Îl iubesc din tot sufletul. Îl iubesc din toată inima. Om cu sufletul mare. Om cu o inimă mare. Mi-a frânt inima. Îmi tresaltă inima de bucurie și așa mai departe – nu știu cine ar putea număra toate expresiile care ilustrează faptul că inima este, în limbajul comun, sediu al afectivității și sălaș al sufletului. Un adevăr pe care toți îl confirmăm atunci când, referindu-ne la propria persoană, ducem intuitiv mâna la piept (și nu la tâmplă sau în altă parte).
Această simbolistică a inimii este prezentă, din ce știu eu, la toate popoarele și în toate culturile. Pe lângă limbajul comun, o întâlnim în poezie, în artă și în filme – mai ales în cele de dragoste. Iată, de pildă, un scurt dialog din episodul 10 al primei serii din „Once Upon a Time”, dintre Rumplestiltskin și Snow White:
– What ails you, child?
– A broken heart.
– Ah! The most painful of afflictions.
Albă ca Zăpada are inima frântă, neputând fi alături de cel pe care-l iubește. Iar magicianul1În „Once Upon a Time” Rumplestiltskin e unul dintre cei mai puternici magicieni. îi răspunde că asta e cea mai chinuitoare boală.
Cu toate acestea, unii consideră că ar fi mai corect să localizăm sufletul în zona capului. De exemplu, în comentariile de la articolul precedent, Renata spune:
Băi, dacă faci un transplant de cord sau obții un cord artificial, tu tot ăla ești, ai același „suflet”. Deci „sufletul” are alt sediu. Dacă îți scade dramatic secreția de serotonină însă, „sufletul” tău se modifică. Devii alt om. Deci caută-te de suflet în creier, nu în piept!
Renata este farmacistă. Ulterior, tot ea insistă:
Măi, poezia își permite orice licențe. Ca și pictura. Ambele îi râd în nas realității, fiindcă își permit. Au cu ce, mă! Au metafora la ele! În buzunarul de la spate al blugilor. Dar în realitatea banală și exactă în care trăim noi, rozătoarele de artă, să argumentezi că sufletul are sediu social în inimă, fiindcă un poet a zis „o inimă ce suspină” și fiindcă tu, când zici EU, duci mâna la piept…
Chiar așa: de ce ar fi deplasat să recurgi la mituri, artă și folclor pentru a argumenta adevăruri obiective? În fond, arta nu truchează realitatea, ci o stilizează și esențializează, scoțând la suprafață motive și semnificații profunde. Iar în realitatea banală și exactă în care trăim, omul comun folosește aceleași metafore cu care am deschis textul de față, pe axa inimă – iubire – suflet.
Ceva mai jos însă, vax-albina o secondează pe Renata:
Renata are dreptate. O bucățică de suflet e in creier. Explic. Am urmărit câteva episoade din ”Doctorul cel bun”. Pe scurt. E vorba, pe undeva, de un pacient care, din răutăcios și meschin, devenise atent și bun. Asta pt că avea o tumoare pe creier. Nu mai știu dacă a ales să fie operat și să redevină nesimțit. Mai știu doar că am gugălit și am aflat că altruismul depinde de secreția de oxitocină, etc. Deci creierul dictează felul în care simțim.
Și îmi amintesc că am citit un articol scris de papagigli, cred că pe vechiul lui blog, în care autorul se întreba de ce ducem mâna la piept când spunem „eu”, dat fiind că (zicea el) corect ar fi să o ducem la cap.
Ajunși în punctul ăsta, probabil că ar fi util să definim mai întâi sufletul și abia apoi să vedem unde s-ar putea ascunde, pentru ca nu cumva să discutăm despre el gândindu-ne la realități diferite. Problema pe care o întrevăd aici este că unii oameni se gândesc la suflet ca la un substitut pentru conștiință și pun apoi semnul egal între conștiință și gândire. Ori, din punctul meu de vedere, conștiința este mai largă decât gândirea carteziană pe care suntem învățați să ne-o exersăm la școală și pe care pune atât de mult accent civilizația occidentală, iar sufletul este mult mai strâns legat de emoții, de sentimente și de trăiri decât de această rațiune. Este, dacă vreți, ceea ce ne sensibilizează și ne face să fim oameni. De exemplu, un artist care admiră plin de transfigurare o floare sau un peisaj minunat are sufletul mai viu decât un fizician genial care trece pe lângă acel peisaj ca pe lângă ceva banal.
Această definiție împarte omul în doi poli: unul rece și sec, al rațiunii matematice, și altul cald și viu, al trăirii, emoției și sentimentelor. Odată ce acceptăm acest cadru, devine limpede de ce creierul împreună cu sistemul nervos poate fi pus în corespondență cu polul rațiunii în timp ce inima împreună cu sistemul vascular, prin care menține în viață inclusiv creierul, alimentându-l permanent cu sânge, poate fi pusă în corespondență cu trăirile, iubirea și sufletul. În particular, asta explică și de ce un calculator, deși are un procesor care emulează întrucâtva funcționarea creierului și este capabil să realizeze anumite operații logice, matematice sau chiar inteligente mult mai rapid decât o facem noi, este totuși lipsit de suflet și viață.
