Mergeți la școală?, adnotat

Articolul original se află aici.

Eu sunt din Cluj, și fiind din Cluj m-am întâlnit copil fiind cu mulți unguri, dat fiind că-i al lor sau ceva.1În termenii motoarelor de căutare, am putea spune că autorul face SEO după verbul „a fi” (sunt, fiind), care va deveni important mai târziu. Sau poate pur și simplu ni se oferă încă din introducere un element cheie al articolului.

E destul de evident care-s ungurii pentru un copil firoscos de români în Cluj: nu vorbesc bine românește.2Textul original era în română, dar fără diacritice. I le-am adăugat și am făcut mici cosmetizări, cum ar fi ștergerea spațiului dinaintea semnului întrebării și contracția lui „nici un” în „niciun”. Chit că prietenii părinților mei erau toți profesori universitari, ingineri de-aia de cercetare-proiectare nu de șantier, directori de chestii și-asa mai departe, deci niște oameni foarte citiți și cultivați, care vorbeau românește chiar bine.3Pe lângă inteligența incontestabilă, Mircea Popescu avea un ego supradimensionat. Ca atare, îl veți vedea în multe articole vorbind despre el (și prin extensie despre familia lui, preocupările lui etc) în termeni superlativi, aroganți sau chiar care frizează grandomania. Doar că… nu perfect, nu la standardele mele (ați remarcat că am standarde înalte, apropo?).

Dincolo de probleme mărunțele cu pronunția vocalică mai ales în diftongi, era mare chestia asta cu umbli la școală? unde umbli la școală? și așa mai departe.

Genul de chestie care-i face pe românii ce au impresia că „ei vorbesc perfect englezește” (și-i adevărat, față de alți români chiar vorbesc perfect) de tot râsul într-o companie de vorbitori nativi : mici, minore, ultrafine imprecizii și ezitari în selecția instrumentelor necesare. Da’ pe mine, copchil imposibil cum eram, mă scoatea din toate paciențele si sapiențele. Cum adică dom’le umbli la școală!!11tizenegy. Tre’ să întrebi „mergi la școală?” dacă întrebi doar atât, despre fapt, dacă da sau nu, și respectiv „la ce școală ești?” dacă întrebi dimpotrivă, că unde. Nu poți pe urmă converti întrebarea cu „mergi la școală?” într-una de unde, ca „la care?” pentru că nu se poate.

De ce nu se poate? Pentru că românii în infinita înțelepciune a limbii române care-i conduce prin lume au decis ca mersul la școală e mai mult decât simplul mers, e o îndeletnicire spirituală, și ca atare e diminutiv, deriziv4Cuvânt derivat probabil de autor din „deriziune”, care înseamnă a lua în râs, derâdere. si derogatoriu să fie referită zisa îndeletnicire prin verbele materiale ale mecanicii celei mai simple, mergi umbli și te deplasezi. Ci trebuie referită direct prin interfața fiindului, acest verb a fi atât de forțat în toate părțile încât sărmanul nu mai știe pe un’ să-și scoată cămeșa. Pe care oricum n-o are, dat fiind că-i in contact nemijlocit cu Totul, și nemijlocit fiind nu încape nici măcar o cămașă.

Chestia-i că și englejii întreabă tot cu go, ambele chestii, și de fapt niciun alt popor din ce-mi vine acuma pe loc în minte nu și-a mai pus această eterată problemă, că adică la școală nu mergi pur și simplu, ca vita, ci te duci cu o înaltă aspirațiune, precum veghe onoratul aughitoriu, toake răspunsurile școlerului după metoada intuikiva moghearnă sunt netesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar completaminke formată printr-o educațiune aghecvată cercustanțelor, probaluike că gherivind ghin natura noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke.5Observația este foarte pertinentă. De regulă, viața omului se desfășoară pe două coordonate: una interioară, guvernată de verbul a fi (deștept, cultivat, responsabil, manierat, nesimțit, harnic etc) și alta exterioară, guvernată de vrebe precum a avea (mașină, femei), a face (bani, un drum undeva, o acțiune oarecare) etc. Iar școala (cunoașterea) ține mai mult de verbul a fi. Cu alte cuvinte, educația contribuie la definirea straturilor profunde ale eului nostru cu mult înainte de a se adăuga la coaja lui. Înainte de a ne ajuta să acumulăm bani sau să avem o carieră, este cea care ne definește sau modelează ca ființe umane. Iar faptul că noi întrebăm „la ce școală ești?” în loc de „la ce școală mergi?” este unul din multiplele aspecte care ilustrează profunzimea limbii române.

Păi nu?

