Există trei moduri prin care putem determina un prieten sau un cunoscut să facă un anumit lucru. Primul este prin persuasiune. Îi cerem sau îl rugăm să facă lucrul respectiv. Abordarea asta nu e foarte eficientă, iar șansele de succes sunt invers proporționale cu intensitatea cu care îl batem la cap. Al doilea mod este prin exemplu direct. Dacă respectivul nu simte că i se solicită să facă ceva, dar are ocazia să vadă la noi sau să „guste” pe viu din ce înseamnă ceea ce dorim să îi propunem, s-ar putea să facă lucrul respectiv din proprie inițiativă. Și asta e mult mai important, pentru că dacă l-ar face fără să-și dorească cu adevărat, doar ca să scape de gura noastră, e aproape ca și cum nu l-ar face deloc. Aici intră, de exemplu, educația pe baza modelelor pe care copilul le vede la părinți, la televizor etc. Degeaba îi spun părinții să învețe și să fie cuminte, dacă ei sunt analfabeți și răi. Va face ce vede, nu ce aude. În fine, a treia modalitate este să dăm acatiste sau să apelăm la Baba Omida.
Mergând pe linia celor de mai sus, mi-a venit ideea ca în loc să recomandăm un film prin cuvinte, făcându-i o recenzie (metoda 1), sau suplimentar față de asta, să-l promovăm printr-o secvență care ne-a plăcut sau pe care o considerăm interesantă (metoda 2, prin exemplu direct). Așa că vă invit să publicați pe blogurile voaste (și nu pe al meu; vă rog să nu-mi umpleți spațiul comentariilor de mai jos cu clipuri video; dacă nu aveți încă blog, vă puteți deschide unul gratuit în câteva minute) secvențe din filme care v-au plăcut. Sau secvențe care v-au plăcut din diverse filme.
O astfel de secvență poate fi folosită nu doar pentru a promova filmul din care face parte, ci și pentru a transmite o idee, pentru a exprima o perspectivă sau un punct de vedere etc, într-un mod mai percutant, memorabil și sugestiv decât ați putea-o face voi în cuvinte. Sau poate fi o secvență cu valoare artistică de sine stătătoare, care merită văzută separat de film, pentru că e foarte reușită sub anumite aspecte. Imaginați-vă, de exemplu, că într-un film polițist altfel mediocru, pe care nu l-ați recomanda, cineva ar cita la un moment dat un fragment din Eminescu. Poate momentul respectiv merită văzut. Sau, alteori, o secvență scurtă poate conține o idee-forță pe care i-o puteți servi ca răspuns de efect interlocutorului. 🙂
Desigur, o să public și eu, dar începând cu articolul sau unul din articolele viitoare. Textul de față este doar un preambul.
Înțeleg că, prin articol, apelezi la prima abordare. Rugaminte, persuasiune, bla bla. Și după, vei da chiar tu un exemplu, potrivit metodei 2. Deci, pas.
Cred că te-ai inpirat din postările Dianei, Suzanei, Vero eventual, și ai vrut/vrei să creezi un grup cu răspunsuri pe o temă dată. De ce nu zici așa? Eu nu sunt în stare să gândesc la comandă și le apreciez enorm pe persoanele care o fac și intră în joc.
Succes.
*inspirat
Se poate spune și așa, că în lipsa secvenței propriu-zise acest articol se încadrează la prima categorie. O observație inteligentă. Dar toate articolele de până acum se încadrează la categoria asta. Adică, aproape tot ce ai citit până acum la mine sau la alții. Articolul de față nefiind o excepție. Iar pe viitor o să adaug și secvențe.
Nu știu la ce grup te referi. Nu le citesc pe Suzana și pe Diana, iar pe Vero doar uneori. Deci, n-am spus că vreau să fac aia pentru că nici nu știu ce e aia. Uneori ai o imaginație bogată.
Iar te dai după cireș. Văd că eviți să recunoști că vrei un grup pe teme fixe. Gen ”miercurea fără cuvinte”, ”jocul cuvintelor”, ”reflexii în oglindă”, etc. Poate vrei să actualizezi ”clubul cinefililor” (îmi amintesc că aveai un blog pentru filme). De ce o iei pe ocolite? Ideea nu e rea, doar că nu toți vor să folosească blogul personal pentru a răspunde unui necunoscut. Nu mai sunt acele vremuri de început când o leapșă se propaga rapid și toți aflam și ne distram. Mai insistă, poate, poate.
