Clipă de clipă în jurul nostru au loc fenomene stranii, neobișnuite, bizare sau uimitoare, care ar avea darul să ne surprindă și să ne bulverseze dacă n-am trece pe lângă ele cel mai adesea cu ochii larg închiși.
Să vă dau trei exemple.
Ieri seară, plimbându-mă cu bicicleta, am trecut prin spatele unui magazin Lidl. Magazinul respectiv e prevăzut într-un colț cu un sistem de scurgere a apei condensată probabil de instalația frigorifică dinăuntru, pentru că, după cum bine știți, apa este deșeul frigiderului. 🙂 Magazinul fiind mare, debitul apei care se scurge este mare și el. Și ieri, când am trecut pe acolo, un tânăr făcea duș cu acea apă de scurgere. Presupun că era un om al străzii. Era dezbrăcat cel puțin de la brâu în sus și plasat chiar în mijlocul acelei revărsări exuberante de molecule poliamoroase de oxigen combinat cu câte doi hidrogeni, spălându-se viguros pe corp cu orgia asta atomică marca Schwarz Group care binecuvânta ca o ploaie căzută din Olimp asfaltul trotuarului, în drumul spre vreo gură de canalizare. Nu mi-am dat seama dacă tipul avea sau nu săpun, că nu eram foarte aproape de el, dar dacă aș fi lucrat la Lidl și l-aș fi văzut că duce lipsă i-aș fi dat un săpun pro bono din magazin, la 1.69 lei bucata. Scena m-a lăsat inițial fără cuvinte, dar în final le-am găsit și le-am aranjat într-un „Bravo lui!”, dat fiind că mulți alții, afară de cazul în care sunt bucureșteni, beneficiază de apă caldă la discreție și miros a transpirație.
La scurtă distanță de scena redată mai sus am trecut pe lângă un grup de tineri cam de vârsta liceului (Câți ani are liceul de la voi din oraș?) și am auzit o fată spunându-i unui băiat: „Dacă o iubești pe iubita ta, atunci îi spui în multe feluri: frumoasa mea, steaua mea, bucățica mea de prăjitură, colțul meu de rai, feblețea mea”, urâta mea – am completat eu în gând, și lista ar putea continua, că fata era model de creativitate și nu mai rețin toate expresiile. „Dar eu nu fac așa cu tine, măi!” a continuat ea. „Eu nu-ți spun așa, măi!” Carevasăzică, femeile sunt alintate în fel și chip de către iubiții lor, mai ales când nu sunt în fața camerei de filmat, dar ele nu recurg la diminutive, dulcegării și giugiuleli cu ei, că doar nu sunt niște aeriene! 🙂
(cum se comportă bărbații în intimitate)
Trebuie să stai pe cât posibil la distanță de anumite instituții: tribunal, penitenciar, spital, școală, armată, biserică… În toate acestea absurdul își face de cap, fiind la el acasă.
Cum spuneam, trăim într-o lume uimitoare, plină de personaje neverosimile, de fapte neobișnuite, de situații neprevăzute, de fenomene surprinzătoare și de povești nemaiauzite, care ar putea să ne lase cu gura căscată, dându-ne impresia că asistăm la cel mai mare show animat din toate timpurile, la cea mai mare comedie a lumii, dacă n-am trece pe lângă ele cu ochii larg închiși.
Dacă cele văzute de tine sunt neobișnuite, sunt eu defectă sau am văzut/auzit prea multe.
Asta nu înseamnă că nu sunt de acord cu ideea inițială.
Știi ce m-a surprins recent? Asta:
https://www.facebook.com/reel/1536041373661753
Ce creier formidabil. Al meu doar se miră.
PS mi-a plăcut ultimul tău comentariu din gară. Nu mă întreba, că nu îmi place să explic.
Sunt ieșite din tiparul banalității. Neobișnuit nu înseamnă senzațional. Un răsărit de Soare nu-i o știre de breaking news, dar poate fi, dacă îl privești cu atenție, ceva uimitor.
Cumva ai dreptate. Mă minunez în fiecare zi că am apucat un nou răsărit. Apoi aprind o țigară. 😛
De ce nu urmărești să te lași de tutun? Îl poți înlocui cu obiceiuri bune. 😛
Aldus, textul (punctele unu și doi) nu e rău, dar e neverosimil.
Deci, tu ești observatorul, în mișcare, pe bicicletă, la o anume distanță de obiectul observat.