Antiteza dintre minte și inimă, sau gândire și trăire, sau rațiune și suflet e ilustrată foarte frumos în următoarele versuri ale poetului și filosofului Lucian Blaga:
A cunoaște. A iubi.
Înc-o dată, iar și iară,
a cunoaște-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.
Iar Ion Barbu, care a fost atât poet cât și matematician, și-a intitulat următoarele strofe, în mod sugestiv, „Umanizare”:
Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Și sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg,
Mi-ai apărut-sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai, acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
Desigur că definiția de mai sus a sufletului este una foarte lirică, să spunem așa. Dar mă gândesc că poate constitui un bun punct de plecare pentru reflecție și introspecție. Este posibil ca pe viitor să revin asupra subiectului, pe care să-l discut și din alte unghiuri. Până atunci, vă las cu două scurte secvențe din filmul „Dark City”.
Regizat de Alex Proyas și apărut cu un an înaintea lui „The Matrix” (care i-a preluat inclusiv elemente din platoul de filmare), „Dark City” este un film în care membrii unei civilizații extraterestre care împărtășeau o conștiință de grup și aveau puteri paranormale dar erau pe moarte realizau pe ascuns experimente pe oamenii dintr-un anumit oraș, ștergându-le și inoculându-le diverse amintiri și urmărind rezultatele. De exemplu, un om căruia i se implantează memoria și personalitatea unui ucigaș va continua să fie ca înainte, sau va începe să comită crime? Și făceau toate aceste experimente cu scopul de a descoperi și asimila sufletul uman.
Desigur, avem și un erou principal, care se trezește în timp ce tocmai i se implanta o nouă personalitate, așa că la început e confuz dar apoi începe să facă conexiuni și să le opună rezistență „străinilor” – cum sunt numiți extratereștrii în film – și, mă rog, n-o să vă povestesc toată acțiunea, dar în final supraviețuiește și „evadează”. Secvența de mai jos, revelatoare pentru discuția de față, ne prezintă un ultim dialog între acesta și unul dintre străini, care își injectase niște amintiri umane:
Dacă-ți amintești, la începuturile acestei dispute, erai foarte vehement cu localizarea sufletului ÎN inimă. Pe parcurs l-ai lăsat să plutească ÎN ZONA inimii, cu un moment de mare nelocalizare – trupul este reședința sufletului.
Acum îmi dedici ditamai textul, folosind aceleași și aceleași trimiteri la aceleași două poezii (l-ai omis pe Eminescu de astă dată) pentru a oferi argumente „științifice” privind natura și poziționarea sufletului. Mai mult, ne povestești filme, adăugând detalii absolut inutile (regizor, filmografia dumnealui etc,) ca să dovedești ce? Unde e localizat sufletul?
Dacă eu admit că m-am înșelat, și că sufletul e unde vrei tu să fie, dar NU în creier, te simți mai liniștit?
Bine, Aldus. Sufletul e ceva-ul ăla indescriptibil, inexplicabil și imuabil care generează sentimentele noastre înălțătoare, precum iubirea față de oameni, iubirea față de natură și toate celelalte iubiri din portofoliul sentimentelor bune strict umane (că tu nu le dai voie și animalelor să aibă sentimente, alea au doar condiționări). Dar ce facem cu frica? Ce facem cu ura? Ce facem cu furia? Ce facem cu intenția suicidară, cu invidia, cu dorința de răzbunare, cu plictiseala, cu toate celelalte trăiri? Fă-le și lor un pic de loc, pe undeva!
P.S.:
Ia și de la Marin Sorescu despre suflet, că mi s-a acrit de Blaga pe care-l citezi pentru a treia oară, cred. 🙂
„O, suflete, bun la toate!
La privit pe fereastră
La întuneric,
La mersul femeilor
Și la apreciat distanța între două gâze.
Poate că abuzăm de tine
Folosindu-te ca pe o perie
Ca pe un burete
Ca pe o stea
Ca pe un telescop,
Ca pe o cârpă.
Săpați la suflet ca niște cârtițe
La lumina aerului orbitor.
Cu care gheare s-o fi săpând lumina,
Și cum să faci din ea galerii?
Mă gândesc că tu ne încurci
Că ne ești prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate!”
De dimineață,când plimbam cățelușa, o pisică mamă își învăța fiica, un ghem zburlit și foarte zglobiu, să se joace cu un cărăbuș. Îl rostogoleau cu lăbuțele, se arcuiau, mimau un atac mult disproporționat față de mărimea victimei, iarăși îl rostogoleau cu lăbuțele, așa cum fac pisicuțele. La prânz, când plimbam cățelușa, pisicuța era întinsă pe asfalt, cu capul într-o poziție nefirească: o călcase mașina. La doi metri de ea, pe bordură, stătea pisica mamă. Nu făcea nimic, doar stătea. Pe mine m-a durut foarte tare în suflet și aș putea zice că sufletul meu e pe undeva prin torace.
