O mulțime de microbiști se uită la fotbal din pură pasiune, fără să înțeleagă nimic din acest sport și fără să intuiască misterele profund esoterice pe care el le ascunde, aflați într-o stare de adâncă ignoranță. Iată, mai jos, câteva semnificații nebănuite pe care le are sportul cu mingea și la care poate nu v-ați gândit niciodată:
Forma sferică a balonului după care aleargă jucătorii este simbolul perfecțiunii. Astfel, fotbalul exemplifică aspirația ardentă către un ideal.
Obiectivul și mai ales efortul de a înscrie ilustrează principiul biblic care spune că porțile raiului se iau cu asalt.
Numărul de zece plus unu jucători are și el semnificații oculte. Cei zece jucători activi simbolizează completitudinea creației sau imanenței (zece este unul din simbolurile întregului: avem zece degete la mâini și picioare, zece cifre în sistemul de numerație arab, zece planete ce compun muzica sferelor etc), în timp ce al unsprezecelea jucător, care stă în poartă, este simbolul repaosului și transcendenței.
Arbitrul simbolizează principiile etice și morale de care căutătorul spiritual trebuie să țină seama și pe care trebuie să le respecte în permanență. Abaterea de la ele atrage o penalizare, fiind astfel sinonimă cu comiterea unui păcat.
Galeria din tribune este expresia forțelor enigmatice ale naturii, care, asemeni ajutoarelor pe care le găsește eroul din basme în drumul său, îi susțin pe jucători în călătoria lor inițiatică.
Gazonul mereu verde este un simbol al tinereții și primăverii din sufletul jucătorului.
Golurile înscrise în poarta adversă jalonează etapele atinse în cursul evoluției spirituale.
Faptul că aceste goluri sunt o încununare a efortului în echipă semnifică importanța și chiar necesitatea altruismului și a generozității.
Faptul că toți jucătorii sunt milionari ilustrează abundența și prosperitatea (chiar materiale) de care se bucură un căutător al adevărului ultim, conform citatului biblic „Căutați mai întâi Împărăția Cerurilor și tot restul vi se va da pe deasupra”.
Puși în fața atâtor corelații evidente, singura întrebare care rămâne este: cum de v-ați putut uita atâta timp la fotbal ca la un sport oarecare?
Presupun că aștepți măcar un comentariu la articolul ăsta! Că oameni suntem, și avem nevoie de feedback.
Pe scurt, comentariul ar fi: Aldus, ce-ai fumat?
Pe lung, aș avea niște nelămuriri:
– să fie rugby-ul un sport diavolesc, fiindcă mingea e ovală?!
– porțile Raiului se iau cu asalt? Adică se intră cu forța în Rai? Dacă asaltul e destul de asiduu, ajunge în Rai și-un ucigaș plătit?
– tu așa îl decriptezi pe portar? Repaos și transcendență?! Eu zic că portarul e cel mai important și activ jucător din echipă, fiindcă analizează fiecare fotogramă din filmul meciului și trebuie să și anticipeze două-trei mutări ulterioare, e băiatul cu calculul probabilităților la loviturile de la unșpe metri și, în cele din urmă, demiurgul scorului.
– gazonul e simbolul tinereții din sufletul jucătorilor?! Gazonul ăla, care se așterne ca mocheta, făcut dintr-o iarbă crescută semiartificial e simbol? Gazonul verde, mândria proprietarilor de viloace din suburbii e vreun simbol? Al tinereții și primăverii din suflet? Băi, mă lași?!
– când zice un nea Gică „am pus beșica pe var și am vârât-o în halău” e de domeniul ezotericului? Știe Gică ce e „completitudine”, „imanență” și „inițiatic”?!
Aldus, undeva, în conștiință ta, aia care se proiectează în cap prin acțiune divină, e o RANĂ MARE, URLĂTOARE!
Fă doi pași îndărăt, așează-te pe fotoliu și meditează la relația TINE cu TINE, nu la aia TINE cu DUMNEZEU, că Domnul mai are și alte treburi, nu poa să te țină numai pe tine în brațe și să te cocolească, mai are de scris finaluri de războaie, rezultate la alegeri, lista de canceroși nevinovați care părăsesc terenul de joc…
Pe cuvântul meu de onoare, nu erai așa când am început să-ți citesc blogul!
Dar blogul oglindește autorul, n-ai ce să faci!
Aldus, e mişto articolul ăsta… ca proză umoristică.
