Într-un comentariu recent de pe blogul ei, Renata spune despre mine:
Aldus, dacă ar fi într-un studio tv cu unul din trupe speciale sau cu un mercenar oarecare, proaspăt întors de pe un front, ar fi în stare să-i dovedească aceluia că, de fapt, omul respectiv nici n-a fost în război. Doar i s-a părut.
Asta e chiar ușor. L-aș pune mai întâi să definească războiul. Poate el crede că războiul e o confruntare militară pentru cucerirea de noi teritorii. În care caz l-aș ruga să ne explice ce teritorii a cucerit. Sau poate crede că războiul e o luptă pentru apărarea patriei. Dar cine ne-a atacat? A plecat în război așa, preventiv, să anihileze atacatorii înainte ca ei să atace? Sau poate crede că războiul implică apărarea unor valori și idei nobile. Cum ar fi libertatea, egalitatea, fraternitatea și democrația. Caz în care i-aș arăta că e victima manipulării mediatice. Sau poate a mers din patriotism. Dar cu ce l-ar fi afectat pe românul obișnuit neparticiparea lui? A fost cumva la luptă ca să onoreze promisiunile oferite partenerilor noștri strategici de peste ocean, ca ostaș în slujba țării, respectiv a unei țări membră NATO?
Păi, care parteneri? Că americanii se folosesc de tine și apoi te aruncă la coș. Sau poate va răspunde că a fost în Irak pentru a distruge armele chimice ale lui Saddam Hussein. Care arme chimice? Știți bancul ăla cu Joe Biden: „De ce ați invadat Irakul? / Pentru că avea arme nucleare. / Și de ce nu atacați Rusia? / Ăștia chiar au arme nucleare.”? Nu-i ca și cum Saddam Hussein ar fi vrut să vrut să influențeze valoarea petrodolarului, amenințând astfel supremația americanilor, nu-i așa? Și sfârșind ca toți cei cărora le-a mai venit ideea asta, afară de Putin mai nou? L-aș mai informa că Tony Blair și-a cerut public scuze pentru episodul Irak. Și, ca bonus, a admis că invazia a dus la înflorirea grupării teroriste ISIS. Sau poate a participat la luptele din Afganistan, încercând să înlocuiască obscurantismul religios și medieval al talibanilor cu valorile progresiste occidentale. Caz în care l-aș întreba dacă știe că americanii s-au retras recent de acolo, dându-le țara înapoi talibanilor și lăsându-le cadou o mulțime de tancuri, arme și aparatură militară. Așadar, în ce război a participat?
Am cădea de acord că a fost într-adevăr în război doar când ar admite că nu a făcut decât jocul unor demenți care de ani buni manipulează masele, acceptând rolul de pion într-un conflict militar lipsit de logică și sens, care putea foarte bine să lipsească și care avea o miză aburdă. Și de fapt nici măcar nu a acceptat, pentru că nu l-a întrebat nimeni. S-a dus, pentru că așa a fost programat.
După cum puteți constata, în textul de mai sus m-am folosit șmecherește de pretextul oferit de Renata (acela că aș fi în stare s-o ard cu șmecherii convingâng până și un veteran de război că n-a luptat niciodată) pentru a comite o scurtă diatribă pe tema războaielor moderne. Să fi făcut asta sub influența psihedelică a unor comentarii pe care le-am citit mai devreme, taman pe marginea războaielor?
Serviciul militar obligatoriu se bazează pe ideea că un razboi se câștigă cantitativ, nu calitativ. A fost punctul de pornire al marilor abatoare umane ale secolului XX. Este cea mai sigură rețetă pentru produs carne de tun. Eu sunt pentru armata de profeșionisti. Dacă aceasta pierde, nu știu cum ar putea carnea de tun să câștige.
[…]
Ține minte ca în Evul Mediu întunecat și barbar, adesea se bătea câte unul din fiecare armată, considerând în ignoranța lor că un duel e la fel de relevant ca și o baie de sânge. A trebuit să vină epoca noastră iluminată, epoca drepturilor omului, pentru a inventa strategia americană a „covorului de bombe” peste civili.
Greu de spus. Cert este că dacă mi-ar spune cineva că s-a întors din război, nu i-aș pune la îndoială suferința, membrele lipsă, dramatismul, șocul și impactul psihologic, dar aș ridica un mare semn de întrebare asupra idealurilor pentru care s-a înrolat și a obiectivelor pe care le-a obținut ca urmare a acelui conflict.
Acestea fiind spuse, cu toții suntem, fie că știm, fie că nu, fie că vrem, fie că nu, rezerviști, grăniceri și infanteriști în lupta cu proprii noștri demoni lăuntrici, pe care fiecare este chemat s-o ducă și care este mult mai dificilă decât orice conflict militar exterior. Așa că aș putea, în egală măsură, să-l conving pe cel mai mare pacifist din lume că este un redutabil general decorat, pentru că ce reprezintă calmul și pacea lui interioară dacă nu victoria deplină în fața agitației și a furiei?
Dar toate aceste demonstrații prin care, zice Renata, aș fi în stare să colorez albul în negru și negrul în alb nu le-aș face grație unor calități (sau defecte) cu ajutorul cărora să pot altera sau modifica realitatea obiectivă, ci scoțând la lumină substratul adeseori nevăzut al unor lucruri și fenomene care la suprafață ne apar astăzi într-un mod pe care l-am cataloga ca fiind foarte bizar dacă am privi acele realități cu mai multă luare aminte. Problema este că cei mai mulți oameni nu fac asta și ca atare rămân în aproape toate privințele prizonierii de război ai aparențelor.
Ca o notă pe margine, MApN face periodic noi angajări.
Și un text excelent pe tema cărții lui Ciucă:
https://www.piticigratis.com/2024/08/un-ostas-in-slujba-infinitului/
Tu și maieutica. Adăugată sofismelor. Cui prodest?
Aldusescule, ce spui tu nu prea are sens. Nu prea spre deloc. Una-i lupta, alta motivul. Faptul ca nu exista un motiv real nu inseamna ca militarii n-au luptat. Militarul lupta, politicianul ofera motivul, care e mai mult sau mai putin credibil. Sau chiar incredibil. In cazul Iraqului, americanski stiau ceva, ca doar ei le furnizasera armele chimice. Numai ca Sadam le folosise deja in razboiul contra Iranului si a kurzilor din Iraq.
@vax-albina
Fiecare e liber să interpreteze cum vrea textul meu. Pe al lui Piciti Gratis l-ai citit?
@papagigli
Una-i lupta și alta-i motivul, zici tu. Dar pentru cine? Poate pentru tine. Pentru tânărul de pe stradă care zice că e o datorie de onoare să susținem cu ajutoare Ucraina și, la nevoie, chiar să mergem pe front pentru a ne bate cu rușii, lupta se confundă cu motivul. Războiul pornește în primul rând dintr-o ideologie sau dintr-un motiv. Motivul e sufletul, iar lupta fizică e corpul războiului. Pentru că niciun război nu se duce de către niște nebuni clinici, care nu știu de ce se bat. Orice război are un motiv. Cu care devine, într-un anumit sens, identic sau cu care se confundă. Așa că de aia l-aș întreba prima dată pe respectivul fost combatant ce înseamnă pentru el războiul, cum îl definește.
Atacul americanilor asupra Irakului a avut 0% de-a face cu armele chimice și 100% de-a face cu petrolul irakienilor și capacitatea lui Saddam Hussein de a influența prețul acestuia pe piața globală. Râdem, glumim, dar nu atacăm petrodolarul.
Aldus, aș vrea să dai întreg comentariul meu, în citatul de la care pornești războiul.
Asta în primul rând.
În al doilea, aș vrea să faci distincție între psihologia unui individ participant fizic la orice război, din convingere sau din obligație, din patriotism sau pe bani, și motivarea necesității unui război.
E limpede că orice război, cu excepția celui de apărare a teritoriului național, e lipsit de noimă. Războaiele sunt mecanisme de ajutorare economică și politică a unor state împotriva altelor. Războaiele sunt efectul vizibil pentru populații al intrigilor la nivel înalt, invizibile, ale serviciilor secrete care țin balanța planetară sub control. Războiul e o absurditate, o nebunie.
Dar materia primă care participă la războaie sunt oameni. Indiferent de cauza pentru care ajung în bătaia tunului/puștii, îi mână în luptă și îi ține (mai mult sau mai puțin) în viață FRICA, INSTINCTUL DE AUTOCONSERVARE, CURAJUL și EXPERIENȚA de luptător.
TU, care n-ai prins nici măcar gloanțele reale din decembrie 89, care n-ai experimentat trăirea „era să mor”, care nu știi ce înseamnă să-ți sară sângele, în valuri ritmice, din artera femurală, tu, căruia lumea i se pare surprinzătoare fiindcă ai surprins un om al străzii care SE SPALĂ, tu, Aldus, nu poți judeca ce se întâmplă pe front tolănit pe canapea. Chiar n-ai dreptul!
Renata, articolul meu, după cum cred că ai putut să-ți dai seama, nu vizează comentariul tău. Fragmentul pe care l-am citat nu este decât un pretext pentru a scrie ceea ce am scris despre războaie. Tema reală a articolului meu sunt războaiele. Tema comentariul tău este Aldus. A-l cita integral ar însemna să fac prea mult offtopic. Dar, dacă te simți nedreptățită, ești liberă să-l redai tu integral, în comentarii. Deși eu nu cred că ai motive să te simți, pentru că deja am pus link spre el și cine dorește poate să-l citească pe tot urmând acel link.
La paragrafele doi și trei îți dau dreptate, dar am două mențiuni. Prima, că elitele care orchestrează aceste confruntări armate nu țin „balanța planetară sub control”, cum te exprimi tu, pentru că de aici ar rezulta că războaiele sunt necesare menținerii unui anumit echilibru (balanțe), ceea ce le-ar conferi totuși un anumit sens. Ori ele nu sunt deloc necesare menținerii niciunui echilibru, și tocmai de asta sunt absurde. Eventual, sunt necesare menținerii anumitor dezechilibre care sunt în favoarea acestor elite. Și a doua mențiune este că în trecut exista o anumită demarcație clară între atacant și apărător, pe când astăzi lucrurile s-au amestecat și sunt confuze. De exemplu, în trecut, când atacau diverse cetăți, triburi sau imperii, romanii nu spuneau că merg acolo ca să instaureze pacea și că popoarele atacate sunt teroriste. 🙂
Din păcate, la final începi să pierzi firul. Pe front, înainte de frică și de curaj, funcționează un anumit spirit de turmă, pe care tu îl omiți (deși îl vezi prezent chiar și în grupuri care n-au nicio legătură cu viața și moartea, cum ar fi o galerie de fotbal sau o tribună de spectatori la un concert) și pe care nu îl vom discuta acum, în aceste scurte rânduri. Lumea este surprinzătoare prin fiecare fir de iarbă din ea, prin fiecare surâs, prin fiecare răsărit de Soare. Și orice posesor de creier are dreptul să „judece” ce se petrece pe front, indiferent dacă a fost sau nu acolo. Drept pe care i-l dă nu participarea faptică, ci capacitatea de a gândi. Pentru că ăsta este miracolul gândirii: te face capabil să poți judeca chestii prin care n-ai trecut. Experiența practică (a cărei lipsă o invoci) înseamnă memorie (sau, în termeni școlari, toceală). În timp ce găsirea unor soluții sau deducerea unor aspecte legate de situații prin care nu ai trecut niciodată și cu care nu ai nicio experiență practică, pe baza unor corelații între ceea ce cunoști deja, se cheamă inteligență sau gândire. Așa că dacă ai creier, ai voie să ți-l folosești, inclusiv pentru a penetra subiecte în care n-ai nicio experiență, fără să ceri aprobare de la nimeni. Altfel, ar trebui să-i luăm la rost pe toți fizicienii și astronomii care analizează și se pronunță asupra unor stele și planete pe care n-au pus piciorul niciodată în viața lor. Așa că sfatul meu pentru tine este să fii mai inteligentă, că doar ai și tu creier, și să nu ceri nimănui aprobarea să ți-l folosești.