@Renata
Păi și acum sunt la fel de „vehement” cu localizarea sufletului în inimă, care inimă se află în zona pieptului. Doar că prin inimă nu mă gândesc la inima fizică. Inima fizică este proiecția trupească a acelei inimi spirituale pe care o numim suflet.
Partea cu trupul ca reședință a sufletului era un model analogic pe care i l-am oferit Mâței noastre de casă. Și acolo am spus că, la fel cum Dumnezeu poate fi descoperit mai ușor în anumite locuri de pe Pământ, dacă presupunem că trupul este reședința sufletului, și în trup vor fi anumite zone în care ne va fi mai ușor să dăm de suflet. Respectiv zona inimii.
S-avem pardon, am zis că este o prezentare lirică, nicidecum științifică. Și că are rolul de prilej de introspecție și meditație.
Chiar dacă detaliile despre film nu erau necesare în contextul discuției noastre, eu zic că sunt binevenite. Iar cele două secvențe din film arată că străinii căutau sufletul omenesc făcând experiențe pe creier, iar la sfârșit eroul principal le spune, ducându-și degetul arătător spre mijlocul frunții, că l-au căutat într-un loc greșit. Adică, le spune că nu aveau cum să-l găsească prin experimentele lor, de vreme ce sufletul nu se află în cutia craniană.
Eu am urmărit să scriu un articol frumos, în care să evidențiez conexiunea care există atât în literatură cât și în limbajul comun între inimă și suflet, în timp ce tu mă întrebi dacă m-am liniștit. Dacă există vreo neliniște undeva pe pagina asta, aș zice s-o cauți în felul în care-ți formulezi comentariul. 🙂
Putem să le căutăm și pe ele pe trupul uman, de ce nu. Dar încă n-am căzut de acord unde-i sufletul și tu propui să ne lăbărțăm la toată gama de trăiri umane? 🙂 Uite, ca idee: în „Once Upon a Time”, invidia e portretizată ca având culoarea verde. Și astfel, unul din personajele acelui serial, o vrăjitoare rea și invidioasă, se pigmentează treptat în verde, toată pielea i se face verzuie. În „Green Lantern”, frica e ilustrată ca având culoarea galben argilos. Am putea spune că mânia are culoarea roșu șamd. Și dacă le putem asocia câte o culoare, probabil că le putem asocia și câte un organ sau o zonă a corpului. Care organ s-ar putea chiar să fie într-o anumită corelație somatică cu starea respectivă, la modul că persistența stărilor de ranchiună va duce treptat la afecțiuni ale unui anumit organ, stările de furie prelungită vor avea efecte nefaste mai ales asupra unui alt organ șamd. Caz în care aș zice că lipsa cronică de iubire poate duce la probleme cardiace – dată fiind corespondența dintre suflet și inimă.
Deci am putea face acest exercițiu, în care să ne gândim cu ce organe sau zone corporale am asocia diverse trăiri. Tu de exemplu pe unde le-ai plasa?
PS: „Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate, împreună cu oamenii care fac răul, şi să nu mănânc din ospeţele lor!” Psalmi 141.4
Bonus: Ți-am dat un inel mare cât inima mea.
https://www.youtube.com/watch?v=ktejhTDpgu0
@Adore
Mergeam cu bicicleta pe un drum de țară, când am văzut un arici pe carosabil. Șosea circulată. Am tras bicicleta pe dreapta, cu intenția de a-l lua de acolo și de a-l trece pe partea cealaltă, la iarbă verde, să nu-l calce vreo mașină. N-am mai apucat.
Sufletul alimentează cu viață și informație fiecare celulă, fiecare atom. Este întrețesut cu tot organismul. Când acesta( sufletl) pleacă, se adună în piept( inimă?), stinge becul și închide ușa. Din observații personale care desigur pot fi greșite.
Rebelo, mulțumesc, mi-ai distrus ziua. Culmea, nu cu relatarea incidentului, ci cu stilul relatării.
Și eu tot în torace simt, fiindcă acolo sunt cele mai puternice inervații vagale. Ai văzut că, la aflarea unor vești îngrozitoare, tragice, oamenii vomită? Nervul vag.
Am priceput: alea înălțătoare se numesc sentimente și au localizare precisă, în sufletul-inimă, alea înjositoare sunt trăiri și au alte localizări, prin alte organe.
N-aș zice că te dă logica afară din casă!
Fac casă bună cu logica, n-are de ce să mă dea afară.
”Ștergerea durerilor de dragoste prin stimularea creierului este propunerea unui studiu care speră să vindece astfel traumele amoroase. Se pare că se fac progrese pentru a repara inimile frânte…”
https://www.stiripesurse.ro/s-a-gasit-leacul-pentru-suferinta-in-amor-inima-franta-dupa-despartire-poate-fi-reparata-printr-o-metoda-remarcabila_3355367.html
Articol apărut ieri.
Doamne cat de savuroasa este aceasta disputa dintre Aldus si Renata. Atat aici dar mai ales la celalalt articol. Mai ceva ca Joker si Batman. Pana sa stabiliti unde se afla sufletul, unii sustin ca el ar cantarii 21 de grame
@vax-albina
Din ce scrii, până și articolul ăsta care trâmbițează controlul creierului asupra traumelor afective folosește metafora inimilor frânte. 🙂
@aldus
N-o folosește. O rezolvă. Cu ajutorul creierului.