„Era dezbrăcat cel puțin de la brâu în sus.”
Cum adică?! Era dezbrăcat de la brâu în sus! Fără „cel puțin”. Tu ești cel care-i spui cititorului ce să vadă, prin ochii tăi. Nu dai declarații la poliție, ești scriitor. Ești șeful imaginii pe care o livrezi. Deci dacă tu l-ai văzut la bustul gol, așa era! Nu e cu „cel puțin”. Nu-l lași pe cititor să creadă că îi povestești ceva, ce n-ai văzut bine.
Mai departe:„…cu orgia asta atomică, marca Schwarz Group, care binecuvânta, ca o ploaie căzută din Olimp, asfaltul trotuarului”. Foarte mișto! Taie „trotuarului”! Asfaltul e destul. Cititorul înțelege. Apa curgea pe pe jos, pe josul de asfalt, către o gură de canal. Nu e niciun trotuar acolo! Trotuarul e aproape un pleonasm.
Sărim peste idioțenia cu „molecula poliamoroasă” care strică/sparge imaginea de căpătâi, e o găselniță atât de falsă, de sterilă…
În punctul doi, martor auditiv pe bicicletă, mi-e imposibil mie, ca cititor, să cred că o puștoaică de liceu, din zilele noastre, zice „FEBLEȚEA mea”!
Cred că punctul doi e invențiune pură. Și dacă nu e, l-ai redat atât de nefiresc încât să pară.
Dacă o întrebi pe Vero, o să-ți spună că am fost, iar, răutăcioasă.
Eu îți spun, cu toată simpatia și aprecierea pentru demersurile tale de-a scrie literatură, că am fost generos de sinceră.
Faptul că textul e neverosimil nu face decât să confirme ipoteza, concluzia și titlul articolului: că trăim într-o lume surprinzătoare. 🙂
Poate o să te mire, dar scena m-a găsit așa de nepregătit, încât n-am avut timp să analizez detaliile. Știu sigur că avea bustul gol, dar nu mai rețin dacă avea pantaloni, pantaloni scurți sau chiloți. Deci, nu știu cât de dezbrăcat era.
Nu-i spun cititorului ce vrea să vadă, că nu fac literatură și nu construiesc personaje. Relatez doar o experiență care m-a surprins. Ești liberă să o vezi cum vrei, pornind de la ce-am scris eu.
Mai departe, omul nu stătea în stradă, ci pe trotuar. Era un trotuar acolo, în spatele magazinului, iar strada de lângă era destul de circulată. Așadar, nu doar că tânărul se spăla cu apa respectivă, dar o făcea și public. Atâta că era seară.
La punctul doi nu mai eram pe bicicletă, mergeam pe jos. Am trecut chiar pe lângă grupul respectiv, care stătea pe o bancă, așa că am avut timp să aud cum fata a zis, da, „feblețea mea” (literal). Și depărtându-mă de grupul respectiv m-am gândit la discuțiile noastre. 🙂
Dar de ce să nu zică o fată „feblețea mea”? Pe mine mă impresionau colegele care vorbeau fluent, elegant, literar, rafinat, doct. Nu știu cum aș fi putut reda punctul doi mai „firesc” decât am făcut-o, dat fiind că așa s-a exprimat fata. Îmi pare rău că n-am reținut tot ce-a zis, că a fost foarte frumos și original.
Încă o dată: n-am scris literatură, ci am redat un fragment de viață.
Fiindcă nu e un cuvânt caracteristic generației ei.
Ideea e că, atunci când povestești, relatezi ceva, cu sau fără voia ta , lumea judecă scrisul ăla așa cum judecă literatura: dacă sună bine, fluent, dacă pare firesc, autentic. Dacă creează imagini în mintea cititorului.
Degeaba te scuzi tu că nu faci literatură, fiindcă nu asta urmărești. Și jurnaliștii care povestesc la rece evenimente, situații, fac literatură. Reportajul e gen literar.
Tot ce fac jurnaliștii, oricât ar fi de pe bune relatarea lor, o fac cu instrumente și tehnici literare.
Degeaba spui tu „Dar chiar așa a fost!”, dacă relatarea nu e credibilă.
Nu știu ce-o fi vorbit, de fapt, fata aia, dacă exact astea au fost cuvintele ei sau i le-ai pus tu în gură, dar artificialul redării îți creează o stare de stânjeneală și disconfort.