Nu mă dau deloc după cireș. Ideea cu grupurile e bună, dar fără legătură cu articolul de față. În care v-am zis să publicați pe blogurile voastre secvențe care vă plac din diverse filme. Ce grup? Că nu e cu vot, cu linkuri, nu e niciun grup. Pur și simplu, dacă ai o secvență care ți-a plăcut și e memorabilă, să o publici într-un articol. E ca și cum v-aș sugera să puneți mai multe poze în articolele pe care le scrieți, că sunt cam „uscate”, cam numai text, și le puteți face mai atractive dacă le condimentați cu imagini. Unde e grupul cu care insiști? Că n-are nicio legătură cu niciun grup.
Mda, forma ta specială de autism – fragmentarismul exacerbat – te-a dus la această provocare.
Intuitiv, ai înțeles ce e persuasiunea. Asta e îmbucurător. Persuasiunea e o chestie cu șurub, cum zici tu, sentențioasă. Numai că nimeni nu folosește persuasiunea în interesul celuilalt, ci în propriul său interes. Marketing.
Recte, eu, dacă vreau să te determin să vezi un film închipuindu-ți că TU ai decis să-l vezi, n-o fac pentru desfătarea ta, ci pentru mine, ca să avem un punct comun de vorbit despre filmul ăla după ce l-a văzut ți tu.
Știi unde ai distrus bunătate de demers? Acolo unde ai dat cu nuca în perete ca Ieremia cu oiștea-n gard, folosind unul dintre imbecilele tale exemple care-i reduc interlocutorului, aprioric, inteligența la inteligența unei celenterate.
Adică: să găsesc eu un film de căcat pe care merită să-l vezi, persuadatule, măcar pentru scena asta?! Da de ce să nu aleg eu un film bun, care merită văzut, fotogramă cu fotogramă?
Am listă, aici!
@vax-albina, ”miercurea fără cuvinte”, ”reflexii în oglindă”, ”jocul cuvintelor” nu sunt “grupuri cu teme fixe”. De unde ai scos aşa ceva? Sunt jocuri în care intri când ai chef, iar când n-ai chef de ele ignori; nu înseamnă că faci parte dintr-un grup. Te treci într-un tabel doar ca să se ştie că-n ziua respectivă te-ai jucat. Şi nu e nicidecum vorba de gândit la comandă.
Iar ceea ce propune Aldus e tot un joc, un soi de leapşă, numai că fără nominalizări.
Asta nu înseamnă că am de gând să intru în jocul lui. Nu văd de ce mi-aş pierde timpul căutând pe net secvenţe din filme. Poate că el şi le trece într-un soi de bază de date când le descoperă. Eu n-am obiceiul ăsta.
@Renata
Nu am autism; asta e o aberație pe care continui să pedalezi în mod prostesc. Iar persuasiunea o poți folosi și în interesul altora, cum este cazul unei mame care vrea să-și educe copiii; dar pentru tine ceea ce nu există în universul tău nu există nicăieri. Cică marketing! Un sfat dat unui prieten e tot marketing? Lumea nu e atât de îngustă pe cât o vezi tu.
Când îi recomand cuiva un film nu vreau neapărat să vorbim ulterior despre el. Uneori nici nu e cazul de așa ceva, pentru că sunt persoane cu care nu am astfel de discuții. Însă, dat fiind că filmul respectiv mi-a produs „efecte psihedelice”, vreau să-l fac și pe celălalt părtaș la ele. Vreau să trăiască și el încântarea, emoția, freamătul, suspansul, misterul și toate celelalte stări minunate pe care le-am trăit eu vizionând filmul. De asta i-l recomand. E ca un fel de bucurie prin empatie, bucurie că se bucură celălalt. Cam cum zicea bunica mea când eram mici: „Eu îs hrănită când vă văd pe voi hrăniți.” Adică, se simțea ea sătulă când vedea că noi ne-am săturat.
Unde am zis că merită să văd un film de rahat pentru o scenă bună? Am zis că merită să văd scena aia particulară. La tine pe blog, nu la televizor. Și ca atare, s-o publici, dacă tot ai văzut-o și ți-a plăcut. De ce să văd tot filmul, mai ales dacă îmi spui că-i prost? Dar pot vedea secvența aia, care, deși apare într-un film prost, te-a impresionat. Să n-o lași să moară odată cu filmul din care face parte.
Uite un exemplu concret: scena aia cu Caliu intepretându-l pe Paganini e faină, nu? Să zicem că ne uităm la film (nici eu nu l-am văzut) și constatăm că e slab. Totuși, scena aia rămâne mișto. Și merita arătată și altora. Nu ca să vadă tot filmul, ci ca s-o vadă doar pe ea. Ok, nu se bucură două ore cât ține filmul, la care le spunem că n-are rost să se uite, dar se bucură două minute, cât ține secvența aia. Știi cum zic?
Foarte bine că ai listă, bagă mare!