Păi da, pentru că creierul are capacitatea de a rezolva. În timp ce capacitatea de a iubi îi este rezervată inimii. Iubim cu inima, rezolvăm diverse cu mintea. Motiv pentru care chiar și în textul furnizat de tine apare expresia „inimi frânte”. 😉
Aldus zice: “… până și articolul ăsta care trâmbițează controlul creierului asupra traumelor afective folosește METAFORA inimilor frânte.”
vax-albina răspunde: “N-o folosește. O rezolvă.”
Eu zic: Dragă vax-albina, vorbiţi despre o METAFORĂ. Metaforele astea nu sunt nişte probleme care se rezolvă, ci nişte figuri de stil care se folosesc. 😝 Înţelegi?
Exact, inima (care freamătă) și creierul sunt în planuri net diferite. Dar se pare că unii sunt imuni la metafore.
Aldus, io nu-ți doresc să simți vreodată cum e când îți freamătă inima!
S-a pornit de la a afla dacă locul sufletului e in inima sau in creier și s-a ajuns la discuția despre metafore. De ce nu mă mir?
@liviu
Nu unii susțin că sufletul ar cântări 21 g, ci un doctor, Duncan MacDougall, în 1901, a făcut un așa-zis experiment, pe 6 muribunzi, (așa-zis, fiindcă „lotul” de 6 subiecți nu e reprezentativ, mai mult: toți muribunzii aveau aceeași patologie, TBC), la primul a constatat o pierdere de 21,2 g, la al doilea de 14g, la al treilea de 28, la al patrulea nu se știe ce a constatat, fiindcă se decalibrase cântarul, la al cincilea 10,6 g, iar la al șaselea situația a fost similară cazului 4.
Doctorul a ales totuși pierderea în greutate din primul caz, și uite așa s-a născut legenda că sufletul ar cântări 21 de grame! Ulterior, s-a născut un film! 🙂
Lăsând deoparte precizia unui cântar din 1900, care suportă 50-60 de kilograme dar arată cu precizie și diferențe sub 1 g, pierderea în greutate s-ar putea datora, mai degrabă, eliminării aerului rezidual din plămâni, evaporării transpirației, cum au argumentat confrați au experimentatorului. De altfel, în alte încercări similare, s-a constatat că unele cadavre au câștigat în greutate.
…Dar filmul mi-a plăcut și mie!
Rux, ăsta e talentul inimitabil al lui Aldus, de-a abate pe nesimțite discuția în altă direcție, ca în bancul ăla școlăresc, în care elevul întrebat despre Mihai Viteazu (despre care nu știa nimic!) și-a început răspunsul astfel: Mihai Viteazu a fost un domnitor, ca și Ștefan cel Mare care a domnit între anii… și a făcut… și a dres… 🙂
Și Aldus m-a terorizat inițial cu certitudinea că sufletul e localizat în inimă, având drept dovadă că duci mâna la piept etc…, etc…, pentru ca apoi să susțină că el nu vorbea despre inima-cord, ci despre o inimă simbolică, respectiv una metaforică.
Deci, dacă „inima frântă” e o metaforă, se duce dracului fundamentul științific aldusian privind localizarea sufletului în inimă sau în piept sau în tot corpul, difuz, dar ceva mai concentrat în zona unde arăți cu mâna că te doare sufletul, adică în dreptul sternului.
Ce i-a scăpat lui Aldus din argumentație: și fotbaliștii duc mâna dreaptă la inimă când ascultă imnul național! 🙂
vax-albina, Aldus a profitat de comentariul tău ca să aducă un argument perfect logic în favoarea opiniei lui. Tu ai ripostat total ilogic, spunând că articolul la care te-a referit rezolvă metafora. Metaforă rezolvată! 🤪 Am trăit s-o aud (citesc) şi pe asta!
Iar acum, în loc să-ţi recunoşti scăparea, dai vina tot pe Aldus. Şi Renata te susţine. 🙃 De ce nu mă mir?
Vă pricepeţi amândouă cel puţin la fel bine ca Aldus să abateţi discuţia în altă direcţie. Aveţi haz! Chiar dacă n-o să mă mai bag în vorbă, o să continui să mă amuz citindu-vă. 🤩
Am mâncat o literă: “… articolul la care te-ai referit…”
@Renata
Iarăși ratezi palierul discuției și o dai pe chestii de biologie. Ce legătură are freamătul inimii pline de iubire (la care mă refer eu) cu bătăile neregulate ale organului numit inimă (la care te referi tu)? Același lucru îl faci de când ai început să mă contrazici pe subiectul ăsta. Eu zic că inima este sediul iubirii și al sufletului (sens metaforic), tu îmi răspunzi că sunt habarnist și că inima este o pompă (sens propriu, biologic). Pur și simplu când auzi inimă sari imediat la biologie, de care nu te poți desprinde. Defect profesional?