Cu trotuarul n-ai înțeles. Nu te contrazic, o fi fost trotuar acolo, dar sintagma „afaltul trotuarului” sună pleonastic. Ori asfalt, ori trotuar, cititorul înțelege că Lidl-ul ăla nu e plasat ăe o uliță de sat care se transformă în noroi când curge apa aia de sus.
Vezi? Sunt lucruri extrem de simple pe care dacă le-ai citi cu gândul să-ți însușești ceva din ele, nu să găsești imediat o replică tăioasă care să-l taie pe interlocutor, să-i anuleze opinia, ai fi în câștig. Dar văd că, indiferent de deschiderea mea și tonul pe care îți vorbesc, tu, țepos, o ții una și bună: tu ai dreptate!
Treaba ta! N-o să mai intervin cu asemenea observații, că văd că îmi răcesc gura.Aici nu era vorba de păreri divergente, îți dădeam niște ponturi pe care eu leștiu și tu nu, ca scrisul tău să le placă și altora, nu numai ție.
Și, iartă-mă, dar când experimentezi metafore și comparații – poliamoria moleculei de apă și ploaie binecuvântată căzută din Olimp, – să-i spui tu lu Mutu că nu e nițel demers literar aici.
Renata, poate scopul unui fotograf nu e să facă o poză cât mai credibilă, ci cât mai fidelă realității. Dacă realitatea e incredibilă, atunci și o poză reușită va fi la fel. Va reflecta neverosimulul subiectului pozat. S-o modifice în Photoshop ca s-o facă mai credibilă și mai banală? Dar atunci ar deveni un falsificator.
Mie nu mi s-a părut că fata se exprimă neconform cu vârsta ei, ci că este unul din exponentele demne de admirat ale vârstei ei. Mi-a plăcut ce am auzit, m-a surprins și m-a încântat. Și a fost foarte naturală. Dar te rog formulează tu un text care să nu sufere de defectele textului meu, ca exemplu sau model, păstrând „feblețea mea”, pentru că asta zis. Și dacă la unele expresii nu rețin totul la perfecție (iar pe altele le-am uitat), „feblețea mea” e citat literal. Deci, cum aș fi putut reda altfel scena respectivă? Și încă textul meu nu-i face dreptate, tocmai pentru că nu rețin tot ce a zis.
Pe mine asfaltul mă duce de regulă cu gândul la șosea și nu la trotuar – nu știu de ce.
Orice critică este binevenită, dar n-am înțeles ce critici în prima parte a comentariului tău: faptul că poza e neverosimilă sau faptul că obiectul surprins de poză este neverosimil?
Renata, la noi, în multe părţi din oraş, chiar şi pe bulevardul pe care stau, pe trotuare sunt pavele.
Iar “într-o lume surprinzătoare” câte cineva te poate surprinde (sic!) folosind un cuvânt nespecific generaţiei sale. Ce naiba, oamenii dintr-o generaţie nu sunt traşi la indigo şi de la orice regulă există întotdeauna şi excepţii.
(N-am descoperit pe ce alte bloguri mai comentezi, ca să văd dacă şi pe acolo cauţi nod în papură, ca la Aldus. Dar poate că nu eşti răutăcioasă, o fi ceva gen “qui s’aime se taquine”.🤪)
Asta mă întrebam și eu, de ce-o bagă Renata pe fata respectivă în numitorul comun al vârstei, de ce trebuie să fie musai o ilustră reprezentantă a mediei perfecte.
Dar nu e doar asta, pentru că eu nu sunt deloc sigur că într-adevăr aia e media. Cred că există, la orice vârstă, și tineri/adulți/bătrâni care vorbesc frumos, și tineri/adulți/bătrâni care vorbesc urât. Nu-i poți băga pe toți în aceeași oală. În plus, cuvântul „feblețe” nu e specific unei vârste, ci unui mod de a fi și de a gândi. Nu apare în vocabular odată cu prima erecție sau cu primul fir de păr alb, ci odată cu educația – care începe încă din fragedă pruncie.
Vero, că Aldus nu înțelege ce i-am spus, nu e de mirare. Dar că tu interpretezi observațiile mele ca pe un căutat de nod în papură și nu ca pe niște sfaturi, asta e de mare mirare!
