Tema de astăzi din ciclul Ficțiuni Reale este Omul care ne trebuie. Presupun că există o corelație cu alegerile europarlamentare de duminică, 9 iunie. Sigur, este o temă mundană. Mai puțin fictivă și de un realism cenușiu. Dar, când trebuie să alegi în fiecare săptămână altceva, din nou și din nou, după un timp s-ar putea să intri în pană de idei. Și atunci, te mai inspiri și din realitate. Mai jos aveți mica mea proză (condiția principală este să conțină între 480 și 520 de caractere) pe această temă.
Sandu cunoștea două limbi străine, avea o bibliotecă impresionantă, asculta muzică clasică și fusese, încă de când se știa, omul potrivit la locul potrivit. Iar de când a intrat în Parlament, toată lumea spunea că e omul care (ne) trebuie. Omul care (ne) trebuie să mute scaunele, să verifice microfonul, să stingă lumina. După o viață petrecută în slujba țării, pe patul de moarte, rudele l-au întrebat ce să-i treacă pe cruce: Fan Shakespeare? Iubitor de Mozart? Sandu s-a gândit o clipă și a spus: Omul care trebuie.
(519 caractere)
Au fost multe scrieri celebre despre oameni inutili. Vezi Knulp sau Oblonov. etc.
Nu cred că ai reușit o povestioară demnă de reținut. Poți mai mult.
Nu contest că Aldus poate mai mult, dar mă întreb cum ar fi sunat scrierile despre Knulp sau Oblonov dacă autorii ar fi trebuit să se rezume la maximum 520 de caractere (inclusiv spaţiile)… 😕
@vax-albina
„O poveste demnă de reținut”? Cred că iei prea în serios jocul ăsta. Dacă l-ai lua ca pe un joc, poate ai participa și tu.
*Oblomov.
[…] Dacă a mai avut pisici, le-a îngropat, nu le-a aruncat, le-a jelit ce le-a jelit, s-a gândit ce s-a gândit, ba chiar a dat-o pe chibzuit şi a ajuns la preaînţeleapta concluzie că unde miorlăit, tors şi zgrepţănat nu e, nimic nu e, atunci, dragul meu frate de mamă, dar, fără doar şi poate, nu şi de tată, această fiinţă sprijinită mereu doar pe două labe este, crede-mă, omul care ne trebuie, îi spuse un Voltaire pufos şi mustăcios, şi actualmente copilandru, unui Vespucci albicios şi urecheat, cu ochii azurii. (515) […]
Aldus, cu regret îți spun, nu mai scrie povestiri numărând literele, că distrugi în tine orice urmă de posibilitate de literatură. Exercițiul ăsta e bun pentru Rebela, care deja știe arta lui „puțin și bun”. Tu scrie întâi ad libitum, după pofta inimii, după instinct…
Știi ce lipsește în povestea ta de-acum? Motivația. Răspunsul la întrebarea de ce un ins cultivat, cu posibilități multiple, alege să se angajeze om de serviciu la Parlament? Are o bubă la CV? A făcut pârnaie și nu-l angajează nimeni? De ce l-ar angaja Parlamentul, unde treci prin furcile caudine cu dosarul? De ce un tip care știe (presupun că la nivel de natic, că altfel nu menționai asta) două limbi străine, ar prefera să schimbe siguranțe și să dea cu mopul într-o instituție?
Mie, povestea ta mi-a amintit de Drugwash. Până la un punct.
Ce vreau să zic e că ai construit un personaj necredibil pentru economia unei povești posibile. Personajul și povestea merg mână în mână. Dacă unul trage hăis și celălalt cea, se dărâmă toată șandramaua.
Poate avea o personalitate slabă. Poate nu și-a găsit de lucru în altă parte. Poate.
Zici că erudiția îți asigură posibilități multiple? N-aș crede. Iar dovada o găsești chiar în Parlament, care e populat de inși agramați. Inși în slujba cărora „dau cu mopul” (sau cu mapa) oameni mult mai pregătiți, mai cultivați și mai competenți decât ei, dar care sunt tratați ca niște gunoaie.
Poate te-ai grăbit cu concluzia.
[…] de numărat litere, mie îmi plăcea mai mult jocul ăsta, cu doar 140 de caractere. Păcat (zic eu) că s-a renunţat […]
Eu n-am tras nicio concluzie. Ți-am atras atenția asupra neverosimilului situației.
Spune-mi, ai primit vreodată vreo critică de care să fi ținut cont? 🙂
„Nu mai scrie” nu e critică. Mai ales că nici n-am început să scriu.
Da, nu e critică, e mai rău! 🙂
Nu te izmeni cu false modestii! Ai început să scrii de când ți-ai făcut blog. Adică un jurnal cu martori. Dacă înainte aveai un notes cu mici însemnări, se cheamă că și atunci scriai. Doar lista de cumpărături cu care te duci la supermarket nu se poate numi scris.
Acuma, vezi, să nu confundăm scrisul cu literatura.
Am început să scriu de când mi-am făcut blog, dar aia nu mă face scriitor. La fel cum mersul cu mașina în oraș nu te face șofer iar utilizarea calculatorului nu te face informatician. Cel mult poți spune că sunt blogăr. Genul acesta de articole, de tip exerciții de creație literară, constituie o noutate pentru mine. A-mi spune să mă las de ele pentru că nu-mi iese cum vrei tu e ca și cum i-ai spune unui bebeluș care încearcă să se ridice pentru prima dată în picioare că e varză și mai bine să stea în pat. Firesc ar fi să mă încurajezi să continuu în pofida stângăciilor inerente primilor pași. Dar na, la ce să mă aștept de la tine… 🙂
Nu, să n-o luăm așa!