Încă o dată te întreb: de ce la un poet accepți metafora, dar la mine nu? De ce nu sari și la gâtul lui Eminescu, să-i spui că nu i-ai dori să-i fremete inima? De ce mie îmi spui asta, deși prin freamătul inimii eu am în vedere același sens figurat pe care îl au poeții când asociează inima cu iubirea? De ce?
Fiecărui om îi freamătă inima cel puțin o dată, atunci când se îndrăgostește. Fraza asta are un sens figurat. Este o metaforă. Dacă tu nu poți să vezi asta, dacă ție îți vine să sari imediat la electrocardiogramă, atunci îmi pare rău, dar problema este la tine. Și nici măcar nu e o problemă de inimă, ci de interpretare a textului, adică de creier.
@vax-albina
Nu, zău? Crezi că discuția de la care s-a pornit (cu localizarea sufletului) a fost una de anatomie? 🙂
@Renata
Localizare care n-a existat decât în mintea ta. Se duce pe apa sâmbetei ce ai înțeles tu că aș fi susținut la început. Bine că se duce, chiar și în al 12-lea ceas. 🙂
Dar dacă ar fi să proiectăm sufletul într-o anumită zonă din corp, aia ar fi pieptul. Sufletul e imaterial, nu poate să cântărească ceva, nu are masă și volum fizic și nu poate fi creat de un organ, ci eventual fix invers, organul să fie creația sufletului. Dar dacă ar fi să-l asociem cu un organ din trupul uman, acela ar fi inima și nu creierul.
Aldus, recunosc, trimiterea la freamătul patologic al inimii a fost trolaj din partea mea! 🙂
În rest, ce să zic? Admit toate metaforele poeților și prozatorilor despre suflet, inimă, cum se frâng și cum freamătă…, Admit, admir, uneori ador.
Dar noi, în vremuri imemoriale, când am pornit discuția asta, și când Gigli a zis că, în mod normal, când vorbim de suflet ar trebui să ducem mâna la cap, nu vorbeam metaforic, poetic, în simboluri. Vorbeam ca niște oameni de rând, nu ca niște poeți. Tu ai zis că sediul „sufletului” e în inimă și eu ți-am zis că, dacă e să vorbim de „suflet” ca entitate, e în creier, fiindcă acolo se întâmplă un păienjeniș de reacții care implică nenumărate substanțe și receptorii lor care au ca rezultat ceea ce simțim subiectiv: emoții, trăiri, stări… cum vrei să le zici.
E simplu.
Știi care e problema cu teoria ta? Există două linii de gândire. Prima, atee și materialistă, susține că ceea ce numim conștiință este un produs al creierului (și în ultimă instanță al materiei). A doua, creaționistă, susține că ceea ce numim noi materie este un produs al conștiinței. Ateul spune că materia este baza, iar conștiința este o simplă iluzie produsă de materie. Religiosul spune că conștiința este baza, iar ceea ce percepem noi drept materie este un simplu derivat al conștiinței. Iar problema cu teoria ta este că în prima variantă nu există suflet. Materialistul nu crede în suflet, ateul nu crede în suflet. Sufletul (ca entitate imaterială, separată de trup) apare doar în varianta celui care acceptă ideea de Dumnezeu.
Așa că dacă există suflet cu adevărat, adică dacă sufletul este o entitate reală și vie, el nu are cum să fie produsul creierului, la fel cum pianistul nu este un produs al pianului.
Nu te întreba în termeni raționali unde-i sufletul, pentru că rațiunea te păcălește și te trimite în zona capului, acolo unde se proiectează ea. Sufletul însă e mai profund decât rațiunea. Apropie-te de întrebarea asta mai degrabă intuitiv, fără să încerci să găsești explicații sau răspunsuri logice. Lasă-ți logica, mintea și rațiunea în sertar în cursul acestui demers. Unde simți că e mai firesc să duci mâna când spui „eu”: la piept sau la cap? Fă exercițiul ăsta lăsând la o parte orice analiză logică sau intelectuală și urmărește să vezi care variantă îți vine mai naturală atunci. Fii atentă (fără să judeci deloc, fără să treci prin filtrul gândirii, ca un fel de martor detașat, plasat în afara ta) ce simți atunci când duci mâna la piept zicând eu și ce simți atunci când o duci la cap. Repetă exercițiul și observă care sunt diferențele. Dar, din nou, nu gândi, nu analiza și nu trece prin filtrul minții, ci urmărește ce stare ai de fiecare dată, și apoi aprofundeaz-o prin repetare.
Materia nu poate fi un produs al conștiinței, atâta vreme cît ea există independent de existența ta. Pământul, stelele, munții, oceanele existau și înainte de-a te naște tu, Aldus, și vor exista și după dispariția ta. Pentru o scurtă perioadă de timp – viața ta – ai ocazia să le observi/bucuri de ele.
Conștiința nu e o iluzie, e un produs al unui organ. Efectul funcționării lui. Creierul e orchestra – cordari, suflători, percuționiști – care își interpretează fiecare știma lui, atent însă la ce cântă cei din jur și rezultatul e simfonia (conștiința). Am ales exemplul ăsta inspirată de pianul și pianistul tău. Cum ar putea cineva să devină pianist în absența pianului?! Cu o claviatură desenată pe hârtie?! 🙂 Asta e altă prostioară pe care o spui, după aia cu sufletul creează organul.