7 Replies to “Mergeți la școală?, adnotat”

  1. Da’ despre ce e vorba în articolul ăsta?
    Despre dacă e corect a fi la școală față de a merge la școală? Păi, e în funcție de context.
    „Copilul tău merge la școală?” – atunci când vreau să aflu, orientativ, dacă e până în 6-7 ani. Dacă întreb „Copilul tău e la școală?”, mi se poate răspunde „Nu, azi stă acasă, e răcit.” 🙂
    „Doar 20% din copiii romi merg la școală.” – atunci când mă refer la procentul de alfabetizați. Dacă zic „Doar 20% din copiii… sunt la școală”, înseamnă că restul absentează din varii motive.
    ”La ce școală ești?” – atunci când știu sigur că merge la școală, dar vreau să aflu la care.
    Să zicem că limba română e mai nuanțată, nu că e mai profundă.

  2. Chestia e că poți întreba și „Copilul tău este la școală?”, chiar dacă există riscul acelei confuzii. Totuși, acolo unde nu există riscul confuziilor, în limba română școala este mai apropiată de verbul „a fi” decât de verbul „a merge”. De exemplu, întrebarea „La ce școală ești?” nu mai poate fi înlocuită așa de ușor cu „La ce școală mergi?”, că nu sună la fel de bine. Eventual, ai putea întreba „La ce școală înveți?” sau „La ce școală studiezi?”.

    Ori asta arată că pentru români școala (și prin extensie educația, cunoașterea) este mai apropiată de verbe precum „a fi”, „a studia” sau „a învăța” decât de verbe precum „a umbla”, „a merge”, „a te deplasa” sau „a te plimba”. Ceea ce ilustrează o perspectivă mai înțeleaptă, căci primele verbe sunt mai apropiate de structura intimă a eului tău profund (eu sunt, eu învăț, eu mă modelez pe mine însumi) decât verbele motrice (eu mă deplasez undeva, eu parcurg o anumită distanță).

    Sunt la școala cutare și nu merg sau mă plimb la școala cutare, pentru că școala mă definește ca ființă, adică contribuie la cine sunt eu, în loc să fie un simplu loc pe care l-am vizitat sau la care m-am deplasat. O distincție care iată că nu prea există în alte limbi.

    Dar sunt de acord că putem spune că limba română este mai nuanțată decât multe altele.

  3. Aldus, în România nu există o instituție mai disprețuită de către toți beneficiarii ei – profesori, elevi, părinți – decât Școala. În condițiile astea, să pierzi vremea comparând „a fi la școală” cu „a merge la școală”, în ideea că românii văd în școlire o formă superioară de definire a eului, un salt calitativ, și nu un motiv de deplasare de-acasă spre undeva, obligatoriu și perfect inutil, e de o inconsistență notabilă.

  4. Pe de-o parte, eu nu disprețuiesc școala. Chiar mi-a plăcut foarte mult. Am așa ca o bănuială că majoritatea celor care o disprețuiesc sunt ușor neduși pe la școală sau că au trecut prin ea ca geamantanul prin gară. Știi cum e, când nu înveți, profesoara e rea, materia e urâtă și școala e inutilă. Deci, zic să nu generalizăm.

    Pe de altă parte, românii moderni nu mai vorbesc limba română. 🙂 Ci vorbesc un fel de romgleză corporatistă. Însă limba română, cea autentică, a distilat esențele. Expresiile ei de azi sunt cele care au trecut proba timpului. Gândește-te la sensurile din dicționar ca la un fel de mansardă a înțelepciunii, la care românii ăștia de care zici tu, care disprețuiesc școala, abia dacă ar putea să viseze să aspire.

    Altfel spus: hai să ne raportăm la vârfuri și nu la mediocritate (chiar dacă ultima domină numeric). Iar dacă ne raportăm la vârfuri, iată că vârfurile noastre (dexul nostru) bat vârfurile altora (dexul altora). Că asta e limba literară: o sinteză a literaților, nu a agramaților.

  5. După ce m-am mai cugetat, mi-am dat seama că până și agramatul zice „sunt la școală”, în virtutea faptului că vorbește limba română. Și iată că agramatul nostru este (chiar fără să-și dea seama, prin faptul că împrumută construcțiile limbii române) mai înțelept decât lingvistul lor. Regula numerelor mari să mai zică ceva dacă poate. 🙂

  6. Bine, Aldus. Vrei să fie ca tine. 🙂
    Eu am zis, ani de zile,”merg la liceul de muzică”. Poate fiindcă făceam o oră cu mijloacele de transport în comun și percepeam dusul la școală ca pe o expediție zilnică.

Leave a Reply