Te-am încurajat când promiteai și ți-am spus și ce e bun. N-ai ținut drumul cu ce e bun, te-ai răznit în toate direcțiile, multiplicând tot ce era prost, cu seninătate. Când ți-am zis că asocierea mag cu a efectua e o strepezire lingvistică și stilistică, ai băgat-o p-aia cu preciziunea alchimistică vs. lăbăreala chimistului.
Genul ăsta de exercițiu literar ÎN ABSENȚA cititului nu duce la nimic bun. Nu crești fără să acumulezi. Îți vorbesc foarte serios, fără pic de răutate. Acumularea, prin lectură, nu e cuantificabilă și conștientizabilă pas cu pas. Dacă citești un capitol de roman bine scris, nu vei scrie o miniproză de 500 de cuvinte mai bine. Nici după 2 romane. Nici după 50. Dar, la un moment dat, intrând pe lungimea de undă a noțiunii de scris literatură, pe neașteptate, vei scrie două propoziții care îți sună bine. Și va apărea o neliniște, o emoție, o curiozitate de-a continua. Și în același timp, urechea-cenzor, bine exersată pe ce-ai citit, va funcționa corect și-o să-ți spună când e bine și când e prost. La început, vei imita fără voie niște stiluri. Cu timpul, aceeași ureche-cenzor își va spune când e vocea ta, autentică. Când începi să fii tu. În clipa aia, scrisul devine un chin al iadului, extraordinar de plăcut.
Nu, nu te pansa cu iluzia că nu-ți iese CUM VREAU EU! Eu nu exist! Dă-mă-n morții mei, dacă te încurc!
Nu-ți iese pe placul nimănui!
Uite, aici Vero a greșit dureros, grav, din prietenie: un om ca ea, care tricotează bilingv, cu atuul nativ că scrie al dracului de bine în limba maternă, te-a încurajat, exagerând. Și ce-ai produs?
Ți-am zis să scrii cu aceeași teamă de începător și a doua, și a treia oară? Ți-am zis. Am fost fairplay. Tu te-ai gonflat în aprecierea de mamă iubitoare a lui Vero. Și-mi dai mie una peste bot, că tu scrii bine, dar nu pe placul meu.
Vânt din pupa, Aldus, pe calea pe care ai pornit-o!
Asocierea magicianului cu verbul „a efectua” n-o s-o scot nici după ce voi deveni, ipotetic, un geniu literar. Să vezi atunci cum lumea o să înceapă să-și revizuiască comentariile și să descopere câtă originalitate se ascunde în această expresie, ce de sensuri nebănuite anterior!
Serios acum, las-o mai moale cu genul ăsta de școlit. Ți-am zis că e un joc. Iar bebelușul n-are nevoie să se uite la clipuri cu oameni care merg pentru a învăța să meargă. Învață prin exercițiu. În plus, nu mă interesează să „învăț” să scriu citind romane, adică să asimilez și să copiez formulările altora. Dacă o să dau peste ceva care o să-mi placă, o să fie într-un mod natural și firesc, nu pentru că mă apuc să adun zeci de lecturi, metodic.
Mai bine bagă-te și tu la scris, în loc să-mi tot găsești nod în papură. Și nu mă mai citi în cheia asta polițisto-detectivistă, că parte din critica tale își are rădăcina într-o incompatibilitate de limbă dintre noi. Eu zic una, tu citești și înțelegi altceva.
Am zâmbit larg. În condițiile în care, acum în prezent, tu zici să mă opresc din a scrie astfel de proze arhiscurte iar eu nu vreau. Eu deja sunt entuziasmat și curios de-a continua.
Nu m-am gonflat în nicio apreciere. Tu nu înțelegi că nu mă interesează dacă mi-au ieșit mai bune sau mai proaste decât prima? Efectiv nu-mi pasă cât de bune mi-au ieșit, pentru că nu ăsta e scopul (iar a încerca să le fac să-mi iasă literare înseamnă că m-am scrântit). Epitete ca „bun” și „prost” se atașează alergătorilor profesioniști; eu sunt în etapa în care învăț să-mi țin echilibrul în două picioare. Pentru mine e un joc. De ce nu te bagi și tu, în loc să tot cotcodăcești de pe margine? 😆
Aldus, Facă-Se Voia Ta!
Atâta doar: expresia „bagă-te la scris” e ca magul cu efectuează.
Așa e. Tu înțelegi doar cât poți din ce ți se spune. De pildă ai înțeles că-ți recomand să copiezi un stil/formulări, citind. Nu citi, mămică, dacă simți că-ți face rău! Rămâi așa, original, închipuindu-ți că vb. a efectua care ține de un limbaj tehnic sau de lemn se potrivește cu subiectul magicianul. Un fel de a implementa cuțitul în rană.
… Și zi așa: cotcodăcesc. Poate de-aia nu ne înțelegem, că eu cotcodăcesc și tu ragi. 🙂
Insiști inutil. Dacă celălalt nu simte nevoia să citească și dacă nu există un declic interior care să-l determine să-și revizuiască perspectiva, nu va citi pentru că-l bați tu la cap. Sau altcineva. Vrei să le trezești cititorilor interesul pentru lectură? În loc să-i critici, să-i ridiculizezi sau să le reproșezi că nu citesc, mai bine publică pe blog citate care ți-au plăcut, comentează pasaje cu miez, recenzează cărți. Dacă așa nu merge, nu va merge nici altfel (cu forța).