De ce aș face un exercițiu bun pentru un autist, ăla cu dusul mâinii la piept? Eu, când zic eu, mă simt eu și cu mâinile legate la spate, nu trebuie să-mi auto-indic care/cine/unde sunt eu. Atâta timp cât creierul meu funcționează normal, sunt conștientă de existența mea până în vârful degetelor de la picioare.
Tu poate n-ai stat niciodată față în față cu un bolnav de demență sau cu unul care a suferit un AVC serios, care i-a prăjit creierul, să constați, cu deznădejde, că „păpușa” fizic vie din fața ta nu mai are suflet. Nu te recunoaște, nu știe că tu ești tu și el e el, nu mai percepe realitatea înconjurătoare și nu mai are amintiri. Ia să-i explici tu unui asemenea om unde-și ține el sufletul și câte face sufletul pentru el!
Fă și tu exercițiul ăsta de imaginație sau du-te și vizitează o secție de neurologie sau psihiatrie și încearcă să intri măcar în contact vizual cu un pacient de-ăla, și-o să vezi cum e cu sufletul.
Și deci materialismul este cauza poziției sau perspectivei tale.
Dar nu și înainte de Dumnezeu. Pe de altă parte, poate că trupul tău este produsul sufletului tău.
Chiar și așa, viața pianistului nu este limitată de cea a pianului.
Ca să vezi ce simți de fiecare dată și dacă există vreo diferență.
De unde știi că nu-l are? Dacă pianul se strică, aia înseamnă că pianistul a murit? Nu a murit. Doar că nu se mai poate exprima pe scenă și, din cauză că nu-l vezi și nu-l mai auzi, crezi în mod eronat că nu mai există, că a murit odată cu stricarea pianului.
@Aldus
Devii penibil. Nefrecventabil. Sorry,
Nu-i nici frumos și nici constructiv să-i spui cuiva că e penibil fără să argumentezi. Gândește-te invers: dacă cineva ți-ar spune ție că ești nașpa, penibilă sau nefrecventabilă fără să îți explice de ce, cum te-ai simți? Așadar, ce anume ți se pare penibil din ce am comentat? Cu atât mai mult cu cât eu nu văd nimic penibil, replicile mele fiind de bun simț.
Aldus, trișezi în mod copilăresc! Iată cele două afirmații:
„pianistul nu este un produs al pianului.”
„viața pianistului nu este limitată de cea a pianului.
Ce relație există între ele?! Niciuna! Trolaj ieftin. De dragul contrazicerii.
În rest, aberații. Munții și stelele nu existau înaintea lui Dumnezeu?! De-aia sunt un produs al conștiinței umane?!
Revin la tâmpenia epocală: poate organul să fie creat de suflet? Adică ceva inefabil, imaterial, de necântărit, de nelocalizat, de nedefinit, care nu conține nici măcar o moleculă transcriptibilă poate genera un organ? Dar ce e sufletul? Imprimantă 3D?
Ultima, cireașa de pe tort – de unde știu eu că dementul sau comatosul nu are suflet? Dar tu de unde știi că are?!
Știi ce cred eu? Că nici tu nu crezi nici 2% din ce livrezi în replicile tale, dar ai o adicție, o voluptate a contrazicerii, și nici nu-ți pasă dacă ești cît de cât coerent, consecvent în zicerile tale, pur și simplu adori iluzia că ai avut ultimul cuvânt sau că tu ai dreptate.
Cu ultimul paragraf, ți-am răspuns în locul Ruxandrei de ce devii/ești penibil și/sau nefrecventabil.
Faptul că Mâța sau Vero te apără și-ți găsesc justificări… e războiul lor cu Goe, nu alianța cu tine.
Cu câțiva ani în urmă aș fi putut jura că ești un tip normal, cu puțin delir religios.
Acum ești doar un delirant religios și nu numai, cu mici scăpări de normalitate.
Relația de echivalență. Dacă pianistul ar fi produsul pianului, atunci existența lui ar depinde de cea a pianului. Dispariția pianului (cauza) ar duce la dispariția pianistului (produsul sau efectul). La fel cum lumina, care-i un produs al Soarelui, dispare în momentul în care Soarele dispare, neavând o existență de sine stătătoare, independentă de Soare. Sau la fel cum căldura generată de foc dispare în momentul în care focul se stinge. Deci, faptul că pianistul continuă să trăiască după stricarea sau dispariția pianului arată că pianistul nu este produsul pianului. Invers însă este posibil (pianul să fie produs sau construit de către pianist).
Arată-mi te rog unde am zis că munții sunt un produs al conștiinței umane. Am zis că în varianta creaționistă materia este produsul conștiinței – dar umane?!? Asta afirmă creaționoștii, că omul a creat materia? Conștiința omului?
Deși, dacă e să corectăm toate erorile, faptul că munții existau înainte de a te naște tu nu înseamnă că tu nu existai când au apărut munții. Înseamnă doar că nu erai pe Pământ și nu te chema Renata.
