Luăm puțin o pauză de la recenta apocalipsă, pentru că este luni și ne ajunge o singură tragedie pe zi, și facem un exercițiu de imaginație. Se dă următorul clip foarte scurt:
Interpretați ceea ce ați văzut în acest clip sau construiți o poveste pe marginea lui.
O regie foarte buna. Imi vine greu sa cred ca e totul spontan. Plus ca si poza gagicei apare in prim plan, nu pe aparat. Poza care, zic eu, cred ca e reusita (chiar artistica, ca tot am avut dezbatere si pe tema asta). Si care ar putea sa fi fost facuta fara regie…
Lasand la o parte felul cum e facut clipul, ma gandesc ca atunci cand suntem surprinsi (si imortalizati), expresiile noastre sunt sincere si autentice. Iar daca cineva poate surprinde aceste momente, pot iesi niste fotografii foarte frumoase.
Sunt prea tineri ca sa-mi inspire ceva mai mult decat o simpla indragosteala condimentata cu ingrediente de mediu urban, parizian si tehnologic. Altfel e frumoasa fetita aia si simpatic pustiul dar prea tineri ca cineva mai matur cu cativa ani sa gandeasca despre ei o poveste de iubire complicata, fascinanta. Idila lor o sa se desfasoare cu spectatori din social media si o sa fie fericiti pana cand nu o sa mai fie. Ca toata lumea, dealtfel.
Da-mi un cuplu matur cu o femeie cu ochi verzi si parul rosu/negru/blond, locuind intr-un capat de lume si un barbat cu ochi cenusii si plete blonde/negre dintr-un alt capat de lume si poate o sa-mi vina inspiratia ca sa scriu un love story cu ei. Bineinteles sa nu fie pensionari. :))))
Un băiat, nu cine știe ce, devine interesant pentru o fată frumoasă fiindcă posedă un nu-știu-ce-deșteptăciune de aparat foto. Probabil că e o reclamă la scula cu pricina, fiindcă frontispiciul Arcului de Triumf e „mâzgălit” cu o siglă RBG.
Ce poveste să faci, dintr-o poveste gata-făcută?
Norocul aluia ca nu si-a luat o poseta in cap 😁. Sau ca n-a tipat domnisoara.
Altfe nu-mi prea inspira nimic, mi se pare grozav de artificiala toata scena. Fata e draguta. Locul mi-a pofta de rata. Ma duc sa tratez cu doamna, poate facem una, ca-mi e datoare 😁.
Povestea văzută de mine: băiatul, fotograf, remarcă pe stradă o fată și vrea să-i facă o poză. (Firește că amândoi sunt frumoși.) Se apropie de ea și o atinge din spate pe umăr, după care, când ea se întoarce, apasă declanșatorul. Poate veți spune că e ușor abuziv să atingi voluntar pe cineva din spate și să-i faci o poză fără a-i cere în prealabil acordul, dar face asta pentru a se asigura că expresia capturată de aparat va fi spontană, autentică, naturală, și nu o reacție artificială pe care fata ar fi afișat-o dacă ar fi știut și s-ar fi pregătit dinainte. După ce-i face poza în aceste condiții, lasă aparatul jos și se retrage mai mulți pași, pentru a o asigura că nu e în niciun pericol, că nu o urmărește cu intenții ostile, că nu are de ce să se teamă, că n-a vrut decât să-i facă o poză pe care o lasă la dispoziția ei. Fata, curioasă, ia aparatul de jos și, fiind plăcut impresionată de fotografia văzută, începe să zâmbească și îi face semn autorului să se apropie. Ceea ce a început printr-o atingere suspectă venită de la un necunoscut s-a transformat într-o surpriză plăcută. Cei doi povestesc, probabil băiatul îi explică intenția și proiectul la care lucrează, după care, când fata dorește să dea mâna cu el, el o surprinde din nou, alegând o altă variantă a atingerii palmelor, un fel de hi five care duce la o îmbrățișare, pentru ca la final, când pleacă, să o tragă în direcția lui, pentru că, nu-i așa, fiecare poveste se termină cu eroul care pleacă cu fata.
Evident că nu știm dacă e o poveste de o viață, de un an sau de o zi, dar ce importanță are? Mecanismul poveștii e același. Iar tâlcul ei este că pentru a o cuceri pe fată trebuie să o uimești, să o fascinezi, să o încânți, să o scoți din monotonia în care se afla înainte și să-i oferi ceva nou, neașteptat, asigurând-o totodată că se află în centrul atenției tale.
Cred că scena este autentică și nu regizată. Dacă privim cu atenție, putem observa că imediat după ce e atinsă pe umăr, fata are o tresărire de surpriză amestecată cu teamă, care nu cred că poate fi contrafăcută sau mimată atât de bine. Totuși, putem observa că imaginea alb-negru intercalată în clip nu este cea capturată în acel moment, deoarece în imaginea alb-negru chipul fetei nu mai exprimă aceeași surpriză și ea are mâna stânga pe poșetă, în timp ce în filmare nu-și ia deloc mâinile de pe telefon. Așadar, presupun că după ce au povestit, cei doi au mai făcut câteva poze, iar la montaj autorul a selectat pentru imaginea alb-negru o altă fotografie decât cea realizată inițial, probabil pentru că a considerat-o mai reușită. Dar, indiferent dacă scena este spontană sau regizată (iar fata știa din avans), ideea e frumoasă.
Aldus, povestea văzută de tine e “povestea gata făcută” cum bine zice Renata.
N-ai niciun haz.
Nu mai știu ce-a zis Renata; fii bună și explică-mi ce înseamnă că-i o poveste „gata făcută”. Și nu știam că trebuie să râzi la ea.
Aldus, dacă nu mai ştii ce-a zis Renata, reciteşte-i comentariul.
Nu ştii nici ce înseamnă “a nu avea niciun haz”. Mai uită-te şi tu prin dicţionare, că există online.
Povestea gata făcută e aia din clip. Nu era nevoie să ne spui tu ce-am văzut.