„ Pentru că ăsta este miracolul gândirii: te face capabil să poți judeca chestii prin care n-ai trecut.”
Nu cumva, pe vremea când argumentai inutilitatea cititului de beletristică, ziceai exact pe dos?
diatribă = un atac violent la adresa unei opere sau a unui autor, de obicei “împachetat” într-un limbaj vitriolant.
psihedelic = care se caracterizează prin efecte de lumină, culoare, atmosferă sonoră etc.; care evocă viziuni, halucinații, vise produse prin drogare.
Nu. Cărțile, mai ales cele de beletristică, se adresează laturii tale emoționale, visătoare etc și îți vând iluzii cu care te identifici. Inteligența e altceva. Sigur că, dacă ești inteligent, poți extrage informații utile și dintr-o carte. Dar ăsta nu este meritul cărții, ci meritul faptului că gândești. La fel de bine poți extrage astfel de informații din orice altceva.
diatribă: (în Antichitate) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. Adversarul imaginar fiind, în cazul ăsta, tu, că de aia am și folosit fragmentul tău drept pretext. 🙂
La psihedelic, primul sens.
„Renata, articolul meu, după cum cred că ai putut să-ți dai seama, nu vizează comentariul tău. Fragmentul pe care l-am citat nu este decât un pretext pentru a scrie ceea ce am scris despre războaie.”
A, deci nici vorbă de diatribă! N-ai niciun adversar, nici imaginar, nici pe mine. Că nu mie îmi spui ce crezi tu despre război, în replică, fiindcă eu n-am pomenit de rațiunile unui oarecare război, nu m-am exprimat dacă războaiele sunt bune sau rele…
„Să fi făcut asta sub influența psihedelică a unor comentarii pe care le-am citit mai devreme…?”
Deci niște opinii/raționamente cât se poate de la rece transcrise, pe tine te-au influențat „psihedelic”. Adică te-au îmbătat, ți-au impresionat toate simțurile, ca un spectacol de muzică, lumini și arome. Ai intrat în transă, în beția simțurilor, când l-ai citit pe un Gigel zicând: „Serviciul militar obligatoriu se bazează pe ideea că un razboi se câștigă cantitativ, nu calitativ.”
Nu, Aldus! Tu folosești cu orice preț, chiar cu prețul incoerenței, cuvinte care-ți sună ție erudit. Ești ca unul care-și cumpără o pereche de pantofi cu un număr mai mic, fiindcă-i plac la nebunie și se duce cu ei la cizmar, să-i pună pe șanuri, să-i mai lărgească, să-i poată purta.
Aldus, cărțile de beletristică n-au scopul ăsta meschin și mercantil de-a vinde iluzii. Asta e părerea ta, de necitit.
Dar nu-i exclus ca tu, care patologic trăiești într-o veșnică fantasmă, să nu poți duce și literatură.
Ba da, tu ești adversarul imaginar. 🙂 Redutabilul adversar imaginar.
Da, exact. Păi ce, metamfetamina se prezintă ca un lichid multicolor care se zbenguiește în ambalaj? Nu. Dar după ce o consumi, da. 🙂 Comentariile, ca și orice drog, din afară apar reci, inerte. Dar când le asimilezi, pot declanța o ploaie de lumini. Mie mi-au plăcut. Desigur, nu-i obligatoriu ca aceeași substanță să funcționeze la fel pe toată lumea. Eu am descris efectul acelor comentarii asupra mea.
Nu folosesc cuvinte erudite, în sensul că nu le caut în dicționar. Folosesc cuvinte care îmi plac și-mi sună bine.
Nu știu ce scop are beletristica. Notează că nu m-am pronunțat asupra scopului ei. Nu am zis că are scopul de a-ți vine iluzii. Am zis că asta face. Asta reușește să facă. Dacă asta și-a propus să facă sau nu e cu totul alt subiect. De ce schimbi subiectele? 🙂
Păi, eu sunt de acord cu tine că războaiele sunt inutile popoarelor care le suportă. Unde vezi adversitate?
Rău faci că nu le cauți în dicționar, să te asiguri să au semnificația pe care le-o dai tu!
Cu metamfetamina ai dat-o-n bară! Să înțeleg că după ce ai citit rândurile alea ai făcut midriază și-ai dat în bâlbâială? Ai început să tremuri?
Poate că ai dreptate! Ție cititul își face rău!
Dumnezeule, până și în comentariul ăsta (în care zici că nu ești adversara mea) mă contrazici! 🙂
Cât despre analogie, pe care n-ai înțeles-o pentru că ai tendința să citești totul ad-litteram, punctul comun al celor două exemple nu este că stările pe care ți le provoacă niște comentarii care te surprind și îți plac ar fi de aceeași natură cu stările pe care ți le provoacă metamfetamina, ci că atât comentariile cât și metamfetamina par slabe sau inofensive privite din afară, niște simple cuvinte sau niște simple cristale de gheață, dar ingerate sau asimilate corect pot să-ți provoace trăiri puternice, exotice sau neașteptate. Pentru că tu m-ai întrebat ceva de genul: despre ce stări psihedelice vorbești acolo, că doar sunt niște simple opinii/raționamente la rece? Așa pot și eu să te întreb: despre ce midriază, despre ce bâlbâială și despre ce tremurat vorbești la acest om care a ingerat metamfetamină, că doar ce a luat el sunt niște simple cristale de gheață? Acum sper că ai înțeles această analogie pe care desigur că nu credeam că e cazul să o explic băbește.
Aldusescule, ai recunoscut vreodata cind n-ai dreptate, ca n-ai dreptate?
Aldus, eu pot să-ți răspund: când te afli pentru prima oară în fața cristalelor inofensive și le consumi, asta ți se întâmplă: midriază, bâlbâială, tremor. Prima dată nu e psihedelic, e coșmar. Suni la 112 sau sună niște prieteni, ca să te scoată din situație.
Băi, ești atât de ieftin!
Vezi că amicul Gigli te-a întrebat de ți-a dat la oase! O fi el un pârlit de român care a ales Canada și, ce să vezi, s-a descurcat de minune în noua lui patrie, atât de bine, încât își permite să fie și nemulțumit de Sistem, dar, una peste alta, el chiar pune lemne pe foc în șemineul din living, în vreme ce tu doar vizionezi filme pe netflix, cu oameni care au șemineu, și blană de urs în fața lui.
@papagigli
Cred că da, dar se petrece cam rar.
@Renata
Deci tot n-ai înțeles analogia? Care funcționează chiar și luând în considerare efectele descrise de tine? Că ce are prefectura cu primăria?
Recitește cu atenție, pls.
Aldus, nu există nicio analogie propusă de tine.
Observația mea a fost că folosești inadecvat cuvinte al căror sens nu-l stăpânești (a) sau le cunoști exact înțelesul, dar îți plac atât de mult cum sună, încât forțezi utilizarea lor cu tot dinadinsul (b).
Efectul e hilar în ambele cazuri.
Te poți simți „high” citind un poem, privind o pictură, ascultând o anume muzică, ba chiar și în fața unui eveniment uluitor, neașteptat, înspăimântător sau, dimpotrivă, producător de extaz te poți simți ca drogat. Dar nu poți intra într-o stare psihedelică doar citind frazele astea:
„Serviciul militar obligatoriu se bazează pe ideea că un razboi se câștigă cantitativ, nu calitativ. A fost punctul de pornire al marilor abatoare umane ale secolului XX. Este cea mai sigură rețetă pentru produs carne de tun. Eu sunt pentru armata de profeșionisti. Dacă aceasta pierde, nu știu cum ar putea carnea de tun să câștige.”
Dacă totuși, prin absurd, te-ai simțit îmbătat de adevărul elementar pe care-l expune autorul acestor considerații, nu există decât trei explicații:
1. Trăiești atât de cu capul în nori și departe de realitate (ăsta e un eufemism pentru „prost”), încât pe tine și evidența te lasă cu gura căscată când, în sfârșit, reușești s-o pricepi.
2. Ai o problemă la mansardă care-ți generează stări anormale.
3. Ai tras ceva pe nas înainte de-a citi rândurile respective, și atunci e posibil să intri în stare psihedelică și dacă te uiți la o coală A4, albă, imaculată.
Eu totuși cred că îți închipui că folosind cuvinte deștepte vei părea deștept, cult, erudit… un fel de Andrei Pleșu al localității tale.
Primo, nu folosesc cuvinte deștepte. Cine crede că textul meu conține cuvinte deștepte n-a citit.
Secundo, dacă ție un text nu-ți poate crea o „explozie intelectuală”, o stare de „euforie a conștiinței”, un fel de sinonim metaforic al efectelor organice pe care ți le-ar produce ingerarea unui drog fizic, de ce îmi mai recomanzi beletristica și de ce mai citești? Evident că stările pe care mi le-a produs lectura acelor scurte pasaje nu sunt efectele somatice pe care le constată medicul la o ființă aflată sub influența unui stupefiant. Dar sunt proiecția sau echivalentul lor în plan intelectual, să zicem așa. Asta e analogia pe care n-ai înțeles-o.
Tertio, marile adevăruri sunt de o simplitate tulburătoare. Dacă am translata ce spui tu în lumea artei ar rezulta că artistul care e puternic sensibilizat de o simplă floare sau de surâsul unei femei are probleme la mansardă. De fapt, situația stă exact pe dos: omului obișnuit îi lipsește capacitatea de a se mai minuna. A ajuns să trăiască blazat și mecanic, înconjurat doar de banalități, care nu-l mai clintesc cu nimic. Așa că în loc să-mi zici că mă las surprins de o fată care se exprimă literar pe stradă, de un tânăr care face duș cu apa care se scurge din sistemul frigorific al unui magazin sau de un citat care în opinia ta exprimă truisme (dar care truisme sunt într-o flagrantă și frapantă contradicție cu politica militară a ultimelor secole sau decenii), mai bine învață și tu să privești în jur cu ochii unui copil care descoperă cu uimire o realitate mereu proaspătă și vibrând în nenumărate nuanțe pe care până atunci nu le observase. Asta e o altă calitate pe care copiii o au iar adultul a pierdut-o de mult, cam de când a început să-și dezvolte și cristalizeze gândirea, personalitatea și aparatul psiho-mental, odată cu care a început să înghesuie lumea din jur în cutiuțele etichetate din capul lui: capacitatea de a se minuna și de a descoperi mereu câte ceva nou, neașteptat sau fascinant – că tot te întrebai nu demult ce poate fi așa de frumos sau superlativ la un copil.
Quatro, ai omis partea a doua a comentariului, care-i și mai frumoasă decât cea citată de tine.
Cinci (au și cuvintele mele deștepte o limită), nu există „Andrei Pleșu al localității tale”. Inteligența nu poate fi subscrisă unui spațiu geografic; geniul fie e universal, fie nu e deloc. Asta nu înseamnă că m-aș considera un discipol al lui Pleșu; înseamnă doar că expresia aleasă de tine trădează o perspectivă joasă și meschină asupra intelectului.
