S-o luăm cronologic.
Luni, 1 aprilie (iar asta nu e o glumă), Israelul bombardează consulatul iranian din Siria, pulverizând practic întreaga clădire și ucigând 16 iranieni.
Sâmbătă, 13 aprilie, la prânz, jurnalistul Adrian Onciu scrie pe Facebook:
OCHII PE TEHERAN
Iranul, considerat inamicul nr. 1 al statului Israel, este departe de a fi în poziția Siriei. În contextul regional, președintele Bashar al-Assad își poate permite ”luxul” de a nu riposta la bombardamentele Israelului/Turciei/Statelor Unite pe teritoriul sirian. Și asta pentru că nu are capacitatea militară de a răspunde.
Președintele iranian Ebrahim Raisi, în schimb, conduce cu mână de fier țara cu o populație de 88 de milioane de locuitori (în comparație, Siria are doar 22 de milioane, Irakul – 44 de milioane, iar Israelul 9,5 milioane). În ciuda sancțiunilor impuse de SUA la sugestia Israelului, în ultimii ani Teheranul și-a dezvoltat puternic forțele armate. Nu doar din punct de vedere numeric, ci și prin fabricarea la scară largă a unor rachete balistice, drone și alte arme de ultimă generație.
O parte din armamentul fabricat de Teheran a ajuns în mâinile militanților Hezbollah, dar și în depozitele altor organizații islamice grupate în Axa Rezistenței. În plus, iranienii au produs atât de multe arme, încât își permit să exporte și în Rusia (vezi vestitele drone Shahed – relativ ieftine și foarte eficiente în războiul din Ucraina). Strânsa colaborare ruso-iraniană sub umbrela BRICS+, atât în domeniul militar, cât și comercial, nu avea cum să rămână fără ecou la Tel Aviv.
Spaima guvernului Netanyahu este că Iranul va dezvolta la un moment dat (cu sau fără sprijinul Rusiei) capacități militare imposibil de contracarat fie și cu vestitul scut antirachetă Iron Dome. Săptămâna trecută, cotidianul Washington Post (gazeta de perete a CIA) a avertizat într-un articol că „Teheranul acumulează în ritm accelerat uraniu îmbogățit, iar o parte din el ar fi foarte aproape de calitatea necesară pentru a face o bombă nucleară”. Experții citați de Washington Post se tem că Iranul este la un singur pas de a produce arme nucleare. Povestea seamănă cumva cu armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, doar că acum temerea israelienilor ar putea fi îndreptățită.
Potrivit mass-media, programul nuclear al Iranului se desfășoară într-o bază subterană, la zeci de metri sub un munte de la marginea Marelui Deșert de Sare. Uzina de îmbogățire a uraniului, cunoscută sub numele de Fordow, a fost vizitată de inspectorii internaționali în încercarea de a stabili dacă uraniul este folosit pentru producerea bombelor nucleare.
Așadar, avem tabloul complet: pe o parte dezvoltarea fulminantă a capacităților militare ale Teheranului (vezi programul nuclear, plus colaborarea cu Moscova), iar pe de altă parte doctrina de securitate a Israelului, potrivit căreia Iranul rămâne cea mai mare și mai palpabilă amenințare.
În acest context, pentru Tel Aviv contează mai mult propria piele, decât interesele Statelor Unite în zonă, inclusiv legate de realegerea lui Joe Biden.
Unul dintre scenariile de luat în calcul este încercarea deliberată a lui Netanyahu de a-i provoca pe iranieni (fără acceptul SUA) și de a elimina pericolul până nu devine prea târziu. Atât acțiunea Hamas din 7 octombrie, cât și atacul asupra consulatului iranian de la Damasc ar avea drept scop atragerea Teheranului în război pentru justificarea ulterioară a unor lovituri „bine țintite” asupra uzinei de îmbogățire a uraniului.
Iranienii au simțit jocul. Dar nici nu pot rămâne cu mâinile-n sân, altfel ar lăsa loc pentru atacuri similare, mult mai durerose. Generalii de la Teheran au promis că „regimul sionist va fi pedepsit”. Problema e că guvernul Netanyahu chiar asta așteaptă. Are deja pregătită riposta și, așa cum știm din Gaza, lovitura va fi de sute de ori mai puternică decât anunțata pedeapsă iraniană. Și va include cu siguranță uzina de îmbogățire a uraniului.
Marile puteri, SUA, China, chiar și Rusia, au doar de pierdut de pe urma escaladării situației din Orientul Mijlociu. Doar că Tel Aviv-ului nu-i pasă. Își va duce planul la bun sfârșit, indiferent de consecințe.
Sâmbătă, 13 aprilie, seara, Iranul lansează sute de „proiectile” (drone explozive, rachete balistice și rachete de croazieră) asupra Israelului, nu înainte de a anunța Israelul de lansarea lor și de a spune că ele sunt o necesară ripostă de auto-apărare la atacul israelian asupra consulatului lor din Damasc și că cu asta Iranul consideră chestiunea încheiată.
