O paralelă între cercul lui Nichita Stănescu și androginul lui Platon

Recenta Lecție despre cerc a stârnit, în mod surprinzător, o mică furtună internautică, care s-a extins în unele comentarii de aici și apoi s-a mutat pe blogul Renatei. Și chiar dacă am putea spune că internetul nu-i cel mai propice mediu pentru capricii meteo, dat fiind că pe net nu putem să ne întâlnim și să ne luăm de guler unii pe alții, de vreme ce eu am pornit tot tăvălugul, m-am gândit să revin cu un articol în care să explic cât mai simplu și clar, astfel încât să priceapă chiar și cei care spun că „niciodată n-o să mă faci să mă gândesc la platoni și androgini când citesc poezia asta”, pe ce m-am bazat când am afirmat că Nichita reformulează într-un mod esențializat și poetic mitul platonician (și universal) al androginului.

O să încep prin a relua poezia Lecția despre cerc, înlocuind autorul cercului (la care Nichita se referă prin verbele impersonale „se desenează”, „se taie”, „se cade” etc) cu o instanță personală. Și, cum orice creator este un mic demiurg în raport cu opera sa, desenatorul cercului o să fie, în varianta de mai jos, un zeu. Așadar, urmează această înlocuire plus câteva mici modificări:

Zeul a desenat pe nisip un cerc
după care l-a tăiat în două,
cu acelaşi băț de alun l-a secționat în două jumătăți.
După aceea a căzut în genunchi,
de la înălțimea lui a căzut după aceea în brânci,
a izbit cu fruntea nisipul
și i-a cerut iertare (cercului).
Atât.

Considerați că am alterat spiritul poeziei inițiale? Că i-am modificat sensul sau înțelesurile de bază? Eu cred că nu. Sau, cel puțin, cred că o putem citi și așa. După cum spuneam anterior, cercul este simbolul perfecțiunii. Tăiat în două, și-a făcut loc în volumul „Opere imperfecte”, pierzându-și valențele divine ale unității. Motiv pentru care demiurgul îl deplânge în partea finală.

Iar acum, să trecem la mitul lui Platon, în care mai întâi luăm cunoștință de existența unor perechi androginale, compuse din câte un bărbat lipit de câte o femeie, alături de alte câteva tipuri de perechi, care sunt foarte puternice și amenință să-i distrugă pe înșiși zeii din Olimp. Ca atare, Zeus decide să rezolve problema secționându-i pe acești androgini în două, din care secțiune rezultă bărbații și femeile de azi, care de atunci se caută unii pe alții, plângând de dor după jumătatea pierdută.

Iată un fragment din acest mit, așa cum apare într-o versiune simplificată tradusă în limba română:

Trebuie însă mai întâi să lămuresc care este natura omenească și la ce prefaceri a fost ea supusă. Iată, cândva, demult, noi nu eram alcătuiți cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc și de fel femeiesc, ci și de un al treilea fel, care era părtaș la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, ființa lui a pierit din lume. Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ținea și de bărbat și de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar și acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfățișau, toate trei, ca un întreg deplin și rotund, cu spatele și cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini și tot atâtea picioare; singurul lor cap, așezat pe un gât rotund, avea două fețe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părți rușinoase și toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ținându-se drept și putând să se miște înainte și înapoi, ca și noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor și se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca niște saltimbanci care fac roata aruncându-și picioarele în sus și apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei și alcătuiți cum am spus pentru că cel bărbătesc își avea obârșia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ținând și de soare și de pământ. Și tocmai de aceea erau rotunde și rotitoare aceste făpturi, atât ele însele cât și felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Și erau înzestrate cu o putere uriașă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până și pe zei.

Considerați că paralela dintre androgin și cerc este deplasată? Numărați de câte ori apare ideea de roată, cerc sau sferă în pasajul de mai sus, care se ocupă cu descrierea acestor perechi androginale: „întreg deplin și rotund” (deci o unitate, întocmai ca cercul), „cu spatele și cu laturile formând un cerc”, „gât rotund”, „se învârteau în cerc”, „dându-se de-a rostogolul”, „ca niște saltimbanci care fac roata”, „rotunde și rotitoare”, „semănau cu astrele”.

A se nota că nu contează ce-a avut în vedere Nichita Stănescu când a scris poezia, deoarece înțelepții au o lume comună iar poezia genială sau inspirată intră în contact spontan cu esențele (și implicit cu miturile care vehiculează aceste esențe).