Numerale ordinale limba latină: primus, secundus, tertius, quartus, quintus…
Numerale ordinale limba italiană: primo, secondo, terzo, quarto, quinto…
Limba lui Aldus: primo, secundo, tertio, quatro, cinci…
Până să-mi explici sintagme gen „explozie intelectuală” și „euforie a conștiinței”, mai avem de lucrat la numeralul ordinal. 🙂
Păi, la 5 am zis că s-a terminat lista prefixelor mele deștepte. Pot număra și eu până la 5. În plus, pe 4 l-am scris greșit.
Dar sunt latinești – vezi de exemplu aici. În primul rând, în al doilea rând etc.
The unstoppable force meets (once again) the immovable object. 😀
Lasand la o parte inevitabila despicare a firuluui in patru am si eu o mica observatie de facut. Zicea Aldus pe undeva (redau cu aproximatie) cum ca a face corelatii sau a ajunge la concluzii doar pe baza unor argumente, fara sa fii participat la actiune (in cazul de fata, razboi), ar fi dovada de ratiune si inteligenta. Da, este. Insa pentru un robot. Pentru o fiinta umana, mai greu spre deloc. Nimeni nu sta pe front, intre rafale de gloane sau salve de tun sa se gandeasca la nemurirea sufletului (aka: cine are de castigat cel mai mult din acest razboi). Putem sa ne pronuntam despre natura unui razboi, cine profita de pe urma lui etc… Dar sa judeci pe cineva pentru ce face pe front, mi se pare de prisos. Poti sa o faci, evident, dar nu cred ca are nici o relevanta. 1+1 nu mai face 2 de mult in astfel de situatii…
Păi, e simplu: te gândești înainte să mergi la luptă. Și dacă crezi că ești manipulat și că servești niște cauze dubioase, sau că nu-i înțelept să mergi, nu mergi. Odată ajuns acolo, într-adevăr, e mai greu să rămâi lucid. Ai ajuns în horă, joci.
Aldus, nu e întotdeauna pe alese. Când se îngroaşă gluma, nu mai eşti manipulat, eşti direct mobilizat şi trimis la luptă, indiferent cât de dubioasă ţi s-ar părea ţie cauza.
Da, dar nu trebuie să fii oaie. Când se îngroașă gluma obții un certificat medical de incapacitate, pleci din țară, rezolvi cumva. Te descurci. Sigur că uneori nu-i așa de simplu, dar nu trebuie să aștepți pasiv, ca o plantă, să vină tăvălugul peste tine. Vezi ce poți face. Nici recrutările nu se fac în orb, la grămadă, ci pe baza anumitor criterii. În ultimă instanță, dacă nu vrei să mergi, nu mergi. Poate închisoarea e preferabilă morții sau invalidității.
“Rezolvi cumva. Te descurci” e uşor de zis (mai ales când stai la taclale, ca noi acum, în vreme de pace), dar greu de făcut pentru covârşitoarea majoritate a populaţiei.
Pe măsură ce gluma e tot mai groasă, criteriile în baza cărora se fac recrutările se schimbă. S-a mai întâmplat, şi istoria are prostul obicei de a se repeta. Se repetă chiar acum, în Ucraina, din câte am înţeles. Plus că se poate schimba şi pedeapsa pentru dezertare, condamnare la moarte în loc de închisoare. Şi asta s-a mai întâmplat. În situaţii disperate se iau măsuri disperate. De batalioane disciplinare ai auzit? Crezi că puşcăriaşii condamnaţi pentru dezertare nu pot fi trimişi într-un batalion din ăsta când e nevoie de mai multă carne de tun? Că atâta vreme cât te poţi ţine pe picioare nu poţi fi la un moment dat considerat apt să mergi pe front? Crezi că, în cazul unui război mondial, e floare la ureche s-o tuleşti într-una dintre puţinele ţări rămase neutre?
Sper să nu vină vremuri în care să te convingi pe pielea ta că, mort-copt, trebuie să mergi la luptă. Sau să te sinucizi. 😈
Vero, nu zic că obiecțiile tale nu constituie puncte valide. Dar aproape niciodată situația nu e atât de pesimistă și de bătută în cuie cum o prezinți. Marea problemă este că oamenii în general sunt pasivi și acceptă tot ceea ce vine, pe motiv că csf, ncsf. Hitler nu s-ar fi putut bate cu mâinile goale. Dacă niciun german n-ar fi vrut să meargă pe front, dacă opinia publică s-ar fi opus războiului și teoriei rasei lor pure, ar fi fost mult mai complicat. De aia inclusiv americanii își precedă fiecare campanie militară serioasă de câte o campanie mass-media în care să obțină suportul opiniei publice. Dacă vrei să faci ce e corect, de multe ori apar și portițe ajutătoare. De exemplu, chiar și în cadrul războiului există teoretic niște reguli umanitare. Faptul că majoritatea soldaților le încalcă, comițând atrocități, e una, dar există cazuri de oameni verticali după care s-au făcut filme. Am văzut mai demult unul cu un soldat dintr-o divizie americană care n-a vrut să violeze, alături de colegii lui, o vietnameză, în timpul Războiului din Vietnam, și care după ce războiul s-a încheiat i-a reclamat și asta a dus la un proces și la dezgolirea unui cadavru. Sau un medic celebru, care cred că în timpul celui de-al doilea război mondial n-a vrut să tragă niciun glonț și doar a salvat oameni, iar după aceea l-au numit erou. Acestea sunt exemple că dacă vrei cu adevărat, uneori poți să rămâi vertical chiar și în mijlocul celor mai mari vicisitudini.
Așa că acolo unde există fermitate și voință, apar și posibilitățile de a evita vărsarea de sânge și, de ce nu, chiar mersul pe front. Gândește-te la posibilități, nu la obstacole. Conform unui citat dintr-un text oriental, din luarea în considerare a posibilităților vine reușita iar din luarea în considerare a obstacolelor vine eșecul. Dar oamenii, în marea lor majoritate, nici măcar nu încearcă.
La polul opus, e adevărat, avem și exemplul bravului soldat Svejk. 🙂
„Când se îngroașă gluma obții un certificat medical de incapacitate, pleci din țară…”
Un certificat medical de incapacitate fizică se obține greu „când se îngroașă gluma” – cum zici. Ușor se obține un certificat de incapacitate mintală: te prezinți la recrutare, muști un sergent de ureche, ciupești o doctoriță (medicină militară!) de cur, scuipi în cafeaua colonelului… dacă nu-i destul, te sacrifici și faci pipi pe tine… Mintenaș ajungi în Strada Someșului nr. 3, Bistrița. Spitalul de Psihiatrie. Deschis non-stop.
Sau, dacă ai fonduri suficiente să pleci din țară, nu te complica cu făcutul bagajelor: apelează la o clinică de specialitate și cere o schimbare de sex. Loco.
Aldus, toate astea sunt excepţii (lăudabile), fireşte. Pentru omul de rând dracu’ e cam atât de negru cum am zis eu. Mă gândeam că discutăm despre majoritatea combatanţilor dintr-un război, nu despre excepţii.
Oricum, până când nu ajungi în situaţia respectivă, nu ştii dacă eşti destul de curajos ca să te opui făţiş, destul de iscusit ca să speli putina la timp sau destul de talentat ca s-o faci pe ţicnitul cum zice Renata. 🤣
(Bine pusă în scenă, treaba cu muşcat de ureche, de cur, scuipat în cafea etc la recrutare ar putea fi o secvenţă memorabilă dintr-un film oricât de prost.)
Discutăm despre asumare, atitudine și responsabilitate. Că uite de unde a plecat discuția:
Faptul că majoritatea oamenilor sunt blegi și că pentru ei situația pare fără ieșire nu îi disculpă. Faptul că sunt gregari și supuși trendurilor nu le conferă imunitate în fața unui tribunal moral. În fond, nivelul lor gregar este fix ceea ce le permite conducătorilor să declanșeze și să desfășoare astfel de conflicte militare absurde, dar care sunt totuși foarte sângeroase și tragice.
Aldus, conflictele militare nu sunt absurde. E întotdeauna ceva de câştigat de pe urma lor – pentru cei care înving trimiţând la moarte gloata îmbătată cu vorbe mari şi goale, gen eliberarea Ţării Sfinte, redobândirea teritoriului strămoşesc, instaurarea democraţiei, bla-bla-bla.
Cât despre asumare, atitudine şi responsabilitate, dacă, în caz de război pe care o să-l consideri nedrept, o să dai bir cu fugiţii (plecare peste hotare, certificat medical…) ce atitudine o să iei astfel, ce-o să-ţi asumi? Pentru ce-o să te simţi responsabil, în afară de propria piele pe care o să ţi-o pui la adăpost? Un tribunal moral o să te găsească vinovat fiindcă ai spălat putina în loc să-ncerci să din toate puterile să împiedici conflictul, să-ţi susţii convingerile chiar şi cu preţul vieţii.
Eu le numesc absurde din perspectiva firescului, a bunei măsuri, a unei ordini și logici naturale. Citez dintr-un răspuns de mai sus pe care i l-am adresat Renatei:
Războaiele sunt absurde și stupide inclusiv pentru cei care le lansează, chiar dacă din perspectiva lor ele nu sunt absurde! Inițiatorii și promotorii lor speră să obțină diverse avantaje, dar în realitate sunt duși cu pluta. Ce sens are să vrei să obții bani, putere și teritorii în plus când tu ai deja mai multă putere decât 99% din populație și mai mulți bani decât poți cheltui în 10 vieți? Ar trebui duși la ospiciu. Războaiele sunt o manifestare a cruzimii și nebuniei, care niciodată nu sunt necesare. Sunt niște anomalii.
Evident că este mult mai moral, mai responsabil și mai inteligent să eviți prin orice mijloace posibile, inclusiv prin fugă sau fofilare, un război inuman, crud, aberant, decât să fii părtaș la el. Așa că poți să participi sau să nu participi. Că de oprit nu prea ai cum să-l oprești. Oamenii dispun de liber arbitru și dacă decid să sară unii la gâtul altora, nu poți să-i oprești. Dar poți să nu te prinzi și tu în nebunia lor. Iar dacă decizi să faci asta, ar fi bine și să găsești modalități practice eficiente, adecvate situației, prin care să chiar reușești să nu participi, în locul unora frumoase și delcarative, dar cu zero șanse de succes.
Cum anume să-ți susții convingerile cu prețul vieții? Să le zică soldatul Fred naziștilor că demersul lor este nebunesc? Ar fi oprit ceva? Zic să fim și un pic practici. În plus, nimeni nu e responsabil pentru ce fac ceilalți, ci doar pentru ce face el.
Ordine şi logică naturală?! Suntem cumva singura specie ai cărei membri se bat între ei?
Iniţiatorii şi promotorii războaielor privesc cu siguranţă lumea şi viaţa dintr-o perspectivă mai amplă decât a ta.
Unii şi-au susţinut convingerile cu preţul vieţii, de exemplu, conducând răscoale sau orchestrând revoluţii.
Responsabil eşti nu doar pentru ceea ce faci, ci şi pentru ceea ce NU faci.
Tu nu vorbeşti despre evitarea unui război, ci despre evitarea participării tale la luptă.
Ca să nu mai zic că mai întâi susţii că discutăm despre asumare, atitudine şi responsabilitate, despre tribunale morale, pentru ca apoi să priveşti lucrurile dintr-un punct de vedere egoist: cu simţ practic, faci pe dracu-n patru ca să nu ajungi tu personal pe front şi gata, marele tribunal moral te declară erou în lupta pentru împiedicarea unui război “inuman, crud, aberant”! Primeşti o medalie pentru că, vorba bunică-mii, “îţi pui palma-n cur şi pleci”.