Încă mai râd. 🤣🤣🤣
Renata, articolul e o glumă. Dacă nu se vede de la o poștă, verifică-i categoria.
Acestea fiind zise, partea cu „porțile raiului se iau cu asalt” își are originea în următorul verset biblic din Matei 11:12:
Vai de capu ei de glumă! E un fel de gîdilă-mă ca să râd. Când ți-a venit ideea că ar putea fi umor? Înainte de comentariul Mâței sau după?
Ai o problemă cu religia în general. Când vine vorba de ea ți se înpletesc sinapsele și nu mai faci diferența dintre realitate și umor sau dintre adevăr și halucinație. Oare cum de la articolul ăsta, care-i de același tip și în aceeași categorie, numită sugestiv Opiacee, dar despre șah, ai dat like, în timp ce aici te apuci să faci ditamai critica unei glume?
Dacă era un articol non-glumă îl puneam la Religie, Filosofie sau poate Abstract.
Aș zice că tu ai o problemă cu religia, nu eu. Tu ești ăla care caută și găsește manifestări ale divinității oriunde, mai ales unde nu e cazul.
Dar, revenind la textul tău recent:
1. În categoria opiacee ai inclus materiale care pot fi numite încercări literare. Cu excepția bănuțului norocos, nu e nici urmă de umor în ele, ceea ce nu e o problemă, fiindcă nici n-ai căutat să fii satiric, dimpotivă, serios.
2. Dacă ai vrut, din start, să scrii un pamflet despre fotbal, cum susții, atunci cum explici răspunsul pe care i-l dai lui Goe?
„Articolul ăla a apărut inițial ca răspuns la întrebarea unui prieten care spunea că nu vede nicio valență metafizică în fotbal, după care l-am reluat pe blog. ”
Deci ai avut o discuție serioasă cu un prieten despre valențele metafizice ale fotbalului (părerea ta!) și i-ai explicat, într-un text (probabil pe fb?!) care e legătura dintre fotbal și metafizică, Apoi ai repostat același text pe blog. Pe urmă ai dres-o că e o glumă, agățîndu-te de ideea salvatoare a doamnei Mâța care, la rândul ei te-a ironizat destul de fin. Chiar foarte fin, aș zice.
Cred că înțelegi o mulțime de lucruri de-a-ndoaselea, cel puțin în cazul de față.
Manifestările divinului chiar se află oriunde (sau nu se află nicăieri; a treia posibilitate nu există). Dacă lumea este creația (și chiar manifestarea) lui Dumnezeu, atunci e firesc să dai peste El unde nici nu te aștepți. Există o „teoremă” care spune că Dumnezeu s-a ascuns pretutindeni, chiar și în inima materiei, chiar și în mijlocul fiecărui atom, așteptând să fie căutat și găsit de către om. Doar că noi nu îl vedem. Cu cât începi să te trezești mai mult față de realitatea și prezența Lui, cu atât începi să descoperi o lume din ce în ce mai miraculoasă acolo unde alții nu văd decât banalitate și lipsă de sens. Dar de aici și până la a-i găsi valențe spirituale fotbalului e cale lungă. O cale pe care doar hohotul de râs o poate acoperi. Desigur însă că, neavând acel simț sau busolă internă care să îți indice prezența lui Dumnezeu (sau nordul sufletului), nu vei fi nici capabilă să faci diferența între „această piatră îl ascunde pe Dumnezeu” și „fotbalul îl ascunde pe Dumnezeu”. În direcția asta semeni cu Goe. Alții însă să știi că n-au problema asta.
1. Opiacee nu este o rubrică pentru umor, ci pentru ficțiune – înțeleasă în sensul de text care nu urmărește să relateze un eveniment de viață sau o opinie subiectivă a autorului (cel puțin nu în mod direct), ci izvorăște din imaginația lăsată să zburde liber. Chestie de care, din nou, alții s-au prins. Am și rubrică pentru umor, unde de exemplu pun bancuri.
2. Cine a zis că a fost „o discuție serioasă cu un prieten”? A fost o discuție la fel de serioasă pe cât este cea de față – omul a râs. Iar Mâța a simțit nevoia să lase comentariul ăla probabil după ce ți l-a citit pe al tău. 😀
Să mai notăm, în treacăt, că termenul „serios” nu este corect folosit aici (nici de către tine și nici de către mine), deoarece opusul comicului sau umorului nu este seriozitatea.