Poezia se oprește la contemplarea în lacrimi a cercului distrus. Mitul merge ceva mai departe, oferind o cale de reunificare sau reîntregire a androginului original, prin intermediul iubirii și al erosului:

Așadar, din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăși unul, și aducându-i astfel firii omenești tămăduire. […] Iar dragostea nu este altceva decât un nume pentru dorința noastră pătimașă de a fi din nou întregi. Întregi cum am spus că eram dintru început și nu despărțiți în propria noastră ființă, despicați, pentru încumetarea noastră, de către Zeus, așa cum spartanii au despărțit în două neamul arcadienilor. Este așadar de temut ca nu cumva, dacă vom greși față de zei, să fim despicați încă o dată, ca niște arșice, astfel încât să umblăm, asemeni oamenilor care se văd din profil, în basorelief, pe pietrele de mormânt, tăiați de sus în jos pe linia nasului. Iată de ce trebuie să-i dăm fiecărui om îndemnul de a arăta zeilor deplină cucernicie, pentru ca astfel și ei, văzându-l pe Eros drept cârmuitor și căpetenie, să scăpăm de asemenea soartă și să dobândim numai ceea ce Eros poate să ne dea. Nimeni dintre noi să nu-i stea împotrivă lui Eros: ar însemna să ne atragem ura zeilor. Bine este astfel, să ne aflăm cu el în bună prietenie și împăcare: atunci vom izbuti să găsim, pentru a-l iubi, pe acela care este cu adevărat al nostru.

Dar amble au același subiect. Poezia arată drumul de pe vârful muntelui la poalele lui; mitul, odată ajuns la poale, reia drumul spre vârf; dar muntele este același. Panta este aceeași. De asemenea, mitul mai are câteva mici artificii sau ornamente, cum ar fi motivul ombilicului ca semn al unei unități rupte, pe care poezia nu le-a putut prelua sau reda în doar câteva versuri, dar ele sunt secundare.

Desigur, la o privire superficială există și alte diferențe. De exemplu, în poezie știm că cel care taie cercul în două este și cel care l-a creat, în timp ce mitul nu ne spune explicit cine a creat perechile androginale, ci doar faptul că Zeus a decis să le despice în două. Dar știm din mitologia elenă că Prometeu a primit de la zei sarcina de a-l făuri pe om din lut, după care zeița Atena a suflat peste acele făpturi de lut suflare de viață (corespondență uimitoare cu descrierea biblică a genezei). Așadar, tot Zeus a fost cel care a creat (indirect, delegând sarcinile) perechile androginale.

Cât despre motivul pentru care zeii i-au separat pe androgini în două, mitul ne spune că aceștia erau foarte puternici și aroganți, încumetându-se chiar să-i atace pe olimpieni și punându-le sub semnul întrebării supremația. În timp ce poezia nu ne spune nimic. Dar, într-o interpretare înțeleaptă, puterea androginală poate fi pusă în conexiune cu calitățile superlative ale cercului. Putem spune, dacă vrem să dezvoltăm puțin poezia pe filiera genului liric, că atunci când a desenat cercul, o parte din calitățile divine ale demiurgului s-au scurs asupra cercului creionat de el. După care zeul, privindu-și opera, s-a simțit ofensat¹Că tot este un cuvânt la modă., considerând că perfecțiunea cercului rivalizează cu propria sa perfecțiune, așa că a decis să-l secționeze. Și cum istoria o scriu învingătorii, cercul a devenit nemăsurat de arogant. 🙂

Dincolo de aceste artificii literare, să notăm că aroganța androginilor este… un artificiu literar și nimic în plus. Dacă ați citit până acum măcar câteva mituri și nu faceți parte din categoria celor care citesc mult și înțeleg puțin spre deloc, ați remarcat fără îndoială că zeii prezintă diverse mofuri, toane și slăbiciuni omenești, la fel ca toate personajele miturilor, și ați înțeles că toate aceste emoții, trăiri sufletești, stări de spirit și oscilații sentimentale care devin cruciale în intriga fiecărui mit nu sunt altceva decât stilizări lirice și alegorii prin care se introduc sau explică, într-o manieră personificată, de poveste spusă pe limba copiilor, anumite realități ale lumii în care trăim sau ale naturii noastre umane.