Apropo, există şi războaie umane şi pline de blândeţe? Bătăi cu perne, nicidecum aberante, între trupe de elită?
Aldus, când ai dreptate, ai.
Dar şi când nu ai…🙄 Orice argumente ţi s-ar aduce, o întorci ca la Ploieşti, o tragi de păr, o coşi cu aţă albă, numai ca să nu cobori pe de piedestalul de deţinător al adevărului absolut pe care crezi că te afli. Prin urmare, ce să mai zic?
Succes la asumarea responsabilă a fofilării, că războiul ne cam dă târcoale, ar putea fi necesar să iei atitudine.
Hai, că după ce l-ai enervat pe Gigli, ai reușit s-o scoți și pe Vero din calmul ei englezesc (că din engleză traduce!).
Liviu ți-a dat-o și dus a fost, că e om serios, mai are și alte treburi.
Ruxandra, în stilu-i laconic, ți-a tras o smetie în 7 cuvinte și te-a lăsat în apele tale.
Măi, Aldus, tu ai auzit de vorba aia, când trei inși îți spun că ești beat, du-te de te culcă?!
Măi, tu nu știi ce e ăla un război, n-ai încărcat și n-ai tras vreodată în viața ta cu arma, nici permis de conducere n-ai, așa că n-ai experiența stimul-reacție-reflex, n-a depins nici măcar viața unei muște de judecățile tale de valoare, dar te-ai transformat într-un guru al pacifismului, din motive morale și umanitare, adică, vezi-doamne, decât să-ți împuști dușmanu care e și el om, mai bine fugi din țară, faci bulău, devii fetiță (la bulău sau chirurgical), faci orice, numai să nu fie războaie pe pământ.
Păi, în toate scenariile tale, tu n-ai nici în clin nici în mânecă cu războiul – cauze, efecte – tu te gândești cum să-ți aperi umila făptură fizică de durere, frică, moarte, cum să nu leșini dacă vezi sânge, cum să-ți trăiești simulacrul tău de viață tihnită, pe bicicletă, ciugulind imagini meravilioase prin spate, pe la Lidl, prin grădina publică a orașului unde liceencele vorbesc literar…
@Vero
În ce ține de războaie, da. Animalele carnivore ucid punctual alte animale pentru a mânca, dar nu mai mult decât au nevoie pentru a se hrăni, iar până acum nu le-am văzut punând de conflagrații mondiale în care să omoare milioane de alte animale. Așa că violența nu e o trăsătură specifică nouă, dar războaiele sunt exclusiv creația omului. Din punctul ăsta de vedere, atunci când spunem că un om violent are o natură animalică omitem totuși faptul că aceste animale, care nu au rațiune și deci posibilitate de auto-control, cum avem noi, reușesc totuși cumva, prin integrarea în mersul firesc al naturii, să fie mai puțin nocive pentru semenii lor decât oamenii.
Și probabil mai tâmpită. Așa că siguranța aia ar trebui conectată și la capătul celălalt, astfel încât circuitul să se închidă și să le asigure cei 220 de Volți necesari. 🙂
Bravo lor. Dar, încă o dată: nu ți se cere să fii sfânt sau martir. Iar aceste transformări care au loc în societate nu sunt opera respectivilor, ci a unor necesități organice de la nivelul acelei societății. Lumea nu face un pas înainte când apare un erou, ci eroul apare când lumea este gata să facă un pas înainte.
Dar nu ești responsabil pentru ceea ce fac sau nu fac alții. Respectiv pentru războaiele pe care le poartă ei. Și nu ai nicio datorie morală de a încerca să oprești un război pe care nu îl poți, practic și realist vorbind, influența cu nimic. Afară de cazul în care în tine s-a reîncarnat spiritul lui Mihai Viteazul și în lume există premisele unor mutații benefice, de cele mai multe ori asta e chiar o prostie. Ca să fac o analogie, ce propui tu e ca și cum, aflată pe versantul unui munte, ai încerca să te pui de-a curmezișul unei avalanșe sau a unei alunecări gigantice de teren care vine de sus și mătură totul, sperând că vei putea opri cu trupul tău urgia și că astfel vei proteja casele și oamenii care se află un pic mai în vale de tine. E o prostie. Inteligent și înțelept ar fi să cauți o piatră sub care să te ascunzi sau să te dai la o parte.
Când nu poți tu opri războiul, de ce ai mai participa la el? Dacă poți să oprești violența din lume, oprește-o. De obicei nu poți, că omul are liber arbitru; iar la scară planetară și definitiv sigur nu, că altfel ar fi oprit-o Dumnezeu de mult. Dar dacă nu poți, măcar nu fi părtaș la ea. Cum spuneam: nu ești responsabil pentru că alții se omoară între ei, dar devii responsabil atunci când alegi să te prinzi și tu în hora lor nebunească.
Pentru a nu ajunge tu, pentru a nu ajunge prietenii și cunoscuții tăi… Ajuți pe cine poți. Nu poți ajuta o întreagă lume. Chiar nu mă prind de unde ideea asta că ar trebui să-ți propui să inversezi axa de rotație a pământului. Ce nu se poate nu se poate, e înțelept să nu trăiești într-o utopie. De exemplu: ai blog. Cât e pace, poți lupta cu armele tale. Poți scrie articole în care să atragi atenția asupra ororilor războiului. Poți iniția și semna petiții. Poți participa la dezbateri televizate. Poate reușești să faci asta și după ce începe războiul, în ilegalitate, dar moral. Însă ce poți face pentru a-l opri? Te duci în fața plutonului tău și le spui că nu tragi cu arma? Ții greva foamei? Ridici steagul de pace din linia întâi către inamic? Adică, concret, ce propui? Ceva care să și rezolve situația, adică să oprească efectiv războiul, nu doar să facă o imagine bună în ochii altora sau ai tăi. Cum anume ai putea să-l oprești, dacă decizi să nu îl eviți și să participi la el?
Nu, dar există cauze bune, cum ar fi un război în care îți aperi țara de un cotropitor. Acolo e justificat să participi, ține de eroism. Dar e nevoie să ai și discernământ. Pentru că astăzi, toate războaiele NATO, de exemplu, sunt pentru cauze „juste” și pentru „pace”. 😉 În lipsa discernământului, drumul spre iad e pavat cu bune intenții.
Păi legat de războiul care ne cam dă târcoale, de vreme ce este cvasi-imposibil ca rușii să ne atace fără ca noi să facem nimic, vorbim de fapt de o posibilă implicare a noastră, voluntară, în războiul ruso-ucrainean, de partea Ucrainei, nu-i așa? Ăsta e cel mai bun exemplu de a NU participa la război. De ce să participi la un astfel de război artificial, în care nu aperi nicio cauză justă sau morală, nefiind decât un pion manipulat de americani? Participând, nu doar că susții indirect războiul, ci te și implici în el.
În concluzie: dacă ne referim la o posibilă implicare a noastră de partea Ucrainei, poți și este chiar bine să urmărești să descurajezi o astfel de inițiativă, să atragi atenția asupra riscurilor unui astfel de război, asupra prostiei imense pe care el o implică etc, după puterile tale (pe blog dacă ești blogăr, în Parlamentul UE dacă ești Terheș, în discuțiile cu prietenii etc), în contrapartidă la jurnaliștii proști, corupți și lași, care pun gaz pe foc. Dar, dacă totuși războiul se declanșează și se dă ordin de înrolare, de vreme ce nu ai putut să-l oprești, adică n-ai putut să-i oprești pe alți oameni de a decide, în prostia lor, să se bată cu alți oameni, poți cel puțin să nu participi tu la bătaia lor. Că nu ești responsabil pentru ce fac alții, dar ești responsabil pentru ce faci tu. Și dacă pe alții nu ai putut să-i oprești din a se duce, măcar nu te duci tu. Poate nici asta nu-i chiar ușor, dar, cum spuneam: nu Hitler a tras cu arma, așa că fiecare german care a participat la război e responsabil pentru el. Poate n-am pretenția că neamțul X ar fi putut opri războiul, punându-se de-a curmezișul cum propui tu, dar dacă niciun neamț nu s-ar fi înrolat, n-ar mai fi fost război.
@Renata
Deci asta e scuza ta? N-ai avut opțiuni pentru că stimul-reacție-reflex și cine n-a pățit-o nu știe și nu se poate pronunța? Asta justifică, în opinia ta, alegerea de a te duce pe front și de a omorî alți oameni?
Și de ce ai vrea să trăiești o viață plină de durere, sânge, frică, moarte, în care plimbarea liniștită cu bicicleta să fie un vis frumos dintr-o altă existență? Ce fel de țel nobil sau înălțător este ăsta? Să arăți cât de macho ești tu, sau cum? Soldații de pe front la ce crezi că visează: la și mai multe lupte sângeroase, frică și durere? A, de fapt stai că am uitat: n-am fost pe front, așa că n-am voie să mă pronunț.
„Războiul – cauze și efecte”, spune Renata Carageani, eroină în lupta de la prăvălie. Cauzele fiind că pacientul a ieșit cu capul gol în ploaie și efectele fiind că a răcit. Noroc că medicamentul e testat și aprobat, iar efectele adverse sunt minore. Război, cauze și efecte… Geez!
Cauza oricărui război e ignoranța și dorința egotică de putere. Efectul oricărui război e suferința. Restul e umplutură.
Aldus, pentru omul de rând mersul la război nu e pe alese, ca prinderea în horă.
Şi există o diferenţă între a te înrola şi a fi mobilizat. Nemţii lui Hitler nu s-au înrolat, au fost mobilizaţi. Ca şi românii care au luptat în Al Doilea Război Mondial.
Dacă o să ne implicăm (fiindcă aşa sunt trase sforile de sus, nu fiindcă o vrei tu, sau eu, sau Renata etc) în războiul ruso-ucrainean, devenit război NATO contra Rusia sau NATO contra BRICS (adică Al Treilea Război Mondial), n-o să fie nevoie să te înrolezi, o să fii mobilizat şi trimis pe front repejor (după o cca. o săptămână de instrucţie sumară dacă eşti destul de tânăr ca să nu fi făcut armată). Aşa că pregăteşte-te să muşti şi să scuipi cu talent la vizita medicală, cum te-a sfătuit Renata, şi-o să scapi cu viaţă – dacă şi numai dacă n-o să fie bombardat balamucul, ca să devii victimă colaterală, decorată post-mortem pentru verticalitate.
Nu te mai uita la filme despre războaie, dacă nu sunt filme documentare.
Masculii din diverse specii carnivore (şi ierbivore!) se bat între ei ca să-şi asigure întâietatea la reproducere, ca să ia în stăpânire noi teritorii. Lei, de exemplu, înfulecă puii altor masculi, ca să intre mai repede femelele în călduri, devenind dornice să-i accepte. De conflagrații mondiale e drept că nu sunt în stare, n-au primit de la NATURĂ suficientă inteligenţă ca să se poată organiza.
Gata, mă retrag, trebuie să pun capăt conflagraţiei dintre motanii mei de cinci luni. Se muşcă destul de serios ca să miaune piţigăiat de durere, ca pregătire pentru viitoare lupte cu semenii lor, nu cu şoarecii înfulecaţi abia după ce sunt torturaţi cu un sadism pentru care oamenii ar fi aspru judecaţi de orice tribunal.