„…plasat chiar în mijlocul acelei revărsări exuberante de molecule poliamoroase de oxigen combinat cu câte doi hidrogeni, spălându-se viguros pe corp cu orgia asta atomică marca Schwarz Group care binecuvânta ca o ploaie căzută din Olimp asfaltul trotuarului, în drumul spre vreo gură de canalizare.”
Sincer acum! Îți sună bine? „Vezi” moleculele alea POLIAMOROASE (o obsesie mai veche de-a autorului!)? Oxigen cu câte doi hidrogeni? HIDROGENI? Există cuvântul „hidrogeni”? Poate există și „sulfi”, și „zinci”, și „sodii”… Orgie atomică marca Schwarz Group?!
Cât despre secvența doi, sunt aproape sigură că e totalmente inventată de autor ca să poată introduce filmulețul care i-a plăcut lui atât de mult!
Da, exact așa mă gândeam și eu, că „feblețe” n-are nicio legătură cu prima erecție. |Doar tu te-ai gândit să le asociezi! 🙂
Renata, eu am zis doar că trotuarele nu-s neapărat asfaltate şi că nu toţi indivizii din aceeaşi generaţie au exact acelaşi vocabular.
Altminteri n-am stat să analizez textul lui Aldus din punct de vedere stilistic.
Oricum, de ce n-ar inventa el pluralul hidrogeni, de dragul “poliamorului”? Se poate lua ca o mică glumă.
Şi de ce n-ar avea şi el obsesiile lui?
Şi dacă a inventat secvenţa doi, care e problema? A jurat cumva pe undeva că tot ce povesteşte pe blog e strict adevărat?
Iar dacă eşti atât de riguroasă, de ce, de exemplu, nu-i spui prietenului tău Goe că substantivele în cazul vocativ se despart prin virgulă de restul propoziţiei? Ca să ştii atâta lucru nici măcar nu e nevoie de talent literar. Ăla poate zice orice, şi încă pe blogul tău, poate face cu ou şi cu oţel pe oricine, şi tu îi dai like-uri şi îl aprobi cu entuziasm. Dar dacă inventează Aldus un cuvânt, sau doar mănâncă vreo literă, sau are gusturi diferite de ale tale în materie de umor, muzică etc, gata, ţi se surpă cerul!
Şi de ce răstălmăceşti? De ce iei ad litteram afirmaţia lui Aldus că un anumit cuvânt nu apare în vocabular odată cu prima erecţie? Goe te-a “îmblânzit” în aşa hal încât ţi-ai pierdut simţul metaforei?
Mă sperii, Renata. O să mă străduiesc să te ocolesc, evitând orice interacţiune cu tine, nu doar blogul tău.
Erată: “ou şi oţet”, nu “ou şi oţel” 😂
@Vero
De acord.
Deși îmi place mult stilul Renatei, îmi plac postările ei, și chiar aflu chestii pe care nu le știam, nu înțeleg de ce acceptă comentarii aiurea, pline de răutăți gratuite.
@Renata
Descrierea erotico-chimică a actului de a face duș este o glumă. Erotismul vine din expunerea trupului în văzul lumii, într-un act de spălare publică, cu mențiunea (în favoarea lui) că totuși era seară. În rest, am urmărit un joc de cuvinte în care să pun în contrast ideea de ploaie divină, care se revarsă din cer, cu calități mai concrete (demiurgul care a revărsat această ploaie fiind Schwarz Group, deținătorul lanțurilor de magaine Lidl și Kaufland, adică cel care a dat drumul la robinet să zic așa) și chiar imunde (gura de canalizare, pe care n-am văzut-o la o privire sumară, așa că am pus în text „vreo gură de canalizare”, ca să nu mint). Pentru că e discutabil cât de curată era apa aia. Hidrogeni este pluralul meu de la hidrogen. Dacă nu-ți place, înlocuiește-l cu „atomi de hidrogen”, ca să te simți mai bine. Mie îmi place așa cum l-am scris. Evident că nu-i un cuvânt real din limba română, dar și ce-i cu asta?
Aceasta a fost singura secvență din text în care m-am jucat cu cuvintele. Dar scopul textului nu a fost acela de a face exerciții literare.