@Vero
Nu le trec într-o bază de date. Dar câteodată îmi aduc aminte de ele și le mai caut, ca să prove a point. Sau ca să glumesc, cum a fost cazul ăsta. Și mi-a venit ideea că aș putea publica astfel de secvențe faine și pe blog. Pentru că sunt multe filme care au scene faine, interesante. Și că mi-ar plăcea să descopăr alte asemea secvențe, la voi sau la alții.
Ba ești autist! Și e normal să nu conștientizezi asta, că, dacă ai conștientiza-o, n-ai fi.
Autistul se bucură de o fărâmă de miez de nucă într-un rahat, și nu simte duhoarea rahatului, și nu e scârbit de locul de proveniență, el îl culege și-l savurează, fiindcă lui îi place miezul de nucă.
Cât poți fi de artificial și neverosimil cu exemplul tău – film prost în care un personaj recită Eminescu! Adică, după ce că tot filmul e prost și miroase a făcătură de doi lei, îl mai vezi și pe ăla recitând Eminescu. Ca nuca-n perete și ca miezul de nucă în rahat. Rahat – fecale, nu rahat turcesc!
De ce aș vedea, ruptă de filmul prost integral, o scenă bună? Ca să ce?
Iar revenim la obsesia ta cu puncualitatea unui ticălos?!
P.S: Iar au folosit un termen pe care nu-l stăpânești: persuasiune,
Mai demult, când eram într-un cenaclu de literatură, un coleg mai mare i-a spus profei că a văzut o secvență foarte frumoasă, artistică, ceva cu oglinzi dacă bine rețin, într-un film polițist mediocru. Și a zis că ce păcat că au băgat-o într-un astfel de film de duzină! La care profa i-a răspuns că ba e foarte bine, pentru că așa o vor vedea mai mulți. Acum, desigur, mă aștept să zici că și faza asta e inventată.
Iar analogia ta e greșită. Miezul de nucă e impregnat de mirosul și gustul rahatului în care se află, așa că nu-l poți savura făcând abstracție de context. Pe când o secvență de film da. Cu atât mai mult cu cât cititorii tăi nu vor vedea deloc filmul, ci doar secvența respectivă. Păi tu ai văzut filmul Concertul, cu Caliu? De unde știi că e bun? Dar secvența ți-a plăcut, nu-i așa? Autisto.
Din nou te legi de detalii și pierzi imaginea de ansamblu. Ăla era un exemplu. Ideea e că există filme proaste care totuși au părți sau secvențe bune sau interesante.
Apoi, eu am zis să publicați secvențe frumoase din orice filme. Dacă tu nu găsești nimic interesant la un film prost, atunci arată-ne secvențe doar din filme bune – care-i problema? Ești total inadecvată. Mă faci autist, dar te focalizezi pe o singură propoziție din articol și o faci din țânțar armăsar. Deci, uite unde se ascunde autismul real!
Dacă nu vrei, nu te uita. Mie în schimb mi-ar plăcea să mă uit. De ce? Pentru scena în sine. Arta nu are o durată minimă. Poți să ai două ore de artă într-un film întreg sau doar 5 minute de artă într-o singură secvență mai reușită. O să gust acele 5 minute, ca și cum ar fi un ultra-scurt-metraj. Care-i problema? Și, mai ales, care-i problema ta? Zici că a dat damblaua în tine mai nou.
Nu ți-a plăcut secvența cu Paganini? A fost doar de câteva zeci de secunde. Și n-ai văzut filmul, adică contextul. Ei, și mie mi-a plăcut. Și mi-ar plăcea să văd mai multe secvențe ca ea, chiar dacă sunt scurte. Ce-i așa de greu de înțeles?
Pe Facebook dau peste o grămadă de reels-uri cu secvențe din filme, din documentare și alte cele, unele cu mii de comentarii. La majoritatea nici măcar nu scrie din ce filme sunt luate. Unele conturi se ocupă doar cu așa ceva. TikTok e bazat aproape exclusiv pe conținut video scurt. Tu pe ce lume trăiești?
Uite, am deschis secțiunea Video din Facebook:
O secvență dintr-un serial de care n-am auzit niciodată, pe care autorul o numește memorabilă („iconic”). Un sfert de milion de reacții, 5600 de comentarii și 18 milioane de vizualizări. Bun venit în secolul XXI!
Daca e sa-ti pun secventa mea preferata, nu mai iesi din baie 😆
Uite o replică deșteaptă la Gigli! 🙂
Gigli, Aldus locuiește singur. Nu trebuie să se retragă în baie pentru atâta lucru. Sau lucrare, cum vrei să-i zici.