Stai puțin, că m-ai pierdut. Deci mai întâi ai susținut că evitarea războiului (pe care o propuneam eu) este lașitate și ar trebui să lupți pentru a opri războiul, iar acum spui că omul de rând nici măcar să evite mobilizarea nu e în stare? 🙂 Nu mi-e clar pentru ce militezi până la urmă: pentru a opri de unul singur, ca un erou, războiul (ce am impresia că susțineai înainte) sau pentru a accepta că nici măcar participarea ta la război nu depinde de tine (cum am impresia că zici acum)? Prima e extrema lui Superman, a doua e lașitatea oii. Eu cel puțin am o poziție echilibrată: dacă nu poți opri războiul (și cel mai adesea nu poți), măcar să faci tot ce poți pentru a nu participa. Adică, nu poți să-i oprești pe alții să se bată, dar poți să te oprești pe tine să te bați cu alții. Tu în schimb în pare că pendulezi de la o extremă (să aspiri să oprești singur un război) la alta (vei fi mobilizat și oricum n-ai ce face).
Da, masculii se mai bat între ei și pentru femele și pentru teritorii, dar niciodată nu inițiază războaie. Iar natura e mai inteligentă decât omul. Nu face niciodată erori. Inteligența omului se dovedește adeseori a fi o imensă prostie.
ALdus, am încercat doar să-ţi explic ce înseamnă atât “asumare, atitudine şi responsabilitate”, aceste chestii măreţe de care zici tu că dai dovadă fofilându-te, cât şi “tribunal moral”.
“Cât despre asumare, atitudine şi responsabilitate, dacă, în caz de război pe care o să-l consideri nedrept, o să dai bir cu fugiţii (plecare peste hotare, certificat medical…) ce atitudine o să iei astfel, ce-o să-ţi asumi? Pentru ce-o să te simţi responsabil, în afară de propria piele pe care o să ţi-o pui la adăpost? Un tribunal moral o să te găsească vinovat fiindcă ai spălat putina în loc să-ncerci să din toate puterile să împiedici conflictul, să-ţi susţii convingerile chiar şi cu preţul vieţii.”
ŞI recunosc că n-am fost şi nu sunt în stare să te fac să pricepi. Ţie îţi place să te joci cu vorbe mari, iar odată ce ţi-ai înşurubat o idee în cap, asamblarea asta devine nedemontabilă. O să muriţi împreună.
Cât despre “natura e mai inteligentă decât omul”… Ai impresia că omul e o dihanie perfect paralelă cu natura?!
E o parte a naturii, sau, în accepțiunea unui credincios, e, în ceea ce priveşte materia vie, capodopera lui Dumnezeu, creatorul întregului univers.
Iar Dumnezeu l-a blagoslovit cu mai multă inteligenţă decât pe masculii altor specii, de-aia s-a prins că “unde-s doi puterea creşte”, aşa că se bate pentru femele şi pentru teritorii asociindu-se cu alţii, adică face război.
Eu una am încheiat “războiul” ăsta cu tine. La urma urmei, ce-mi pasă mie de gărgăunii tăi?
Păstrează-ţi-i sănătos.
@Aldus
Cum mi-a plăcut penultimul tău comentariu și cum nu sunt în stare să combat inteligent, am rugat Chat GPT-ul să te contrazică. Răspunsul e căldicel, dar așa e el. politicos. Partea bună (sper) e că acum știe și AI-ul de tine. Răspunsul urmează:
” Iată câteva puncte prin care argumentele lui Aldus pot fi contrazise:
1. Responsabilitatea individuală și schimbarea socială
Aldus argumentează că individul nu este responsabil pentru oprirea războaielor pe care nu le poate influența direct și că e mai bine să eviți participarea decât să încerci să oprești un conflict. Totuși, acest punct de vedere poate fi considerat prea pesimist și reductiv. În istorie, multe mișcări sociale și politice au fost inițiate de indivizi sau de mici grupuri care au influențat majoritatea prin acțiuni de protest, activism și nonconformism. De exemplu, Gandhi și mișcarea sa de rezistență nonviolentă au jucat un rol esențial în obținerea independenței Indiei de sub dominația britanică. Martin Luther King Jr. și mișcarea pentru drepturile civile în SUA au demonstrat cum acțiunile individuale pot avea un impact major asupra societății și politicii.
2. Idealismul și pragmatismul
Aldus critică idealismul și sugerează că acțiunile bazate pe principii morale nu sunt eficiente în contextul războaielor. Totuși, idealismul și pragmatismul nu trebuie să fie în opoziție. Un exemplu ar fi politicile bazate pe drepturile omului, care, deși idealiste în esență, au dus la schimbări pragmatice și concrete în legislațiile naționale și internaționale. De asemenea, refuzul de a participa la un război injust poate fi o formă de protest care atrage atenția și contribuie la dezbaterea publică. Acțiunile bazate pe principii morale pot fi eficiente atunci când sunt parte a unui efort colectiv mai larg.
3. Participarea la războaie defensive vs. agresive
Aldus susține că războaiele agresive, precum cele purtate de NATO, nu sunt justificate și că implicarea în astfel de conflicte este inutilă. Deși există critici legitime la adresa intervențiilor militare internaționale, fiecare conflict are nuanțele sale. De exemplu, implicarea internațională în Bosnia în anii ’90 a ajutat la oprirea genocidului și a prevenit violențe ulterioare. În unele cazuri, intervențiile militare sunt necesare pentru a proteja populațiile civile de regimuri opresive sau de acte de violență extremă. Astfel, simplificarea tuturor intervențiilor militare la nivel de „războaie nedrepte” poate omite aspecte esențiale ale contextului specific.
4. Rolul exemplului personal
Aldus susține că nu poți schimba lumea singur și că încercarea de a o face este inutilă. Deși acest lucru poate fi adevărat la o scară foarte largă, exemplul personal contează. Refuzul individual de a participa la violență sau război poate inspira și alți oameni să adopte aceleași valori. Mișcările pacifiste au fost deseori conduse de persoane care au refuzat să accepte normele dominante și, prin exemplul lor personal, au contribuit la o schimbare a mentalităților. Dacă toată lumea ar adopta un atitudini fataliste, schimbarea nu ar fi niciodată posibilă.
5. Lupta pentru valori morale
Deși Aldus ridiculizează ideea de a fi „erou moral” într-un context de război, istoria arată că lupta pentru valori morale este esențială. Dacă am renunța la orice formă de idealism, am risca să trăim într-o lume guvernată doar de pragmatismul rece, în care principiile de justiție, echitate și drepturile omului ar fi sacrificate pentru scopuri pe termen scurt. Idealismul nu trebuie privit ca naivitate, ci ca un ghid pentru a naviga prin complexitatea lumii reale.
În concluzie, deși argumentele lui Aldus au o logică solidă și oferă o viziune pragmatică asupra războaielor, acestea pot fi contrazise prin evidențierea puterii acțiunilor individuale, a importanței idealurilor morale și a rolului intervențiilor internaționale în protejarea drepturilor omului și prevenirea unor atrocități majore.”
Doamnelor, mai bine mai târziu decât niciodată! 🙂
Mă refer la faptul că, în sfârșit, ați remarcat că Aldus n-are toate țiglele pe casă și că stăm de vorbă cu un adolescent întârziat, că nu vârsta din buletin contează, ci vârsta minții individului.
Cum s-a ajuns la toată filosoficăriseala asta aldusiană despre război?
Să ne amintim:
„Aldus – ziceam -, dacă ar fi într-un studio tv cu unul din trupe speciale sau cu un mercenar oarecare, proaspăt întors de pe un front, ar fi în stare să-i dovedească aceluia că, de fapt, omul respectiv nici n-a fost în război. Doar i s-a părut.”
Cu alte cuvinte, Aldus, în delirul lui despre lume și viață, ar fi capabil să se contreze cu unul care a trecut în mod real, personal, pe persoană fizică și psihică prin grozăvia frontului, pentru că el, Aldus, care împletește ciorăpei la gura sobei și a citit, poate, primele 5 pagini din „Legiunea blestemaților” (că așa face el, citește primul capitol, își dă seama cam despre ce e vorba și trântește un articol pe blog), știe EXACT, dar EXACT! – ce e războiul și cum poate fi el evitat, și ce-ar trebui să facă oamenii ca să nu intre în război, ba l-ar mai și umili pe luptător, acuzându-l de spirit gregar! 🙂
Și uite așa s-a născut „Arta non-războiului” și un al doilea Sun Tzu – Aldus.
De fapt, titlul de drept al „articolului” de față, era ”Mari considerații pe marginea micilor războaie”, dar, cum e Aldus modest, l-a preferat pe ăsta, aparent mai rezonabil.
Renata, cică specialiştii susţin că niciun homo sapiens sapiens n-are absolut toate ţiglele la locul lor, sau, chiar dacă au rămas neclintite, unele-s ciobite, fisurate mai mult sau mai puţin. 🙃
Lui Aldus îi apreciez ţiglele bine proptite, fapt care nu mă împiedică să-i văd şi golurile (ne e evident mai uşor să vedem acoperişul altora decât pe al nostru). Dacă l-aş cunoaşte şi în carne şi oase, nu doar în chip de blogger, m-aş încumeta să spun dacă predomină tiglele la locul lor sau lipsurile. Însă, aşa cum stau lucrurile, nu mă hazardez. (Un tip inteligent, bun de gură şi afurisit s-ar putea da în blogosferă drept cine nu e, stârnind dispute şi amuzându-se copios pe seama reacţiilor celor care-i pică în plasă. Deşi, la urma urmelor, şi asta ar însemna că are ceva ţigle lipsă, nu? 😈)
Mie cu siguranţă mi-a picat cel puţin o ţiglă, fapt care mă îmboldeşte să-mi pierd timpul trăncănind pe aici, de parcă n-aş avea nimic altceva mai bun de făcut. Da’ zău că, deşi nu se vede cu ochiul liber, îmi dau silinţa să-mi vin în fire. 😕 Om trăi şi om vedea dacă reuşesc au ba. 🙃
În altă ordine de idei, eu n-am citit “Legiunea blestemaţilor”. Nici n-am cartea, dar văd că e pe YouTube pe post de audiobook. Poate încep s-o ascult diseară, la căşti (cu legiunile de năbădăi din cei doi motani din dotare bătându-mi-se pe pătură), ca să văd ce e de capul ei şi în ce măsură ar fi putut împlânta idei în capul lui Aldus.
Vero, nu există vreun acoperiș perfect. Aș zice că, dacă ar fi unul perfect-perfect, filmat cu o dronă, ar părea cel mai anost și impersonal din cartier. Orice acoperiș are „unități” lipsă. Acuma, depinde câte și cum sunt poziționate absentele: dacă sunt mai spre streașină, câteva, sau fix în centru, ditamai golul, de plouă în mansardă ca în curte. Câteodată nu lipsește niciuna, dar măcar un rând a clivat nițel, de la intemperii, de la bătrânețe…
Tuturor ne cam lipsește măcar o țiglă. Până aici suntem de acord. Unde apare dihotomia: tu „vezi” niște țigle bine proptite totuși, eu „văd” cum le-a zburat vântul pe toate și mansarda are nevoie de renovare. Vorbim de Aldus.
Mergi cu imaginația prea departe! Aldus nu e un tip dat-dracului, isteț, care și-a luat o identitate falsă și se dă afurisit în blogosferă, amuzându-se de valurile pe care le face. Aldus e un tip nativ mediocru, care a ratat toate trenurile vieții, cu tulburare de personalitate narcisică, un singuratic incapabil de relaționare socială, unica lui lume fiind realitatea virtuală (monitorul și tastatura) și coacervatul de frustrări și orgolii care rezultă din deraierea țiglelor sale.