Secvența doi este reală. Faptul că tu o crezi fictivă arată că ai o problemă în a accepta lucruri, fenomene și situații care ies din patul procustian al tiparelor tale mentale. Dacă nu se potrivesc cu modelul pe care-l ai tu în minte înseamnă că fie nu există, fie sunt false și artificiale. Fix ce mi-ai zis și mie când ți-am spus că nu îmi vine să înjur nici măcar în gând. La tine, un tip care nu vorbește urât este blonav clinic. Iar o fată care spune „feblețea mea” este un personaj din imaginația lui! Dar, Renata, această fată a fost reală. Și eu sunt tot real. Lumea nu e alcătuită numai din modelele pe care le cunoști tu. Mai lărgește-ți orizontul, că numai spre binele tău va fi. Vei avea numai de câștigat din asta.
Clipul este o glumă. Nu sunt adeptul acestui gen de manifestare masculină, dar l-am pus ca să vezi că nu toate relațiile se pliază pe modelul considerat de tine standard.
@Renata
Prima erecție și primul fir de păr alb sunt borne ale vârstei biologice. N-au încărcătură erotică în contextul de față.
Există cuvinte non-sexuale care fac trimitere la sex și există cuvinte erotice care fac trimitere la cu totul altceva – ca să vezi chestie! Poți folosi „erecție” fără să te gândești la sex. Și poți folosi „lift” cu gândul la erecție.
@Vero
Tot ce povestesc pe blog e adevărat. E posibil ca uneori să nu dau toate detaliile, dar dacă scriu că o chestie s-a petrecut, înseamnă că s-a petrecut. Și dacă ceva e alb, nu scriu că e negru.
Când fac exerciții literare, le pun la o rubrică specială și le scriu în așa fel încât cititorului să-i fie clar că e vorba de ficțiune. Exclud riscul ca cititorul să poată lua ce am scris drept realitate – așa cum iau eu uneori prozele Adorei, pentru ca apoi să fiu tras de mânecă că ele au și o doză de imaginație, nefiind întru totul cum e descris în text. Mie nu-mi place genul ăsta de „literatură” pe blog. Pentru că eu, când citesc că X zice „Am fost acolo”, plec de la premisa că a fost acolo și că ăsta e adevărul. Și plec de la premisa asta tocmai pentru că eu când scriu „am fost acolo” redau o realitate și mă aștept ca și celălalt să facă la fel ca mine și să fie sincer.
Dacă Renata crede că atunci când scriu „am trecut prin chestia asta” fax exerciții literare sau de imaginație, înseamnă că e posibil ca ea când scrie ceva să facă exerciții literare și deci de acum înainte va trebui s-o citesc în cheia asta. Dar eu nu fac așa. Tot ce scriu e pe bune.
@vax-albina
Pentru că e subiectivă și părtinitoare. În așa hal încât, dacă acum e prietenă cu Goe, îi trece cu vederea orice lipsuri și defecte reale și obiective. Și dacă eu am criticat-o și i-am zis că simt o anumită gregaritatea și vulgaritate la ea (și la Goe), îmi răstălmăcește tot ce zic, chiar dacă obiectiv am dreptate.
De asta i-am sugerat, printre altele, să se pună un pic la punct cu logica, cu raționamentele și cu gândirea detașată și lucidă, scoasă în afara mizelor și implicațiilor personale.
@Aldus
„Când fac exerciții literare, le pun la o rubrică specială și le scriu în așa fel încât cititorului să-i fie clar că e vorba de ficțiune.”
Fraza asta merită dăltuită, serigrafiată pe un suport solid, rezistent, să zicem piatră. Pentru că e un izvor nesfârșit de umor involuntar din categoria aforisme cu Bulă, Gâgă, Alinuța – ce depășește cu mult bancurile ticluite intenționat cu respectivele personaje.
Păi tu crezi că literatura/exercițiul literar devine ceea ce declară autorul pe baza unei etichete?!
Uneori am senzația că Goe și Vladen sunt prea îngăduitori cu tine!
Aldus, când te hotărăști să faci exerciții literare, pe bune, începi prin a înțelege ce e scrisul literar spre deosebire de scrisul pe bilețele lipite pe frigider, ca să știe iubi care e oala cu sarmale care, probabil, sunt feblețea ei. Și ca să obții înțelegerea asta e nevoie mai întâi de citit literatură. Adevărată, nu enunțuri feisbuciste.
Vero,
Țț!… Nu intrăm în polemică pentru un subiect născut mort pe care tu vrei să-l resuscitezi cu apă de trandafiri și mult sentiment matern! 🙂
Renata, nu mă cunoşti deloc.
Aldus nu-mi inspiră niciun fel de sentiment matern. Nu sunt mămoasă din fire.