Aldus, uneori am senzația că ești mai maniacal decât Ioan Sperling. Cel puțin de la o vreme. Există vreun subiect, fapt, aspect în care să nu-l amesteci pe Dumnezeu?
Dintr-o credință intimă, pe care ar trebui s-o ții numai pentru tine, ajungi să faci prozelitism deșănțat. Dacă tu nu l-ai vârî pe Dumnezeu în ciorbă, în tocăniță, în pat, în debara, în pietre și-n apa potabilă, mie nu cred că mi s-ar năzări, din senin, să afirm, periodic că nu există dumnezeul căruia îi faci tu publicitate.
Ce înseamnă prozelitism deșănțat? Tu spui că ajung să-L văd pe Dumnezeu peste tot. Abraham Joshua Heschel spune că „Dumnezeu nu are nicio importanță dacă importanța Sa nu este supremă.” Altfel spus, Dumnezeu ori este peste tot, ori nu este nicăieri.
Și este firesc să fie așa, dacă admitem existența lui Dumnezeu ca bază și cauză primară a acestei lumi. La fel cum este firesc ca un fizician să spună că totul este, din perspectiva lui, o colecție de atomi. Sau ca îndrăgostitul să vadă chipul iubitei în fiecare floare, iar artistul să descopere calități estetice chiar și în bube, mucegaiuri și noroi.
Fizicianul o să-ți spună că totul este constituit din atomi. Orice îi vei arăta tu va fi redus de el fie la o colecție de particule elementare grupate într-un anume mod, fie la o interacțiune între ele. Iar dacă nu va putea face asta înseamnă că nu este fizician și n-a înțeles mai nimic din fizică. În mod analogic, metafizicianul îl va descoperi pe Dumnezeu peste tot. Faptul că tu nu-i împărtășești perspectiva, nu i-o înțelegi sau chiar te oripilează nu modifică cu nimic realitatea sau starea de fapt a lucrurilor. Arată doar că nu ai înțeles metafizica.
Prozelitismul lui Abraham Joshua Heschel este la fel de mare ca prozelitismul fizicianului: ambii nu fac altceva decât să-ți expună niște concluzii la care au ajuns și care sunt din perspectiva lor corecte. Dacă existența atomilor ar depinde de fiecare părerolog, atunci fizica modernă nu ar avea un fundament solid. Iar dacă existența lui Dumnezeu ar depinde de fiecare afirmație a unuia sau a altuia (cum ar fi a ta) că El nu există, atunci nu prea ar mai fi Dumnezeu. Așa că faptul că afirmi, periodic, că nu există „dumnezeul căruia îi fac publicitate” este totalmente irelevant.
Sigur, o atitudine mai înțeleaptă decât să afirmi asta ar fi să aduci niște argumente. Dar e greu să vii cu argumente de ordin intelectual când reacțiile tale sunt, după propriile tale spuse, preponderent reflexe, alergice și emoționale: simplul fapt că mă vezi pe mine descoperindu-l pe Dumnezeu peste tot (până și în lucruri în care de fapt nu-l descopăr deloc, cum ar fi în cazul de față, în fotbal) îți declanșează o reacție de respingere sau repulsie. Curat homo sapiens! 🙂
Ți-am mai spus, parcă: Dumnezeul despre care vorbești tu nu există. Ăla care iartă, iubește, judecă, pedepsește, ne dă încercări ca să ne întărească credința în el, ăla căruia diavolul îi face concurență… Dumnezeul ăla minimizat, vulgarizat, banalizat, ăla căruia copiii îi zic Doamne-doamne, ăla nu există.
Da, am înțeles. Asta este părerea ta. Eu am numit-o nu demult chiar prejudecata ta. Tăria cu care o susții, în pofida oricărui argument logic și de bun simț, te apropie foarte mult de cei pe care-i numești habotnici religioși. Ei susțin cu tărie că Dumnezeu există și e bun și iubitor, tu susții cu tărie că fix invers.
Că tot veni vorba, ideea unui Dumnezeu indiferent și lipsit de sentimente este ceea ce aș numi eu minimizare. Indiferentă e și o piatră. Dacă la asta se rezumă Dumnezeu, atunci felicitări, l-ai coborât la regnul mineral, adică mult sub noi.