Ceea ce-l face „adictiv” pentru interlocutori e tocmai această îndărădnicie cu care flexează, contorsionează adevărul, dar, stai! – asta nu e breo iscusință, așa se manifestă tulburarea lui de personalitate. Fiindcă, oricât ar părea de bizar, el chiar CREDE tot ce afirmă. Chiar și atunci când când se autocontrazice, în două comentarii consecutive, e fidel fiecărei afirmații în parte.
Dacă-i urmărești raționamentele, vei descoperi că la el A egal cu B, dar B suferă o minusculă variație pe care noi am nota-o cu B*, numai că el își zice: ce mi-e B, ce mi-e B*, tot o apă și-un pământ, deci să continuăm, B*=C. Rezultă că A=C.
Ei, în clipa asta intervine nevoia de replică.
Nu trebuie să-ți vii în fire! TImpul petrecut cu Aldus e experiență socială, chiar dacă e virtuală. Niciun timp petrecut în jurul unei curiozități nu e pierdut! 🙂
Cât despre Sven Hassel, nici eu n-am citit „Legiunea blestemată”, dar ci-că e cel mai popular roman al lui. Am citit în tinerețe „Monte Cassino”. Mi-a plăcut. Ororile războiului descrise cu fluență și umor. N-ai cum să reții povestea, fiindcă nu firul narativ e important, ci profilul personajelor și realismul secvențelor descrise.
Cred că de-acolo mi-a rămas informația că cei împușcați în abdomen au crampe și, subiectiv, senzație de defecare iminentă.
@Vero
Spune-mi te rog ce dovadă de atitudine verticală, asumare și responsabilitate e să te lași luat de val și dus pe front, unde să ajungi să omori oameni și să comiți atrocități pentru că „stimul-reacție-reflex”?
Cică la un interviu, angajatorul spune că vrea un angajat care să fie responsabil. La care intervievatul îi zice: „Înseamnă că v-ați găsit omul potrivit. Ori de câte ori se întâmpla ceva nasol la fostul meu loc de muncă, toți colegii îmi spuneau că eu sunt responsabil!”
Nu crezi că o atitudine responsabilă ar fi să faci tot ce-ți stă în putință pentru a evita să ajungi pe front și să te prinzi într-o astfel de horă, chiar dacă privind din afară cineva ar putea spune că dai bir fugiții? A „te fofila” înseamnă a fi responsabil față de propriile tale acțiuni și de potențialele victime ale tale, odată ce ai ajuns cu arma în mână în linia întâi. La fel cum dacă știi că atunci când te droghezi nu mai ești tu însuți și comiți violențe, a fi responsabil înseamnă a nu te droga, adică a te fofila sau a da bir cu fugiții atunci când amicii îți propun să mergeți la un chef unde invariabil se vor consuma droguri și se va lăsa cu violențe.
Oare cine e mai responsabil, de data asta în sensul bancului, de vinovat, pentru ororile războiului: neamțul care a luptat în armata lui Hitler pentru că „nu avea ce face” sau neamțul care a reușit să fenteze războiul – indiferent cum, iar la nevoie chiar și prin metodele sugerate de Renata? Că pentru mine e destul de clar care-i răspunsul corect.
Tocmai faptul că omul obișnuit nu are, după cum singură ai zis, posibilitatea de a se opune și este mobilizat – fie că vrea, fie că nu vrea – și trimis pe front este ilustrarea lipsei lui de atitudine și asumare. Că dacă le-ar avea, ar face ceva pentru a evita asta. Ar lupta pentru a evita să se ducă pe front. Sau, dacă s-ar duce, s-ar duce din convingere, nu pentru că n-are opțiuni. Dar atunci, în cazul majorității conflictelor militare de azi, ar da dovadă de prostie.
Deci, ce înseamnă atitudine, asumare și responsabilitate când vine vorba de participat la un război în numele unei cauze nedrepte, manipulatoare, absurde? Să te duci?!? Sau dimpotrivă, să-l eviți?
Bine, dacă vrei să ne jucăm cu sintaxa, omul e și el o parte a naturii, care a fost dotată cu inteligență. Iar rezultatul pe care-l putem constata cu ochii liberi este că omul ia deseori decizii mult mai tâmpite decât acea parte a naturii care n-a primit în dar inteligența lui. Sau, de fapt, decizii tâmpite și atât – pentru că natura aia fără inteligență nu face niciodată tâmpenii sau greșeli. Ideea pe care am exprimat-o anterior, dar transpusă în terminologia ta, pentru că aparent nu ți-a plăcut faptul că l-am comparat pe om cu natura și ai obiectat că omul e tot o parte a naturii. Îți accept obiecția și reformulez: îl comparăm pe om cu acea parte a naturii care nu e „inteligentă”. Și care totuși se dovedește, din multe puncte de vedere, incomparabil mai înțeleaptă decât el…
Nu erai și tu de acord, cu alte ocazii, că omul modern suferă de o adâncă și înfiorătoare prostie? Asta e cealaltă fațetă a inteligenței. Când primești în dar capacitatea de a gândi, poți da dovadă de inteligență sau poți da dovadă de prostie. Nu poți primi doar o jumătate de monedă, doar capul fără stemă, doar inteligența fără prostie. Dacă ai capul, există undeva în stare latentă și riscul sau potențialul stemei, care te pândește din umbră. Cel care e inteligent poate fi, în anumite condiții, și prost. Natura (aia care nu-l include pe om) n-are posibilitatea asta, așa că ea se mișcă și evoluează într-o singură direcție, care e în acord cu mersul lumii și al universului, că altfel s-ar autodistruge. Și astfel ea nu face niciodată greșeli. Omul în schimb, da. Sigur că tot omul se poate ridica pe culmi nebănuite și inaccesibile animalelor (fațeta luminoasă a gândirii), dar acum, la subiectul războaielor, suntem pe partea cu stema, dacă mă-nțelegi. Și nu pe fațeta aia cu capodopera creației. Capodopera creației comite atrocități și omoară milioane de alte capodopere ale creației. Mno, ce vrei să-ți zic, foarte inteligent!
@vax-albina
Ți-a plăcut răspunsul meu și ca urmare l-ai rugat pe ChatGPT să mă contrazică? Interesantă reacție. 🙂 Să înțeleg că așa faci de obicei: contrazici răspunsurile care-ți plac și ești de acord cu cele care nu-ți plac? 😀
1.
ChatGPT nu contrazice afirmația mea, pentru că neputând gândi, nu o înțelege. Faptul că anumiți eroi au declanșat revoluții benefice în societate nu înseamnă că este de datoria ta să faci asta. La fel cum faptul că cineva își vinde toate bunurile și donează banii unor oameni nevoiași sau renunță la lume și se retrage în pustiu pentru a se dedica rugăciunii este minunat, este lăudabil, dar nu este obligatoriu. Nu ai nicio datorie morală în acest sens. Și e bine și să te auto-evaluezi corect, nu să îți faci iluzii că ai putea mișca cu vârful degetului soarta lumii când tu poate nu reușești să te impui nici măcar la tine în cartier sau la locul de muncă. A se revedea și exemplul cu avanlanșa sau alunecarea de teren. Deci, un pic mai mult realism, că nu toți oamenii sunt Mahatma Gandhi. Iar Gandhi s-a „luptat” prin nonviolență, adică a boicotat și el, într-un anumit sens, participarea la răboaie. Așa că, în timp ce este adevărat că acțiunile individuale pot avea un impact major asupra lumii, pe de o parte aceste cazuri sunt foarte rare, de exepție, iar pe de alta nu ai datoria de a avea un impact major asupra lumii. Deci, ce spune ChatGPT nu contrazice cu nimic afirmația mea inițială, că nu ești responsabil pentru războaiele din lume.
2.
Nu fac nicidecum asta. Din perspectiva mea, a evita războiul înseamnă a da dovadă de spirit moral. Pentru că războaiele moderne înseamnă crime, violență, suferință în numele unor cauze stupide și adeseori manipulatoare. Și deci nu văd nimic moral în a participa la ele. Dimpotrivă, moral este să faci tot ce-ți stă în putință pentru a evita vărsarea de sânge. Dacă accepți să fii trimis la război, te expui riscului de a fi omorât sau de a omorî tu, în toiul evenimentelor care pe front devin incontrolabile, pe alții – ceea ce ar fi profund imoral. Așa că moral este să faci tot ce poți pentru a evita să fii pus într-o situație care riscă să-ți scape de sub control și să ducă la uciderea altor oameni, adesea la fel de inocenți ca tine, care s-au trezit și ei luați și duși pe front, numai că de partea adversă.
Aici suntem de acord.
Afară de cazul în care colectivul mai larg vrea să meargă la luptă și să te ia și pe tine.
3.
Conform istoriei scrisă de învingători, nu-i așa? Și a narativei mainstream (de sorginte americană) pe care s-au și antreant toate aceste modele lingvistice de IA, right? 🙂 Știi poza aia cu niște soldați americani sub care scria „geologi americani în căutare de petrol”?
4.
Așadar, ChatGPT îmi dă dreptate pe fond și adaugă mențiunea că exemplul personal poate totuși conta. Nu contest asta, este adevărat că poate conta, așa că aici suntem în deplin acord.
Și ce susțineam eu mai sus, dacă nu tocmai neparticiparea la război? Să refuzi războiul, să eviți violența, să faci tot ce poți pentru a nu ajunge pe front?
Atitudinea fatalistă înseamnă să spui că n-ai ce face când primești ordinul de mobilizare și să mergi la luptă. Eu propuneam altceva.
5.
N-am ridiculizat ideea de erou moral. Dimpotrivă, a evita un război este un sui generis act de eroism moral. Pentru că faci un efort prin care reușești să nu participi la o vărsare inutilă de sânge – poate încălcând legea, poate fentând autoritățile. Ăsta e un act de curaj, și deci de eroism, în numele unei cauze morale.
@Aldus, iar o dai cotită! Prea cotită ca să mă ţin de cuvânt şi să nu-ţi mai răspund. 😑
Când am spus eu că a te prezenta la mobilizare şi a te duce pe front e o dovadă de verticalitate?
Am spus doar că a te fofila NU e dovadă nici de verticalitate, nici de “asumare, atitudine şi responsabilitate”.
Verticalitate e susţinerea convingerilor tale pe faţă, încercarea de a-i atrage şi pe alţii pe ceea ce consideri tu calea cea dreaptă – chiar dacă încercarea eşuează.
Şi de ce crezi că oricine ajunge pe front comite atrocităţi? (Caută definiţia cuvântului în DEX.)
Cunoşti pe cineva care a fost la război, pe front? Eu da. Adică l-am cunoscut pe propriul meu tată, care a fost în Al Doilea Război Mondial. Din ce mi-a povestit el ştiu despre război şi despre front mult mai multe decât ai aflat tu din filme artistice.
Ştiu şi să trag cu pistolul mitralieră. Am făcut armată în facultate. Tu ai făcut? Ai simţit vreodată reculul unei arme? Presupun că nu, că altminteri n-ai mai fi scris postarea asta.
Observ că ai trecut la numerotarea cu 1, 2… 5, în loc de primo, secundo… cinci. 🤡
Ce rost o fi avut s-o faci pe eruditul, când ştiai c-o să te împotmoleşti? Dacă ai ţinut neapărat să le dai mai multă apă la moară celor care te iau în râs, ai reuşit cu brio. Felicitări!!!
(Nici măcar nu te-ai ostenit să cauţi pe net: https://www.nottingham.ac.uk/manuscriptsandspecialcollections/researchguidance/datingdocuments/latin.aspx)atin.aspx
@Renata, dacă zici că nu l-ai citit pe Sven Hassel, nu mă apuc nici eu să ascult “Legiunea blestemată”. Credeam că ai găsit acolo ceva similar cu convingerile lui Aldus.