De exemplu, faptul că nimfa Echo, blestemată să nu mai poată vorbi decât reluând cuvinte spuse de altcineva, se topește de dorul lui Narcis până în punctul în care tot trupul îi dispare și din ea nu mai rămâne decât vocea (pentru că totuși era nemuritoare) nu este o poveste despre dor și iubire, așa cum s-ar putea crede la o citire naivă, ci o formă alegorică de a spune că ecoul nu are o substanță reală sau o existență de sine stătătoare (un trup al lui), nefiind altceva decât reverberația sunetelor produse de către altcineva. Sau, faptul că titanul Cronos, care dintr-un anumit punct de vedere personifică o fațetă a timpului (Chronos) – respectiv timpul liniar, speriat de o profeție care spunea că va fi detronat de către unul din copiii săi, își înghite rând pe rând odraslele pe măsură ce acestea i se nasc nu este decât o formă alegorică de a reda faptul că tot ceea ce se naște în timp va fi devorat de către timp (tot ceea ce are un început are un sfârșit); frica titanului de a fi răsturnat de pe tron și reacția lui nu sunt decât artificii literare care redau într-o formă lirică acest adevăr universal al inexorabilei morți care urmează nașterii.

Astfel de emoții și trăiri sufletești abundă în toate miturile, dar sunt invariabil artificii literare. Într-un alt mit ni se spune că Hades s-a îndrăgostit nebunește de Persefona, zeița vegetației, și a primit acordul fratelui său, Zeus, de a o răpi (pentru că mama Persefonei, zeița Demetra, nu ar fi acceptat în ruptul capului ca fiica ei să se mărite cu zeul infernului și să coboare în lumea subterană de dincolo).  Așa că Hades a răpit-o, din dragoste. La început Persefona l-a detestat, dar apoi, fiind tratată cu iubire, s-a îndrăgostit la rându-i de soțul ei. Numai că în timpul ăsta Demetra a aflat ce s-a petrecut cu fiica sa (de la Helios, zeul Soare care le vede pe toate) și, supărată, a blestemat recoltele, așa că Zeus, sensibilizat de strigătele de durere ale oamenilor rămași fără hrană, i-a poruncit lui Hades s-o elibereze pe Persefona. Acesta s-a supus, dar pentru că o iubea a apelat la un șiretlic, păcălind-o să mănânce semințe de rodie. Odată ce a gustat dintr-un fruct al lumii de dincolo, Persefona a fost obligată ca de atunci înainte să-și petreacă un sfert din timp alături de Hades, celelalte trei sferturi petrecându-și-le la suprafață. O mulțime de emoții, trăiri și sentimente pentru a reda literar natura ciclică a culturilor și faptul că în fiecare an un anotimp dintre cele patru (respectiv iarna) vegetația îngheață și moare. Sau, gelozia furibundă a Herei, soția lui Zeus, care într-o altă poveste o preschimbă pe amanta soțului ei, frumoasa Callisto, într-o ursoaică, pentru ca ulterior Zeus s-o salveze și s-o transforme într-o constelație de pe cer nu este altceva decât o modalitate de a explica forma de urs pe care o are constelația Ursa Major (Carul Mare sau Ursa Mare), formă de unde îi și vine numele. Și așa mai departe, puteți să luați aproape orice mit și veți descoperi, în spatele tuturor acestor stări emotive prin care trec zeii, eroii și personajele lor, alegorii, simboluri și personificări menite să explice în logica narațiunii de până atunci niște realități obiective pe care mitul respectiv le stilizează.

În aceste condiții, să întrebi ce semnifică aroganța androginilor și care este legătura ei cu agresivitatea anumitor tipologii umane este cam la fel cu a întreba ce semnifică faptul că nimfa Echo era îndrăgostită de Narcis sau că Hera o ura pe Callisto. Semnifică că fie ești copil, fie ești psiholog – caz în care te scuzăm, pentru că na, atât a putut psihologia să înțeleagă din mituri.

Trecând așadar peste elementele de formă și de stil, cele două povești (poezia lui Nichita și mitul lui Platon) îmi apar ca fiind nu doar similare, ci aproape identice. Drept care m-am gândit să vi le prezint și vouă aici. Firește că sunt interesat și de alte nuanțe, sau de intepretări net diferite. Dar mă gândesc că respectivele interpretări vor fi prezentate într-un mod unitar și coerent, atât în raport cu ele însele, cât și cu lumea miturilor per ansamblu. Pentru că, cu riscul să ofensez alți demiurgi ai literelor și să le rănesc sentimentele, analogia dintre desenatorul care-și cere iertare de la cerc și Narcis care se îndrăgostește de imaginea lui îmi pare o aiureală.

Pe de altă parte, dacă reușesc totuși să ofensez puternic pe cineva, stârnindu-i diverse emoții și reacții viscerale, poate că, cine știe, avem șansa ca, în timp, să devenim și noi personaje ale unui mit. În fond, cineva al cărui nume l-am uitat spunea că emoțiile sunt deșeurile ideilor.