Dar îmi displace lipsa ta de obiectivitate. (Şi mă întreb ce sentimente oi fi având tu pentru Goe. 🙄)
Ai ajuns să te crezi deţinătoarea unor adevăruri absolute şi să vezi totul fie alb, fie negru, când de fapt e vorba de diverse nuanţe de gri. Aşa că, sigur, n-are rost să intrăm în polemică, ci să ieşim una din calea alteia.
(Ar fi cazul să dai un răspuns şi pentru vax-albina.)
@Vero,
Nu cred că Renata trebuie să-mi răspundă.
Îmi pare rău că nu pot comenta pe blogul ei din motive de mesaje trunchiate de setările WP.
Aș fi putut să le spun, astfel, celor din gară despre scrierea lui Voltaire (1752) cu vizita pe pământ a două entități total deosebite. Una de pe Sirius și cealaltă de pe Saturn. Pare a fi cea mai veche scriere SF: ”Micromegas”. Poate aș fi deviat sensul discuției cam superficiale. Poate nu.
@Renata
Nu este vorba de etichetă, ci de încadrare. Pentru că blogurile, Renata, pot fi folosite și ca jurnale. De la asta le și vine numele, de la jurnal web (web + log = blog). De fapt, puțină lume face literatură pe blog, pentru că literatura implică talent. Majoritatea își exprimă opinii, idei, experiențe de viață șamd. Înainte de a fi un exercițiu literar, blogul este un exercițiu de gândire și onestitate. Așa că atunci când intru la cineva pe blog și citesc: „Ieri am fost în oraș și am văzut o fată care era îmbrăcată fistichiu și vorbea păsărească”, plec de la premisa că autorul îmi relatează o experiență de viață și nu că se visează Hemingway. Și când scrii așa ceva, trebuie să fii conștientă că cei mai mulți cititori vor face același lucru. În mod similar, când citesc într-o carte dintr-o librărie că Vasilescu a mers la mare, plec de la premisa că mi se descrie o călătorie fictivă și nu o istorie reală a unui Vasilescu.
Dacă este ficțiune, sau joc, sau literatură, oferă-mi posibilitatea să intuiesc asta. Nu-mi vinde roșii pe post de gogoșari. Că literatură citesc într-o carte și acolo știu că e ficțiune. Dar dacă romancierul respectiv este invitat într-o emisiune TV unde i se pun diverse întrebări despre viața și trecutul lui, nu începe să abereze cu grație visând că e cine știe ce personaj, pentru ca ulterior să spună că făcea literatură cu moderatorul și nu-i vina lui dacă telespectatorii au luat de bun tot ce-a zis. Ăsta-i blogul.
Ultimul articol pe care l-ai scris conține elemente fictive? Este (și) literatură? Dacă da, cum l-ai putea deosebi de un articol cu 0% ficțiune, care descrie strict o experiență de viață? Că exprimare îngrijită ai în ambele cazuri. Și atunci, cum știi când e realitate și când e poveste? Dacă citesc că îmi zici ceva, plec de la premiza că e adevărat. Iar dacă citești la mine ceva, poți fi sigură că e adevărat.
Dacă tu faci literatură pe blog avându-te pe tine drept protagonistă (chestie care-ți va gonfla egoul, dar să trecem peste) și o faci în așa fel încât cititorul nu poate să diferențieze jocul tău literar de o posibilă descriere a unei experiențe de viață cât se poate de reale și nu fictive, adică ce scrii tu acolo ar putea fi complet adevărat, și n-ai pus nicăieri pe blog un disclaimer gen „luați tot ce scriu cu un grăunte de sare”, atunci încalci adevărul.
@ Vero,
Curiozitate, interes, simpatie. Ca și pentru Aldus. La Aldus aș adăuga exasperare. 🙂
@vax-albina
Sticri nu scrie SF. Traduce niște elucubrații/deliruri ale unora care chiar cred în ce spun. Unii cred sincer, alții sunt doar niște șarlatani care trăiesc din credulitatea altora. Se cred „guru”.
Eu însămi cred că nu putem fi singuri în univers și că am fost vizitați/observați cel puțin episodic de-a lungul milioanelor de ani tereștri. Dar de-aici și până la a clasifica și descrie extratereștrii care sunt printre noi, malefici sau benefici, e cale lungă.
Aldus, în ceea ce mă privește, am închis subiectul literatură în discuțiile noastre. Gata! Am înțeles.