La restul comentariului o să-ţi răspund într-una din zilele următoare, pe larg, pe un blog de-al meu – cu link către ceva de pe blogul tău în chip de înştiinţare.
Erată: “atin.aspx” de după închiderea parantezei e în plus.
Am folosit numerotația albinuței (1, 2, 3…). Dar să revenim la oile noastre.
Îți propun să discutăm puțin mai aplicat, ca să nu ne învârtim în cerc la nesfârșit. O să urmăresc să fiu cât mai clar și concis, astfel încât să mă fac cât mai bine înțeles.
Din perspectiva mea, înainte de a fi responsabil pentru alții sau pentru lume, pe care în marea majoritate a cazurilor n-o poți influența cu mai nimic, ești responsabil pentru tine și pentru cei dragi. Pentru propria ta viață, fericire, libertate, soartă, alături de a celor apropiați.
Bun. Înțeleg că astăzi s-a votat donarea unui sistem PATRIOT Ucrainei. Să zicem că o rachetă donată de noi lovește o țintă rusească, iar rușii ne trimit o salvă prietenească de răspuns, undeva pe teritoriul țării noastre. Situația escaladează și peste o lună Iohannis anunță mobilizare generală și mers pe front, alături de eroii ucraineni și de partenerii noștri strategici, în cadrul unui program NATO de a-l învinge pe Putin pentru totdeauna. Iar noi aflăm de acest anunț cu câteva zile în avans.
În aceste condiții, eu cred că a urmări să fac tot posibilul pentru a nu participa la acest război, care nu se aliniază la valorile mele morale și care implică riscul de a ucide alte persoane și chiar de a-mi pierde viața, reprezintă o atitudine și o inițiativă curajoasă, bărbătească, responsabilă, matură, pragmatică, înțeleaptă. În timp ce a nu face nimic și a mă trezi apoi pe front cu arma în mână este o dovadă de inerție, spirit larvar, lașitate, complacere și prostie. Chiar dacă pentru cineva care privește din afară în primul caz pare că dau bir cu fugiții iar în al doilea că merg pe front ca un erou.
Dacă totuși ajung pe front împotriva voinței mele, sunt de acord că este posibil și chiar dezirabil să fac toate eforturile pentru a-mi păstra principiile morale și pentru a nu omorî alți oameni, dar cred că este mult mai greu.
Cât despre „susținerea convingerilor mele pe față și încercarea de a-i atrage și pe alții pe calea cea dreaptă”, nu văd nicio incompatibilitate între asta și ce am scris anterior. După cum poți constata, deja scriu pe blog despre inutilitatea și eroarea unui astfel de război, ca de exemplu chiar în articolul de față. Dar cu ce efect? Și nu văd de ce nu aș continua să susțin acest punct de vedere chiar și după ce se va da ordinul de mobilizare. Dar, pe lângă susținerea propriilor principii și valori, pe care o fac și acum, aș urmări totodată și să acționez astfel încât să evit să ajung pe front. În loc să aștept pasiv să fiu trimis acolo, de niște autorități cărora puțin le pasă ce punct de vedere susțin eu în privat, în public sau pe blog.
Carevasăzică, noroc să ştie albinuţa să numere folosindu-se de cifre, că altfel tu reluai faza cu primo, secundo… cinci.
Şi asta e tot oaia ta, Aldus. Una dintre oile tale negre. Nu te face că n-o vezi.
Dacă şi la fofilarea în caz de mobilizare te pricepi tot ca la numărătoarea aia, adică sfârşeşti dând cu mucii în fasole… Of, of, of şi văleleu!
Cât despre ceea ce numeşti “oile noastre”, continui să repeţi aceeaşi poliloghie, cu aceeaşi mistificare (B* în loc de B, vorba Renatei). N-am spus că e erou ăla care pleacă supus pe front, ci ăla care se revoltă pe faţă (prin fapte, nu bălmăjind pe un blog de care, cum spuneai, autorităţilor puţin le pasă).
Şi zău că m-am plictisit tot repetând aceeaşi explicaţie. Simte-te în continuare deja erou şi nu te mai osteni să-mi răspunzi, că nu mai citesc – îmi caut altă distracţie.
Ce oaie neagră? Numărătoarea în latină? Îmi place mai mult, na. Sună mai frumos. Și nu știu decât până la 3-4. Noroc că de regulă nu sunt atâtea subpuncte. Când o să mai cresc, o să mai învăț. 🙂 Ce-i așa de mare problemă? Că nu semnez documente oficiale cu ea. Mai ales că acum știi de chestia asta, o poți lua ca pe o particularitate aldusiană.
Apropo, știi bancul cu oile albe și oile negre?
Ok, n-ai spus, dar acum ți-am prezentat cum văd eu situația pe un caz concret (mobilizare în cadrul războiului extins de la graniță) și poți să-mi spui și tu care sunt definițiile tale pentru eroism, lașitate etc în acest caz. Și vedem unde ne potrivim și unde nu.
Deci asta e tot? Să te revolți pe față? Dă un exemplu. Ce ai face tu sau ce ar face, concret, un erou? Cum ar arăta revolta asta a lui? Și cum privești varianta A (în care faci tot posibilul să nu mergi) și varianta B (în care te lași mobilizat) expuse de mine?
„Să zicem că o rachetă donată de noi lovește o țintă rusească, iar rușii ne trimit o salvă prietenească de răspuns, undeva pe teritoriul țării noastre.”
Asta m-a făcut să zâmbesc, pe bune!
Războaiele se poartă direct între părțile beligerante, nu între combatant și furnizorii de armament ai inamicului. 🙂
Până la urmă, înțeleg că toată implicarea asta afectivă în războiul vecin are la bază simpatia ta față de Putin. Față de personalitatea lui.
În altă ordine de idei:
Răspunsul răzgâiat-obraznic pe care i-l dai lui Vero – „Ce oaie neagră? Numărătoarea în latină? Îmi place mai mult, na. Sună mai frumos. Și nu știu decât până la 3-4. Noroc că de regulă nu sunt atâtea subpuncte. Când o să mai cresc, o să mai învăț. 🙂 Ce-i așa de mare problemă? Că nu semnez documente oficiale cu ea. Mai ales că acum știi de chestia asta, o poți lua ca pe o particularitate aldusiană.” – denotă exact ce-i explicam eu pe undeva, ei; și anume că mintea ta e rămasă la vârsta adolescenței. Pueril, rudimentar, fără scrupule, fără simțul ridicolului și incult. La tine, lacunele și gafele sunt dovezi de originalitate aldusiană.
Renata, Aldus încă n-a crescut destul de mult ca să fie în stare să caute cu Google când e nevoie să-şi completeze cunoştinţele. I-am dat, într-un comentariu anterior, adresa unui site de pe care se poate lua numerotarea în latină. N-ar fi avut nevoie decât de 2-3 minute ca să descopere site-ul ăla sau altul, că sunt o droaie care oferă informaţia asta.
Aşa cum s-a apucat să numere până la 5 într-o limbă în care n-are habar cum se spune “al cincilea” sau “cinci”, s-a apucat şi să scrie despre război şi tribunale morale etc după ce s-a documentat uitându-se la filme artistice despre eroii americani din Vietnam.
O să iau şi autosuficienţa ca pe o particularitate aldusiană. 😅
Ca şi faptul că mi se adresează în continuare aici, deşi i-am spus că m-am plictisit de bătut apa-n piuă şi o să-l ignor. În privinţa asta se poate lua de mână cu Goe. 😝
(Am primit pe mail ultimul lui comentariu, ca şi pe al tău; pe al tău l-am şi citit.)
@Renata
Denotă faptul că nu sunt, ca tine, prizonierul formalismului. Iar asocierea pe care o faci între acest formalism (regulile de scriere a cuvintelor) și obrăznicie, spirit pueril, lipsa scrupulelor și ridicol denotă prostie.
Războiul actual se poartă între SUA și Rusia, prin intermediul unui proxy, iar ucrainenii luptă cu armament american. Cine e mai naiv: cel căruia nu-i pasă de niște convenții de scriere (care în mintea ta sunt asociate cu bunul simț; poate azi-mâine o să afirmi că scrisul corect ține chiar de moralitate), sau cea care nu înțelege cum funcționează războaiele?
@Vero
Dacă îmi scrii, îți răspund. Asta e logica discuțiilor de pe blog. Dacă alegi să nu citești e problema ta, dar poate pe un alt cititor care aterizează aici l-ar fi interesat răspunsul meu la intervenția ta.
Vero,
Aldus nu e de ignorat, e de studiat. Imaginează-ți că viața reală te pune într-o zi față în față cu un asemenea personaj. Și tot ea, viața, te obligă să interacționezi cu el, fiindcă în real nu poți să ignori, pur și simplu… Aldus trebuie privit ca un antrenament! 🙂
Știu că i-ai dat un link pentru numerale ordinale în latină. Nu l-a deschis pentru că nu e obișnuit cu deschisul cărților. Măcar la atâta lucru e bună o facultate: te învață cum să înveți, unde să cauți…
Infatuarea, autosuficiența, certitudinea că e deținătorul adevărului absolut, că numai el are dreptate… https://www.sfatulmedicului.ro/Schizofrenia-si-alte-tulburari-psihice/narcisismul_63
Aldus, stilul și tonul răspunsului tău către Vero denotă infantilism, nu faptul că puțin îți pasă de scrisul corect.
„Războiul actual se poartă între SUA și Rusia, prin intermediul unui proxy…” – secretul lui Polichinelle! 🙂
Denotă în opinia ta. Cam ce preț s-ar putea pune pe ea, când izvorăște din aceeași minte care nu vede nicio contradicție între „Războaiele se poartă direct între părțile beligerante, nu între combatant și furnizorii de armament ai inamicului.” și „Războiul actual se poartă între SUA și Rusia, prin intermediul unui proxy, iar ucrainenii luptă cu armament american.”?
Renata, îmi ajung personajele din “viaţa reală” care trebuie suportate fiindcă n-am încotro. La ce-ar mai fi nevoie să lungesc vorba cu cele de pe net?
Ca antrenament şi amuzament o să continui să citesc şi blogul lui Aldus, şi pe al tău, cu comentarii cu tot, ca pe nişte cărţi.
Apropo de comentariile de pe blogul tău, ai fi putut să-i atragi atenţia lui musiu Goe n-am zis pe aici că aş fi primit pe mail vreun mesaj de la alde ‘mnealui.
În paragaful pe care-l reiau mai jos e vorba de comentariul (scrie negru pe alb “comentariu” nu “mesaj”) lui Aldus şi de al tău, care au ajuns la mine pe mail fiindcă am bifat opţiunea respectivă.
“Ca şi faptul că mi se adresează în continuare aici, deşi i-am spus că m-am plictisit de bătut apa-n piuă şi o să-l ignor. În privinţa asta se poate lua de mână cu Goe. 😝
(Am primit pe mail ultimul lui comentariu, ca şi pe al tău; pe al tău l-am şi citit.)”
Am pus “viaţa reală” în ghilimele fiindcă n-am nicidecum senzaţia că interacţionarea prin intermediul Internetului ar fi ireală.
Iar dintre Aldus şi Goe, prefer să am de-a face cu primul.
Şi, nu în ultimul rând, “ridendo castigat mores” poate o fi având efect, dar nu când o iei pe arătură – fiindcă nu găseşti “ceva mai bun de pus pe şinele gării”.
Gata, nu mai bifez nici opţiunea “email me new comments”.
