    O carte proasta nu anuleaza si nici nu compromite arta numita literatura, la fel o melodie proasta nu desfiinteaza ceea ce se cheama muzica samd.

  21. Pot să îți sugerez o nouă temă? Cea a reclamelor? În ce categorie intră? Artă sau kitsch? Le urmăresc superficial în pauze și pe multe nu le înțeleg. Când îl văd pe Smiley coborând ca un înger alb și bărbos și îmbrăcând un trening roșu ca să nu știu ce, mă enervez instant.

  22. @vax-albina, reclamele intră în categoria “sufletul comerţului”. 😀 Şi ţin de arta manipulării (adesea practicată de diletanţi fără talent).

    Schimbarea canalului TV în pauze nu dăunează deloc sănătăţii, doar elimină “enervările instant”.

  23. @MM

    My bad că am scris „subcategorii” în loc de „categorii”. Totuși, asta nu a modificat cu nimic valoarea de adevăr a argumentației mele.

    Lucrările proaste nu sunt artă. Așa că sigur că o carte proastă nu anulează și nici nu compromite literatura, la fel cum o melodie proastră nu anulează și nu compromite muzica. Pentru că acea carte proastă nu este literatură și nici acea melodie proastă nu este muzică.

    @vax-albina

    Păi, ai văzut vreo siglă a unei firme sau produs renumit (Coca-Cola, LG, Palmolive etc) afișată în ramă într-un muzeu? 🙂 Reclamele nu sunt artă, la fel cum nici clipurile YouTube nu sunt filme artistice. Dar unele reclame pot să iasă mișto, chiar dacă scopul lor principal e promovarea unor produse. 🙂

    Nu știu reclama cu Smiley, dar nu înțeleg de ce te-ar enerva.

    Uite o reclamă amuzantă:

Leave a Reply