Din păcate n-ai înțeles nimic.
@ Renata:
Mda, eşti curioasă să vezi câte răutăţi gratuite la adresa altora e în stare Goe să debiteze. Şi le şi savurezi, că altfel nu i-ai da like-uri.
Ei, distracţie plăcută în continuare!
[…] Papagigli, Sperlig, Aurelia, Poteci de Dor, sau, în varianta exacerbata, a pseudo-blogului lui Aldus. In categoria a doua ar fi să cânți la pianină, să urci pe munte, să citești o carte bună, […]
Încerc o parabolă, ca un apropo la ce au comentat vax-albina și Renata legat de extratereștri, constelații sau scrieri. Sticri cumva scrie SF, că sunt niște povești până la urmă, traduse sau nu, chiar dacă vina pentru incoerența textelor e exclusiv a cititorului. Dar revin la parabolă, ce părere aveți despre faptul că stelele, planetele sau constelațiile de unde vin toți zeii, fondatorii, creatorii și invadatorii sunt vizibile ușor (cu un echipament accesibil) pe cer? De la Orion la Lira, sau de la Marte la Saturn, se pare că toți trebuie să vină dintr-un loc pe care-l putem observa ușor – Marte și Saturn apar frecvent în scrierile moderne și teorii ale conspirației. Eu încep să cred că până la Pleiade și creatori, pe Pământ omul e extraterstru la origine, lucru care revigorează ideea de lume surprinzătoare – pentru că n-a fost tot timpul a noastră.
@dam167
Cred ca mergi putin prea departe… Pana la urma, se intampla niste fenomene cat se poate de naturale (reflexia luminii, rotatia planetelor – bazata pe gravitatie) pe care le putem intelege cu niste notiuni nu foarte avansate de fizica. Iar constelatiile/planetele de care vorbesti sunt formatiuni care-ti sar in ochi imediat cand te uiti pe cerul noptii… Iar uitatul pe cer, noaptea, pare ca a fost o fascinatie pentru oameni din cele vechi timpuri. Nu contest neaprarat teoria omului extraterestru, doar ca argumentele astea nu ma conving 🙂
@dam167
Dacă ipoteticii extratereștri dispun de o tehnologie care le permite să se deplaseze cu viteze hiperluminice, atunci probabil că ar putea să vină chiar și dintr-o altă galaxie, foarte îndepărtată. Iar dacă nu dispun de o astfel de tehnologie, atunci n-ar putea să ne viziteze nici măcar de pe astrele din imediata noastră vecinătate. Distanțele astronomice sunt incomensurabile. Noi încă n-am reușit să ajungem pe Marte.
@liviultm: ce voiam eu să spun e că e foarte comod ca orice vizitator să vină de pe cea mai puternică lumină de pe cer – sau de pe planeta din sistemul respectiv -, ai zice că e inventată o astfel de poveste. Teoria omului extraterestru e susținută de noile descoperiri din genetică – construcția omului și evoluția de pe Pământ nu se prea potrivește. Evident, sunt doar teorii momentan, mai ales că ne lovim la un moment dat de subiectul sensibil al societății de azi: rase și specii.
@Aldus: distanțele sunt mari, dar și noi raportăm totul la o generație. O tură de explorare poate dura sute sau mii de ani, nu trebuie ca un echipaj să se întoarcă în câțiva ani. Noi nu mai reușim să ajungem nici pe Lună, că s-au pierdut detaliile misiunilor Apollo. Și în plus nu putem trece de radiații se pare, mulți au uitat că până la Lună trebuie să treci de ele. Suntem într-o perioadă în care cenzura, dezinformarea și secretizarea ne împiedică să discutăm despre teorii sănătoase și să ne cunoaștem cu adevărat istoria.
Cât despre vizitat, poate ne vizitează mai pe la 10 mii de ani, sau poate sunt pe aici pe lângă noi, fizic sau prin echipamente de observație.
Mai Aldusescule, p-astea le numesti tu “fenomene stranii, neobișnuite, bizare sau uimitoare, care ar avea darul să ne surprindă și să ne bulverseze”? Da’ ce se intimpla-n lume, social, economic, politic si militar cum draci s-ar mai numi? Asa ca, pedaleaza, coane, pedaleaza! 😉
Oops! Ma iertati! Acum vad ca Ecaterina Oproiu facuse deja critica acestui post. Dac-as fi stiut, mi-as fi vazut de drum.