De ce nu? Dacă Dumnezeu creează un întreg Univers, de ce sufletul n-ar putea să-și creeze propriul corp necesar existenței terestre, asemenea pianistului care își construiește propriul pian? În fond, tot ceea ce vezi și atingi în jurul tău, începând de la tastatură și terminând cu cheile de la mașină sau apartament, sunt, în ultimă instanță, o creație a gândiri umane, care-i la fel de inefabilă și imaterială. Sau și asta o fi o tâmpenie epocală?
Pentru că este tot om. Dacă tu ai suflet, îl are și el.
Eu cred că s-a supărat când i-am pus întrebarea aia cu „Nu zău” în față. Fire sensibilă, care dezvăluie public articole antice în care se vorbește despre datele și identitatea unui blogăr care dorește să rămână anonim, după care se supără când blogărul respectiv o întreabă ceva. S-o înțelegem.
În contextul de față, războiul cu Goe și războiul cu prostia și lipsa de sens sunt perfect sinonime. 🙂
Delirul se află în dioptriile privitorului.
Nici vorbă de război cu Goe. Războiul cu un individ care în loc de argumente logice vine cu insulte şi cu băşcălie de două parale e pierdere de vreme.
De altfel, ce legătură are Goe cu o replică aberantă dată de vax-albina? Sau cu convingerea că sufletul e în creier (nu metaforic vorbind, ca în cazul identificării sufletului cu inima, ci făcând apel la anatomie şi fiziologie 🙄), când de fapt habar n-avem ce e ăla suflet, dacă există, aşa cum habar n-avem dacă suntem opera unui creator sau a hazardului?
Nu e nici alianţă cu Aldus. Doar opinii comune cu ale lui în anumite privinţe.
@Renata, mulțumesc.
Nu vreau să întrețin această … a lui Aldus. Și-a spus părerea, am citit-o. Mi-am spus părerea, a contrazis-o. Nu mai e problema mea. Omul nu știe să se oprească. Eu, da.
PS sper să nu urmeze un cearceaf cu vorbe și citate în interpretarea tipic Aldus. Sper să aibă ceva util de făcut. Sincer.
@all
Între timp, pe arca lui Goe, Renata spune:
Și apoi continuă:
Renata, uite un sfat: atunci când îți vorbește cineva, indiferent de ce și cum ți-ar vorbi, ascultă-i inima. Așa o să mergi mereu la sigur.
Chestie pe care Vladen o intuiește oarecum:
@vax-albina
Să nu fii capabilă să răspunzi la o întrebare simplă în limba română, considerând că celălalt ar trebui să se muleze pe gândurile și așteptările tale, denotă o doză destul de mare de infantilism. Până și copiii de grădiniță atunci când își scot ochii unii altora își motivează acțiunile: „te-am împins pentru că mi-ai furat jucăria”. Așa relaționezi și cu apropiații sau partenerul de viață?
🙂 Ești dus cu pluta, Aldus? Când cumpăr un obiect (poate fi și o casă, și o mașină, și o pictură veche) și negociez prețul, zici să-i ascult vânzătorului inima? Mm? Ca să văd dacă i-o ia la trap când minte? Să mă duc cu stetoscopul la întâlnire sau cu tensiometrul?
În ce fel de eprubetă trăiești tu, că bulă e prea generos spus.
Ah, știu, și asta a fost o metaforă!
Băi, nu vreau să te jignesc, dar cred că pe Ionel Teodoreanu îl jignesc rău, acum.
Tu ești un fel de Ionel Teodoreanu, maestrul clișeelor dulcegărite și-al metaforelor banale care te bagă în comă diabetică. Nimic autentic, totul lustruit, să le placă „la mosafiri”.
Nu degeaba zicea bunică-mea: Teodoreanu?! Scriitorul croitoreselor!
Ah, rămăsesem datoare cu o explicație: unde ai zis tu că sufletul poate să creeze organul. Uite aici:
„Dar dacă ar fi să proiectăm sufletul într-o anumită zonă din corp, aia ar fi pieptul. Sufletul e imaterial, nu poate să cântărească ceva, nu are masă și volum fizic și nu poate fi creat de un organ, ci eventual fix invers, organul să fie creația sufletului.”
Io zic s-o lăsăm baltă cu sufletul!
Voluptatea contrazicerii îți bate orice urmă de logică.
P.S: Vezi că n-ai trecut de pagina a doua la decriptarea Bibliei, asta, în condițiile în care n-ai decriptat-o nici pe prima. 🙂
Empatia îți poate fi utilă în orice situație. Și în discuțiile cu prietenii, și în relațiile de afaceri, și în cadrul profesiei – unde chiar te poate face mult mai eficientă. Dacă reușești să-l asculți pe celălalt cu inima, dacă reușești să empatizezi cu el, dacă reușești să-l simți, să-i intuiești motivațiile de dincolo de cuvinte, punctul lui de vedere, ceea ce-l animă, sigur că asta te poate ajuta inclusiv atunci când îți cumperi ceva. De ce să fiu dus cu pluta? Nu spuneai că tatăl tău te sfătuise să asculți ceea ce nu vrea celălalt să-ți spună? Ei, inima (empatia, capacitatea de a-l simți pe celălalt) te poate ajuta mult mai mult aici decât creierul (spiritul detectivist). Nu e nicio eprubetă și nicun clișeu: e viața reală, pe care însă tu o privești dintr-o perspectivă limitată, mărginită.
