Prinț și cerșetor

Zice Domnul Goe la el pe blog, împungându-mă și pe mine cu un link:

Nutresc speranța că un astfel de topic ar putea fi un prilej de a-i ispiti si stârni statistic pe vreunii dintre cei ce sunt, ca personaje, posesori (mai mult sau mai puțin, ori chiar deloc conștienți de posesie) ai unor informații relevante si lămuritoare care să ajute la elucidarea (din vorbă-n vorbă), a misteriosul nivel l-a care ar fi firesc să se echilibreze rapturile dintre cei celebri si cei anonimi, în oceanul socializărilor semi-sociale.

Înainte de a răspunde la provocare, țin să remarc construcția neobișnuită a textului. Construcție care include, fără a se limita la: o cratimă surpriză („nivel l-a care”), o virgulă neașteptată (să ajute la elucidarea, a misteriosul nivel) și o serie de „rapturi”. Mărturisesc că nu îmi era clar sensul acestui ultim cuvânt. Intuitiv, l-am tradus prin rupturi, diferențe, separări. Adică, rapturile ar fi un fel de… rifturi. În limba engleză, „rapt[ure]” înseamnă și exaltare. Dar dexonline.ro definește cuvântul prin răpire, jaf, hoție sau furt. Poate de identitate. Sau cine știe.

Dar să trecem la subiect. În opinia mea, nivelul misterios la care se echilibrează diferențele dintre cei mari și cei mici sau cei iluștri și cei necunoscuți este tronul din baie. Tron pe care toți suntem regi și pentru care atât săracul cât și bogatul descalecă, după cum spunea un autor de povești. Am un prieten care, începând să frecventeze cercuri cu miniștri, afaceriști și alți oameni puternici, la început, când intra într-o cameră cu astfel de oameni, și-i imagina pe toți stând pe acest tron. Astfel dispăreau diferențele. Soarele este o altă sursă de aducere cu picioarele pe pământ. Soarele care își revarsă căldura și lumina atât asupra anonimilor cât și asupra celor mai mari celebrități. Sau Eminescu. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. Dar apoi, desigur, de asupra tuturora se ridică cine poate. În principiu celebritățile.

Poate nu realizezi că există o problemă. Există! Nu e blocantă, nu e distrugătoare, nu e fatală, nu-i un capăt de țară, dar există. Însă lucrurile merg si așa, … haotic, spontan, reflex, cum s-o nimeri, atunci când împrejurările aduc în același spațiu de manifestare anonimi (relativi sau absoluți) si ne anonimi (mai comuni sau mai celebri).

Ei, iată: internetul este un alt nivel la care se echilibrează aceste „rapturi” dintre cei celebri și cei anonimi. Inclusiv blogurile. Tocmai pentru că celebrii pot îmbrăca haina anonimatului iar anonimii pot deveni celebri. Și-n rest, nu contează cine se află în spatele măștii (care în cazul de față este un nume): contează ideile pe care le exprimă în scris. La fel cum nu contează faptul că, folosindu-se de anonimat, unii se dedau la josnicii pe care nu le-ar face sub nume propriu. Pentru că cine să asculte astfel de josnicii? Scriind, ne scriem în primul rând pe noi înșine și abia apoi pe alții.

Dar dacă acest răspuns nu este satisfăcător iar cititorii vor dori, totuși, să trasez o demarcație clară și explicită între cei cu și cei fără nume, pentru a limpezi apele confuze din mai ales conștiința lor, de vreme numele nu este nimic altceva decât încă un văl sau încă o mască, le voi spune că, de fapt, un anonim este mai liber, mai onest și mai transparent decât o celebritate. Așa că, dragilor, uitați-vă numele, ca moșulețul din bancul de mai jos, și începeți să trăiți cu adevărat.

Un tânăr urcă în tren și nimerește într-un compartiment în care se aflau doi bătrâni. De fiecare dată când aceștia vorbeau, moșul i se adresa babei folosind apelative ca: „Draga mea”, „Iubire”, „Scumpo”, „Frumusețe”, „Trandafirul meu”, „Tinerețe” etc. La un moment dat, când bătrâna iese la baie și cei doi bărbați rămân singuri, tânărul îl întreabă pe bătrân, cu nedisimulată uimire și admirație: „Cum de ați reușit să păstrați vie flacăra iubirii până la vârsta asta și să vorbiți atât de frumos cu soția dvs?” La care moșneagul îi răspunde: „Adevărul e că acum câțiva ani am uitat cum o cheamă și mi-e rușine să o întreb…”

Numele nu este altceva decât o etichetă. Uitați-l și vă veți apropia mai mult de cine sunteți cu adevărat. Iar oceanul „haotic” din spațiul virtual, în care anonimi și celebrități își dau mâna și interacționează spontan unii cu alții, declinându-și sau nu identitatea, este un bun (chiar dacă modest) exercițiu în acest sens.