Duminică, 14 aprilie, dimineața, jurnalistul Mirel Curea se întreabă pe Facebook:
Există precedente în care o reprezentanță diplomatică a unui stat să fie bombardată de forțe militare regulate ale unui alt stat, fără ca cele două state să fie în starea de război.
Unul este bombardarea de către avioane NATO, în mai 1999, a Ambasadei Chinei la Belgrad, care adăpostea conducerea serviciului sârb de informații militare.
În cartea sa de memorii, președintele chinez de atunci, Jiang Zemin, recunoaște că a acceptat asta „la insistențele lui Milosevici”, ceea ce a însemnat „o mare greșeală politică”.
La schimb, Milosevici i-a dat chinezului resturile avionului „invizibil” F-117, doborât de antiaeriana sârbă.
Chinezii au făcut ciocul mic, în momentul în care americanii le-au prezentat probe cu privire la transmisiunile prin care ofițerii sârbi din ambasadă își coordonau operativii din teren, în schimb, americanii le-au cerut oficial scuze, ca să le repereze onoarea.În concluzie, aștept cu mare interes să aflu care au fost motivele reale ale deciziei Israelului de a lovi consulatul iranian de la Damasc, pentru că ele cu siguranță au existat și au fost unele cât se poate de serioase și grave.
Postare la care cineva comentează:
Interesant ca au intrat rachete americane pe ferestrele ambasadei din 3 directii!
Iar Mirel Curea răspunde:
Iar asta, domnul general, fix în încăperile în care erau găzduiți și lucrau 14 ofițeri sârbi.
Duminică, 14 aprilie, după-masa, The Wall Street Journal publică/actualizează un articol în care titrează: „Israelul a respins atacul uriaș al Iranului, dar numai cu ajutor din partea SUA și a partenerilor arabi.” Și din care citez:
Lovitura iraniană de sâmbătă asupra Israelului a fost, după orice standard, uriașă. Teheranul a lansat 170 de drone încărcate cu explozibil, circa 120 de rachete balistice și aproximativ 30 de rachete de croazieră, potrivit Israelului. Pagubele ar fi putut fi catastrofale. După cum s-a dovedit, aproape toate au fost interceptate.
Acest succes s-a datorat unei combinații dintre sistemul sofisticat de apărare anti-aeriană al Israelului și asistența critică oferită de SUA și de alți parteneri occidentali și arabi. Avioanele de război americane, britanice și iordaniene au jucat un rol deosebit de important în doborârea dronelor. Cele mai multe dintre dronele și rachetele iraniene au fost distruse chiar înainte de a ajunge în spațiul aerian israelian.
Dacă Israelul și susținătorii săi pot repeta această performanță în condițiile unui război total – salva iraniană din acest weekend, anunțată clar în avans, a fost opusul unui atac surpriză – este o întrebare deschisă, la fel ca și capacitatea Israelului de a se apăra fără a primi ajutor din afară.
Duminică, 14 aprilie, seara, economistul Dan Diaconu scrie pe canalul lui de Telegram:
Iran-Israel, meciul pe costuri
Apărarea Israelului împotriva dronelor și rachetelor iraniene a costat aproximativ 1.5 miliarde de dolari. Fiecare rachetă anti-rachetă balistică a costat 3.5 milioane de dolari, în timp ce rachetele interceptoare pentru rachetele de croazieră iraniene au costat cam un milion de dolari bucata. Nu mai punem la socoteală avioanele ridicate pentru a vâna drone și muniția utilizată împotriva acestora.
De partea cealaltă, atacul Iranului a costat puțin sub 100 milioane de dolari. Dacă războiul continuă în aceste condiții, riscăm să vedem scenariul similar din Ucraina în care minunatele arme americane rămân fără muniție și nu mai are cine s-o producă.
Tot duminică, 14 aprilie, seara, Aldus scrie pe blogul lui o prognoză programată să apară luni, când e posibil ca dumnealui să fie ocupat. În caz că sunteți curioși, vă citez câteva din rândurile și gândurile lui Aldus:
Personal înclin să cred că războiul nu va continua, ci se va opri aici. Cred că Iranul a replicat pentru a nu-și știrbi imaginea, de vreme ce consulatul tocmai îi fusese distrus de către israelieni, fără ca aceștia să-și ceară ulterior scuze sau să ofere vreo motivație. A nu răspunde la o astfel de provocare directă și explicită i-ar fi pus pe iranieni într-o postură foarte proastă, de lași. Dar faptul că și-au anunțat în avans lovitura și că au declarat că ea va încheia socotelile din punctul lor de vedere indică lipsa unei intenții serioase de a continua sau escalada acest conflict. Așa că mai departe depinde de ce va face Israelul, dacă va face ceva. Să sperăm că nu. De altfel, faptul că Israelul susține că a oprit 99% din dronele și rachetele iraniene poate fi un indiciu că nu are de gând să răspundă militar. Dar vom vedea.
O părere oarecum similară o are și Cetin, pe care vă invit să-l citiți și mai ales să vedeți videoclipul de acolo dacă vreți să râdeți bine.
Iar luni, 15 aprilie, începând cu orele 16, voi citiți această cronologie. Între timp, desigur, e posibil ca situația să se modifice, așa că subiectul rămâne deschis.