Am zis că sufletul poate să creeze organul, la care tu mi-ai dat exemplul cu munții, care existau înainte să te naști tu. Iar eu ți-am răspuns că totuși munții nu l-au precedat pe Dumnezeu. Adică: în varianta creaționistă, Dumnezeu a creat universul fizic. Asta înseamnă că materia (care se află la baza universului) este un simplu derivat sau produs al conștiinței (se înțelege că divine). Iar eu am propus că dacă Dumnezeu a creat universul, poate că sufletul (tot o formă de conștiință și el) își creează trupul. Deci, trupul ar fi produsul conștiinței umane (a sufletului). În timp ce stelele și munții rămân evident opera lui Dumnezeu (sau a conștiinței divine). Ce-i așa de greu de înțeles? Parcă aș vorbi cu un copil de 4 ani.
Și eu am observat că în dialogul dintre noi există numeroase sincope logice, dar să știi că nu la mine. 🙂
A-ha! Deci până la urmă sufletul e o formă de conștiință. Te dai pe brazdă, încet-încet.
Păi, dacă aș avea 4 ani, poate că aș fi în stare să cred că pe munți i-a făcut doamne-doamne. Din păcate, mai e un 6 în fața lui 4.
Ce înseamnă că mă dau pe brazdă? Am zis vreodată că sufletul n-ar avea (sau n-ar fi) conștiință? Am zis că e diferit de mintea rațională și că e mai aproape de iubire și de inimă decât de creier. Dar tot conștiință e.
Dacă munții n-au fost făcuți de către Dumnezeu, atunci nu există suflet. Iar dacă există suflet, atunci munții au fost făcuți de către Dumnezeu. 🙂 Ori, ori.
Nu, Aldus, n-ai afirmat niciodată ”sufletul nu este conștiință”. Nu folosind acest enunț. Dar ai lăsat să se bine-înțeleagă lucrul ăsta. Conștiința își are sediul în creier. Acolo e uzina care fabrică conștiință. Dacă sufletul e și el o formă de conștiință care se ocupă cu afectele, obligatoriu tot în uzina aceea se află, niciun milimetru mai jos de bulbul cefalo-rahidian.
Deci, să ne hotărâm: dacă sufletul are (?!) sau este conștiință, nu poate fi plasat decât în cutia craniană. Dacă e pe undeva, prin dreptul inimii, în inima metaforică sau butaforică sau cum o fi ea, atunci nu este și nu are conștiință. Nefiind și neavând conștiință, nu poate crea niciun organism, organ, țesut, celulă, mitocondrie etc…
E ori, ori, cum zici și tu. Probabil că nu există suflet, din moment ce munții sunt creația mișcării plăcilor tectonice și a erupțiilor vulcanice. 🙂
Doar din perspectiva ta creierul e uzina care fabrică conștiința. Faptul că tu îmbrățișezi această perspectivă materialistă (conform căreia conștiința este produsul, efectul sau rezultatul materiei) nu înseamnă că sunt obligat să fiu de acord cu tine. În particular, nu sunt.
Din perspectiva mea, conștiința nu își are sediul în creier. O parte din ea se proiectează în zona capului. O alta (pe care o numim suflet) în zona inimii. Dar nu este un produs al creierului sau al inimii. Eventual invers, trupul uman este rezultatul, efectul sau produsul spiritului (conștiinței).
Mai notez și că sufletul nu e totuna cu spiritul (la fel cum incidentul nu e totuna cu accidentul, chestie pe care o spuneai tu la Goe).
Firește că nu ești obligat să fii de acord cu adevărul științific dovedit. E mai mișto , mai poetic să crezi într-o fantasmă. Unii cred în stafii, în vampiri, în spirite care zgâlțîie mese… 🙂
Adevăr științific dovedit? Care, că nu există suflet și Dumnezeu? Poate ești bună să-mi arăți și dovezile.
„… creierul e uzina care fabrică conștiința” – ăsta e adevărul științific dovedit.
Despre suflet nu mai insist în van, că n-am cum să te lămuresc că e parte a conștiinței. Despre Dumnezeu… încă nu l-a dovedit nimeni, nici că există, nici că nu există. În tot cazul, n-are cum să fie personajul romanțat din mintea ultrareligioșilor.
Și nu crezi că cele două afirmații („creierul e uzina care fabrică conștiința” și „nu există Dumnezeu”) sunt echivalente? Că atunci când o susții pe prima o afirmi implicit și pe a doua? Că prima afirmație este chintesența ateismului și materialismului?
[…] Chestie pe care primul care o știe e chiar el. Așa că urma de conștiință care rezidă în creierul sau inima lui în virtutea faptului că este om îl râcâie neplăcut, băgându-i în surdină, ca un zgomot de […]
[…] de întrebări şi de suflet şi fără legătură cu motanul meu cu gheare şi musteţe lungi, acum pierdut în nefiinţă, un […]