Dat fiind că în ultimul timp se tot discută prin diverse medii subiectul dictaturii și al diverselor regimuri autoritare din lume, la care se adaugă faptul că suntem în plin an enectoral, nu pot să nu arunc o privire și asupra politicii noastre dâmbovițene, semnalând că unul din semnele dictaturilor dintotdeauna este cultul personalității. În această direcție, se remarcă că domnul Nicolae Ciucă, fost prim-ministru și actual politician de vârf, odată ajuns pe eșichierul politic a simțit subit nevoia, asemenea lui Klaus Iohannis, să scrie o carte, pe care a intitulat-o solemn „Un ostaș în slujba țării” și cu care intenționează să înlocuiască toate bornele kilometrice din România. Astfel, dacă mai demult spuneai că mai ai 5 kilometri până la Pitești, de acum vei spune că mai ai 5 Ciuci (sau cinci panouri publicitare cu cartea lui Ciucă).
Motivul pentru care personalitățile ajunse după gratii simt nevoia să se apuce de scris a fost deja stabilit pe un alt blog. Citez un scurt pasaj:
Unul dintre cele mai controversate personaje din perioada post-decembristă, Gigi Becali, încarcerat şi el după o lungă perioadă în care a fentat închisoarea mai ceva ca Hagi adversarii de pe teren, s-a apucat de scris, spre uimirea tuturor celor care nu-l credeau în stare pe fostul oier agramat devenit mare moşier nici măcar să se semneze corect. Şi despre ce altceva putea scrie fostul patron al echipei Steaua decât despre cele două mari pasiuni ale lui, sportul şi religia, care, ştie toată lumea, sunt subiecte perfect armonizate într-una şi aceeaşi carte, mai ales când e 80% poze?
Dar ce anume îi face oare pe politicienii activi și liberi ca pasărea cerului, care nu au nevoie să scrie cărți pentru a li se reduce pedeapsa să-și descopere odată ce ajung în funcții de conducere veleități literare și aspirații de a deveni fie scriitori, fie doctori sau mai știu eu ce, titluri care de fapt nu le folosesc concret și obiectiv la nimic, este un mister care nu a fost încă, după știința mea, elucidat.
Gândindu-mă la asta, am ajuns la concluzia (pe care vă rog s-o luați ca pe o opinie personală, alături de tot ce scriu și am scris aici) că singura explicație posibilă (și sursă pentru gestul lor) este legea sau principiul compensației. Principiu ilustrat de următorul banc: la școală, profesoara le explică elevilor ce este legea compensației. După ce termină de explicat, le cere exemple, să vadă dacă au înțeles. Răspunde primul Andrei: „Un orb are simțul auzului mai dezvoltat”. Vine rândul Alinei: „Un surd are de obicei un simț tactil mult mai fin.” În sfârșit, răspunde și Bulă: „Un om care are piciorul stâng mai scurt îl are pe cel drept mai lung.”
Ce vreau să spun? Politicianul dâmbovițean ajunge deseori într-o funcție de conducere nu pe baza unor merite reale, ci pe relații și slugărnicie. Chestie pe care primul care o știe e chiar el. Așa că urma de conștiință care rezidă în creierul sau inima lui în virtutea faptului că este om îl râcâie neplăcut, băgându-i în surdină, ca un zgomot de fundal, următoarea piesă: „Ești un prost și un incompetent care nu merita să acceadă la această funcție.” În compensație, titlul de doctor sau statutul de intelectual pe care îl obține scriind îl liniștește că ba da, știe, merită și este capabil.
Plus că, după cum spuneam, suntem în an electoral.
Fudulia prostului, asta îi împinge să vrea să aibă și cărți publicate, și doctorate.
Cărțile nu sunt scrise de ei, ci de niște sclaveți de-ai lor, doctoratele la fel, pe bază de copy-paste, tot de slugi plătite.
Ciucă e atât de rudimentar la minte, că vorbește pe silabe, ca să-i dea timp puținului creier pe care-l are să proceseze cuvintele unul câte unul.
În ultimul paragraf te înșeli groaznic: niciunul dintre ei, după ce a ajuns prin slugărnicie și mită unde a ajuns nu crede că e un prost incompetent. Dimpotrivă, e mândru de el, sincer mândru, se bucură că a reușit cu propriile puteri. Dacă într-o cameră ai 9 oameni de inteligență normală și 1 prost, ăla, unul, e singurul care nu realizează că e prost. Ceilalți 9 se prind și nu insistă, poate din jenă, poate din interes, poate din politețe.
Fost coleg și prieten de-al meu către mine, pe vremea când „descărcam pui la gostat”: „Eu sunt prost. Dar tu de ce-ți pierzi timpul în firma asta?”
Orice prost știe că e prost, orice repetent știe că e repetent și orice nebun știe că e nebun. Și orice șef incompetent știe că e incompetent. Se bucură că a ajuns în poziția aia, de care ține cu dinții, dar știe că e de 10 ori mai incompetent decât subalternii care-i fac treaba, și încearcă să ascundă asta față de superiori și de cei din afară.
Posibil să nu dea doi bani pe școală și pe educație, dar știe că n-o are. Posibil să-i disprețuiască pe „pămpălăii cu carte”, dar știe că nu poate concura cu ei la matematică, chimie sau limba română. Însă nu-i cazul celor care scriu cărți. Cei care scriu cărți nu disprețuiesc cartea, că atunci n-ar mai scrie cărți. Și nici nu le scriu crezându-se deștepți, că atunci ar scrie cu mâna și capul lor (și s-ar face, cinstit, de cacao, neconștientizându-și adevăratul nivel). Cei care scriu cărți o fac pentru că în secret nutresc o anumită admirație pentru carte. Și recurg la ghost writeri pentru că știu foarte bine că ei sunt incapabili de scris. Iar motivul pentru care fac toate acestea, adică scriu o carte deși n-o fac cu mâna lor, este, cred eu, taman cel menționat în finalul articolului.
Și Băsescu era la fel, numai că la el legea compensației s-a manifestat într-un mod diferit. Conștientizându-și lipsurile, în loc să încerce să scrie cărți sau să obțină tot felul de titluri, Băsescu s-a dat bine cu intelectualii (vrând să obțină suportul lor – deci o confirmare) și a susținut un filosof la prezidențiale (pe Paleologu).
Parcă era la Selgros, nu la Gostat! 🙂 (ăsta e un sofism.)
Nu, eu nu cred că proștii autentici realizează că sunt proști. Oamenii cu o părere proastă despre ei se consideră, uneori, proști.
Poate unii dintre ei nu realizează la modul foarte clar și lucid, dar undeva în subsolul conștiinței știu ce le poate pielea, mai ales când au în jurul lor numeroși termeni de comparație. Că primul și cel mai contondent lucru de care te lovești imediat ce intri pe lumea asta sunt propriile limitări.