Greșești, Aldus! Eu îl tratez cu respectul și decența cuvenite, așa cum tratez orice fenomen, fapt, despre care mai mult nu știu decât știu. Așa tratez matematica, fizica, muzica dodecafonică și creațiile în vers alb ale multor poeți. Dacă deasupra universului și a tot ce ar putea să existe dincolo de puterea mea de înțelegere există CEVA-ul generator al TOTULUI și NIMICULUI, nu-mi permit să mă bat pe burtă cu EL, nu-i atribui sentimente și reacții omenești, că mîine-poimâine încep să cred că sughite, strănută, se scarpină-n cap, suferă de constipație, se ramolește, are vise erotice și, de ce nu? – poate deveni invidios pe unul ca tine.
Tu, dimpreună cu amicii tăi habotnici religioși, îi puneți barbă și mustăți, îl apărați de muște (muște ca mine) și-i dați vitamine, ca să-i întăriți sistemul imunitar. Păi, are Indescriptibilul și Intangibilul Făcător Al Lumii nevoie de milioane de dădace ipocrite care-i schimbă scutecele fără să fie nevoie (că Dumnezeu nu se cacă pe el!), ca să-și dovedească buna-credință și aptitudinile de slugoi perfecți? Are nevoie de avocați ai apărării? Are, cumva, importanță, acolo, în înaltele sale sfere, ce cred niște pigmei despre existența/non-existența lui? Cu asta crezi tu că se ocupă Creatorul, să-și numere like-urile venite de pe Terra?
Du-te, mă, de te culcă, fiindcă somnul e cel mai bun medicament împotriva prostiei. Nu pentru prost, ci pentru ceilalți, că, pe timpul somnului unui prost, își văd, și ei, săracii, de treburile lor.
Păi îl tratezi cu decența și respectul cuvenite, după ce mai întâi îl cobori la un fel de extraterestru indiferent care a creat niște purici de care nu-i pasă, fără măcar să-ți dai seama că prin asta îi conferi un jilț mult mai jos decât cel pe care i-l dă de exemplu religia. 😉
Faptul că nu-i atribui atribute omenești introduce un Dumnezeu nou – brandul tău personal de Dumnezeu, diferit de Dumnezeul tradițional, care a creat omul „după chipul și asemănarea Sa”. Altfel spus, ideea că Dumnezeu ar avea sentimente nu-i puită de unu’ pe nume Aldus, ci este parte din doctrina creștinismului. După cum e parte dintr-o mulțime de alte religii și tradiții (până și zeii din mitologia elenă sau romană aveau toane), dar nu insistăm acum.
N-aș vreau să intru prea tare în chestiuni personale, dar, de vreme ce îmi spui să merg la culcare că asta vindecă prostia, îmi pare interesant că n-ai avut și nu ți-ai dorit niciodată un copil. De ce? Cred că lipsa acestei chemări sau laturi materne ar putea explica, psihologic vorbind, de ce nu poți concepe un Dumnezeu patern, care să fi creat niște ființe în care să fi ascuns ceva din spiritul său divin, de care să fie atașat, cu care să se joace și de la care să aștepte ceva mai mult decât de la niște simpli pigmei pe care să-i uite a doua zi.
Până și această perspectivă este una înjositoare, care îl coboară pe Dumnezeu în rolul unui artist submediocru, căruia nu-i pasă de munca și creația lui. A scris o carte la mișto și apoi își bagă picioarele în ea și-n personajele ei, deoarece el este mult deasupra cărții. Halal respect și decență! 🙂
Un sofism este un raționament corect în aparență, dar fals în realitate.
Manifestările sofismelor sunt: “ignorarea întrebării” pentru a devia argumentul spre problemele irelevante folosind așa-numitul “hering roșu”, făcând argumentul să aibă un caracter personal (“argumentum ad hominem”) și discreditând caracterul opoziției, “cerșitul întrebării” (“Petitio Principi”), utilizarea “non sequitur”, falsul “cauză și efect” (“post-hoc ergo propter hoc”), “alinierea” (toată lumea spune așa), “dilema falsă” sau “eroarea fie-fie”, în care situația este extrasimplificată, “stivuirea cărților” sau utilizarea selectivă a faptelor, precum și “analogia falsă”. Un alt dispozitiv comun este “generalizarea falsă”, o abstractizare a argumentului care mută discuția la platitudini unde faptele chestiunii sunt pierdute.(wikipedia)
Felicitări. Ești bun. Cele două bloguri pe care te citesc sunt dovada aplicării de tine a celor de mai sus. Atât.
Din câte știu, de-o vreme încoace scriu pe un singur blog, așa că mă întreb care-o fi al doilea. Îmi poți spune aici într-un comentariu, că te-am pus temporar în moderare.