Hai ca am ras copios la ultimele doua replici dintre Gigli si Renata 😀 😀
@papagigli
Bagă mare! 🙂
@liviutm
Și eu mai nou câteodată râd de ce scrie Renata. 🙂
„Mai demult, când eram într-un cenaclu de literatură…”
Uite că p-asta n-o remarcasem! Dar ce făceai tu la cenaclul de literatură? Te uitai cu oglinjoara lipită de bombeu pe sub fustele fetelor?!
Hai, să nu-mi spui că erai activ! Adică te duceai cu lucrările tale să le citești celorlalți și să primești critici sau laude. Că asta se întâmplă la un cenaclu literar, se citesc creații și auditoriul comentează. Sau la voi în localitate se discută despre filme? Adică se povestesc filme, că băiatul ăla doar relata că a văzut într-un film mediocru o secvență bună, nu? Nu că vă uitați cu toții la un film și-l comentați după. Tare de tot colegu ăsta mai mare, capabil să redea în vorbe frumusețea unei secvențe de film! Nici criticii de specialitate nu prea se încumetă să povestească imagini. Doar Margareta Nistor, pe vremea când erau casetele video la modă era în stare să traducă nu numai ce vorbeau actorii, dar și ce vedeai cu ochii tăi pe ecran – „uite, o funie de usturoi atârnată în grindă” (la un film cu vampiri!).
Da nici cu profă-ta de română nu mi-e rușine! „Ba foarte bine că regizorul a băgat o scenă bună în filmul lui prost, că așa o vor vedea mai mulți.” Mai mulți decât câți? De cât ar fi văzut filmul dacă era cap-coadă prost? S-au dus mai mulți, la îndemnul ălora care-l văzuseră – duceți-vă, bă, să vedeți filmu ăla prost, că are în el o scenă tare de tot, cu oglinzi? Așa? Bag semă că și profa de română credea, ca și tine, că un regizor își propune de la început: ia să fac un film mediocru, dar să inserez în el vreo două scene de Oscar.
Nu, de data asta sunt convinsă că n-ai născocit nimic, e ciné-verité pur-sânge.
Iar postul ăsta e un tampon. Ce-ți tamponezi tu cu el? Sudorile frunții. De ce? Știi tu mai bine! 🙂
Am observat că ai o problemă cu asimilatul informațiilor din comentariile mele. Ba nu ramarci chestii, ba pe altele le interpretezi aiurea… Iată alte câteva exemple în acest sens:
Unde am zis că a redat în vorbe frumusețea secvenței? Sau că măcar a încercat s-o povestească? Sau că i-ar fi cerut cineva așa ceva?
De câți ar fi văzut scena respectivă dacă ea ar fi apărut într-un film cu pretenții artistice. Vrei să otrăvești o populație și să te asiguri că otrava ta ajunge pe limba cât mai multor oameni? Toarn-o în bere, nu într-o șampanie selectă. Vrei să te asiguri că scena ta mișto ajunge pe retina cât mai multor spectatori? Pune-o într-un film polițist american, nu într-un film românesc premiat la Cannes.
Băi, ce greu e uneori cu tine… Atâtea presupuneri fără sens, toate cu scopul de a ridiculiza ce am zis eu. Plus reducerea echipei de producători la un singur om, ca și cum tot ce vezi pe ecran corespunde integral cu ce și-a imaginat și a dorit el. Chestie care arată că nu prea ai idee nici cum se fac filmele. De unde știi că scena respectivă n-a fost creația unui scenarist secundar sau a unui scriitor care s-a bucurat și el că i-a fost aprobată și că a putut-o băga cumva acolo, în filmul pe care trebuia, alături de alți 20 sau 30 de oameni, să-l facă cât mai prizabil la public și cât mai aproape de viziunea sponsorilor? Că a trecut de producătorul șef, de regizor și de tăierile ulterioare ale studioului de film sau casei de producție?
Asta, ca și întrebarea cu bombeul din introducere, sunt mostre de nesimțire.
Faptul că declari ultima mea frază „mostră de nesimțire” mă bucură nespus. Înseamnă că am dreptate.
Dar tot nu mi-ai spus ce căutai tu la un cenaclu literar? 🙂
Nu am habar la ce te referi în ultimul paragraf, mă refer la partea cu sudorile frunții (știu doar bancul cu niște fete de internat care s-au trezit pline de sudori, pentru ca a doua zi sudorii să recunoască), așa că n-aș putea să-ți spun dacă ai sau nu dreptate, dar pot să remarc tonul ironic, zeflemitor, arogant, lipsit de bun simț, care-i prezent din ce în ce mai des în intervențiile tale. Iar tonul, cum se spune, face muzica.
Când o să pui întrebări pe un alt ton, poate o să primești și răspunsuri. Până acum, n-ai făcut decât să ironizezi explicațiile mele, inclusiv prin întrebările pe care le pui și modul în care o faci.