Recunosc că îmi -place să urmăresc cum se pleacă de la o idee și se ajunge la alta. Just for fun.
Ai spus: ”Ți-a plăcut răspunsul meu și ca urmare l-ai rugat pe ChatGPT să mă contrazică? Interesantă reacție. 🙂 Să înțeleg că așa faci de obicei: contrazici răspunsurile care-ți plac și ești de acord cu cele care nu-ți plac? 😀”. Chiar nu cred că ai așa o fractură de logică. Pe cele care nu îmi plac, le ignor. Cred că știi metoda.
PS FYI. ChatGPT are acces doar la articole. Nu și la comentarii. 😛
Cu cât ChatGPT are acces la mai multe, cu atât e mai rudimentar. Ai citit articolul cu răbdările prăjite?
Aldus, zicea ceva Ruxandra (vax-albina) de fractură logică…
Hai s-o luăm băbește:
Știe Putin că ucrainenii luptă cu armament american? Știe. Și totuși Putin se războiește cu Ucraina (proxy), și nu cu furnizorul de armament al Ucrainei.
Deci afirmația mea este corectă. Putin vrea să ocupe Ucraina, Ucraina luptă pentru independența ei. Indiferent cine asigură logistica celor doi combatanți, războiul e între Putin și Ucraina.
Între cele două afirmații, a ta și a mea, nu există nicio relație, nu doar nicio contradicție. |S-a clintit vreun fir de păr din capul unui american în războiul ăsta? Nu. Dar tu confunzi războiul concret (moarte, distrugeri) cu interese politice, geopolitice…
Nici măcar n-ai avut curiozitatea s-o întrebi pe Coana Wiki de ce am zis că afirmația ta e secretul lui Polichinelle. Ai intrat direct cu oiștea-n gard!
De ce-i zici Ruxandra dacă ea se semnează drept vax-albina? De ce nu respecți dorința omului de-a folosi ce pseudonim dorește și îi place lui? Dacă voia să i se spună Ruxandra, presupun că s-ar fi semnat Ruxandra.
Ai zis așa: „Războaiele se poartă direct între părțile beligerante, nu între combatant și furnizorii de armament ai inamicului.”
Răspunsul meu: „Războiul actual se poartă între SUA și Rusia, prin intermediul unui proxy, iar ucrainenii luptă cu armament american.”
Evident, răspunsul meu contrazice flagrant afirmația ta. Conform acestuia, nu doar că războiul actual nu se poartă direct, ci printr-un proxy, dar în plus el se poartă taman între un combatant (Rusia) și furnizorii de armament (respectiv SUA) ai inamicului (Ucraina). Adică, exact invers de cum spuneai tu. Așa că ori eu am dreptate, ori tu. Cele două afirmații nu pot fi simultan adevărate.
Prima ta reacție la asta a fost să-mi dai dreptate, numind enunțul mea „secretul lui Polichinelle”. Pentru ca acum să o întorci și să spui că de fapt nu-i așa. Și să mă acuzi de fracturi logice.
Măcar fii coerentă, nu te contrazice de la un comentariu la următorul.
PS: Aștept cu interes să-mi explici ce înseamnă „secretul lui Polichinelle”. Eventual o explicație care să te scoată din groapa pe care ți-ai săpat-o singură.
Ceva te înfurie foarte tare, Aldus! Parcă-ți ia mințile cu totul!
Ce treabă ai tu cum îi zic Ruxandrei? vax-albina a acceptat să-și deconspire prenumele, altfel nu mi l-ar fi spus.
Explicația sintagmei „secretul lui Polichinelle” o găsești pe Google.
Te-am întrebat așa: s-a clintit vreun fir de păr din capul unui american în războiul ăsta? Răspunsul e, evident, nu. Deci cum susții că războiul e între Putin și SUA? Ce atacă Putin la americani? Consumabilele de război?
Și vezi că nu e războiul Rusiei, e războiul lui Putin. Poporul rus nu cred că intenționa să pornească vreun război, împotriva oricui, nu doar a Ucrainei.
Tocătorul de carne vie (conațională) e feblețea ta, tov. Putin.
În general nu mă înfurie nimic, niciodată. Iar în particular, să mor dacă înțeleg unde vezi până și cea mai mică urmă de furie în comentariul calm, liniștit, așezat și rațional de mai sus. Oare nu cumva furia se află și ea în ochii privitorului?
Eu cred că din cum m-am exprimat în mai multe rânduri, deja ar trebui să fie de domeniul evidenței că n-a fost nevoie să caut în Google ce-i cu Polichinelle ăsta. Și încep să am impresia tot mai pronunțată că tu ești căreia nu-i este foarte clară semnificația acestei sintagme și că de asta tot încerci să eviți subiectul. Care subiect nu poate fi eludat. Atunci când ai folosit această sintagmă cu referire la comentariul meu precedent, mi-ai dat dreptate. În traducere, ai spus că da, așa este precum spun, dar că n-am spus mare lucru, un fel de truism pe care îl știa toată lumea, chiar dacă nu se rostește în piața publică.
Așa că înainte de a mă întreba acum cum de susțin că războiul e între Putin și SUA, întreab-o pe Renata de la ora 06:53 cum de a aprobat acel comentariu al meu în care susțineam că războiul e între Putin și SUA. Și după aceea spune-mi ce ți-a răspuns.
Teza că războiul n-ar fi al Rusiei ci al lui Putin e o afirmație falsă pe care am demontat-o aici. Dacă mâine ar fi alegeri libere în Rusia, complet libere și perfect anonime, tot cu Putin ai avea de furcă pe viitor.
Mi-e greu să cred că poporul rus e atât de îndobitocit.
E reducționist să împarți un popor în deștept sau îndobitocit. Însă dacă tot intrăm în jocul ăsta: simplul fapt că nu vor să fie occidentalizați cu forța poate părea ancronic, stupid, dar asta din perspectiva noastră, care suntem purtătorii flamurei vestice. Mă uit la prețul pe care-l plătim pentru această flamură și mă întreb cine-i prostul sau îndobitocitul și cine-i deșteptul. Oricum, proști sau geniali, cert este că rușii îl susțin pe Putin din convingere. Iar faptul că ție asta ți se pare greu de crezut arată că perspectiva pe care o ai asupra situației este una destul de superficială. Până și detractorii lui Putin recunosc că acesta beneficiază de suportul masiv al populației ruse. Mai poți citi impresiile celor care au luat contact cu cultura și civilizația rusă, care au locuit în Moscova, care s-au nimerit colegi de hotel cu ruși șamd. O să-ți confirme același lucru. E o lume pe care n-o înțelegi (din cauza incompatibilității ei cu occidentalizarea noastră).
Sunt curios ce părere are Vladen de chestia asta: suportul și popularitatea de care se bucură (sau nu) Putin în rândul populației ruse.
Vladen nu discută politică, n-ai observat? Și pe urmă, Vladen nu mai e rus decât în gene.
Situatia e foarte complicata si nu se preteaza la un raspuns simplu. Daca e totusi sa o supersimplificam la “da vs nu”: da, ai dreptate, sunt mai multi cei care-l sustin decat cei care nu-l.
De obicei evit sa discut asa ceva ca e prea complicat de explicat si intrebarea asta e vaga din start. Despre ce vorbim: rusia sau federatia rusa? Cetateni rusi sau etnici rusi? Cine-l sustine? Factori decizionali sau nu? Care e motivul pentru care-l sustin unii sau altii? E acelasi sau difera? Indiferenta e sustinere? Daca e insa sa ignoram toate astea si inca altele, ai perfecta dreptate, e sustinut. Daca ar fi sa castige niste alegeri libere? Nu.
Este și la noi obiceiul ăsta să ții cu cine e șef. 🙂 Părerea mea e că dacă n-ar câștiga niște alegeri libere, atunci nu are o susținere reală. Și cred că are o susținere cât se poate de reală.
Dar când zicem „alegeri libere”, hai să scoatem și influența noastră (a vestului), directă sau indirectă din acele alegeri. Că, de exemplu, Maidanul din 2014 n-a fost expresia unor alegeri libere. 😉
Oameni buni, suntem cu totii de acord (presupun) ca una dintre cele mai mari capacitati ale oamenilor (homo sapiens), daca nu cea mai mare, este accea de a spune povesti. Unele mai reusite (drepturile omului, banii, etc), altele mai putin reusite (nazismul, razboaiele, religiile – cu voia voastra, desigur). A existat o perioada cand razboaiele erau oarecum “legitime”, daca putem sa spunem asa ceva despre un conflict. Cucerire de noi teritorii, deoarece crestea imperiul, resurse (umane si materiale), etc. Nu prea era loc de filosofie cand era nevoie de papica. Intre timp, de voie de nevoie, am evoulat (in sensul ca am ajuns intr-un alt punct – nu discutam daca suntem mai buni/rai), exista suficiente teritorii pentru toate tarile din lume (pentru populatia lor, cel putin), exista hrana pentru ziua de maine si de poimaine etc. Raman, insa, ideologiile. Povestile. Sigur ca Rusia n-are nevoie de teritoriu, nici de vreo resursa (in sensul in care nu si-o poate procura) din Ucraina. Ramane insa, povestea. Din punctul asta de vedere, sigur ca Aldus are dreptate.
Dar, cum bine zicea si Papagigli inca de la inceput, una e lupta, alta e motivul. Sau, povestea. Cum va convine mai bine.
@Renata nu prea e politica ce a intrebat, de aia am raspuns :).
Altfel sunt inca foarte ancorat in Rusia (mai mult decat as vrea), dar despre asta am decis de prin 2010 ca nu scriu. De aia, cu extrem de putine exceptii, nu vezi la mine poze cu Moscova/Peterburg si nu povestesc de pe acasa pe blog (exceptand din copilarie). Dar ai dreptate, sigur nu mai sunt exact ca cei care au ramas ca n-aveam cum.
@Aldus Discutia de ce n-ar castiga alegerile libere nu-s dispus sa o port 🙂
@Liviu
Nazismul n-a fost o poveste reușită? Atunci, cum de a avut atât de mare succes și a dus la uciderea a milioane de oameni de către susținătorii lui, care evident că au crezut în nazism? Iar religia, dragul meu, e singura care a reușit împărțirea calendarului în două. Chiar și ateii, acum, împart istoria în funcție de momentul nașterii lui Isus. Plus că n-aș zice că religia este o poveste bazată pe o utopie.
Dar îți dau dreptate că cauza războaielor trebuie căutată în ideologii. Unde nu-ți dau dreptate e la expansiunea rușilor. Motivele sunt aici. Rușii s-au tot retras de la URSS (WWII) încoace. Altcineva s-a expansionat.
Bine, în afară de Vladen, care acoperă singur cel puțin toată Europa. Vladen e vârful de lance și expresia vie a expansiunii rusești.
@Aldus greaua mostenire… 🙂
La nivel de omenire nu cred ca nazismul a fost o poveste reusita…
Nu stiu daca religia propriu-zis a impartit calendarul in doua. Si cu siguranta ca are si parti bune. Dar si suficiente parti rele. Sau folosite prost, poftim Si sa nu confundam religia cu credinta.
Dar sa nu divagam!!! Si nici sa nu facem cherry picking.
Ma rog, in ziua de azi nu mai are nici un sens sa te razboiesti pentru “pamant”, la propriu
Nazismul a fost reușită în sensul că a reușit să-i convingă și seducă pe unii s-o urmeze.
Perfect adevărat că n-are sens să te războiești pentru pământ. De aia nici nu ne războim pentru pământ, ci pentru tot felul de ideologii. Noi, specia cea mai inteligentă de pe planetă. 🙂