Mărturii despre Brâncuși

În paginile 41-44 ale Revistei Fundațiilor Regale din „Septemvrie” 1946 Ionel Jianu publica un articol intitulat C. Brâncuși: Mărturii, pe care îl redau mai jos integral, păstrând modul de scriere specific vremii (exemplu: „înfăptuesc” în loc de „înfăptuiesc”), care printre altele îi conferă textului un plus de frumusețe, și adăugând niște comentarii personale, sub forma unor note de subsol.

Brâncuși: un om adevărat. Un om care știe să se dăruiască, firesc, care îți îngădue să sorbi din apa vie a spiritului său. Un artist care a izbutit să rupă cu greșelile trecutului și să aducă, într’o formă nouă, o nouă viziune a lumii.
Am petrecut, în toamna anului 1938, câteva seri împreună. Amintirea lor mi-a ajutat, în clipele de desnădejde, să-mi păstrez credința în demnitatea și destinul omului.

Redau, aci, câteva din fișele în care am însemnat, atunci, frânturi din mărturiile sale. Ele deschid o perspectivă nouă asupra omului, asupra artistului. Ne spunea:

„…La o expoziție din Paris am prezentat cândva un proect de monument intitulat «Proect care trebue mărit atât încât să atingă bolta cerului.» Aceasta este dimensiunea naturală a sculpturii. Gândește-te ce înseamnă un monument din vremea noastră alături de un «sgârie-nori» din New York! E ca o furnică. Sculptura trebue să fie pe măsura omului, pe măsura înfăptuirilor sale. De mult, am vrut să ridic o coloană fără sfârșit al cărei capăt să se piardă în nori.1La o citire superficială, s-ar putea trage concluzia că Brâncuși admiră și își dorește să imite realizările-minune ale tehnologiei moderne. În realitate, coloana lui nu este un Turn Babel al secolului XX, ci o expresie a spiritului uman și a aspirației sale către înălțimi, care i-a impregnat întreaga operă. La fel precum King Kong vedea în ei copacii uriași cu care era obișnuit, zgârie-norii îl fac pe Brâncuși să-și îndrepte privirea către cer, singurul spațiu ce poate cuprinde sau găzdui arta la dimensiunea ei reală. La Târgu-Jiu, am încercat să-mi înfăptuesc acest proect. În fiecare dimineață, venea un bătrân să constate cum înaintează lucrarea.
– De ce nu te duci să vezi cum se clădește biserica cea nouă, l-am întrebat.
– Vreau să văd ceva ce nu s’a mai văzut încă, mi-a răspuns.

Așa sunt oamenii: îi atrage noutatea, precum lumânarea atrage, noaptea, cărăbușii, până ce își ard aripile.2Bătrânul nu era interesat de artă, ci de noutăți care să-i alunge plictiseala și să-i acopere golul lăuntric. Fuga după nou, după senzațional și după șocant, atât de pregnantă în zilele noastre, e identificată de Brâncuși încă de pe atunci drept semn de superficialitate cu valențe auto-distructive.

Nu-mi place să vorbesc despre mine sau despre arta mea. Dar văd că nu-mi dai pace.
De altfel, arta nu are nevoie de teorii. Unui ziarist american, care îmi cerea să-i expun părerile mele despre artă, i-am istorisit următoarea poveste:
O găină își clocea ouăle. Un reporter a întrebat-o:
– Ce faci?
– Clocesc!
– Cum?
Găina s’a ridicat și a început să-i explice. Și până ce s’a întors, ouăle s-au stricat.3Teoria este, prin definiție, sterilă, iar atracția către teoretizare – o capcană. Prea multă teorie ucide arta, la fel cum prea multe măsurători ale numărului de strofe și tipului de rime ucid poezia.
O operă de artă adevărată nu are nevoie de nicio teorie, de nicio explicație. Vorbește singură și nu își află justificarea decât în ea.

Arta nu se învață. E o cerință lăuntrică a omului, care simte nevoia de a-și exprima în cântece, în cuvinte, în piatră sau în culori, emoția, bucuria care-l stăpânește. De aceea există o corespondență, o întrepătrundere între toate artele. Și mai ales între muzică și sculptură.4Un personaj al lui Caragiale definea muzica drept acele sunete care ne gâdilă în mod plăcut urechea. Din perspectiva cuvintelor lui Brâncuși, o operă care deplânge nesfârșita tragedie a lumii, lipsa de sens din univers sau golul existențial al ființei umane nu este artă. Sau, dacă un pom se cunoaște după roade și un om după fapte, artistul ar putea fi identificat după stările de bucurie, exaltare și exuberanță pe care arta le trezește și le rafinează în el.

Da, sculptura e o îndeletnicire grea. Dar totul se obține, dacă știi să plătești prețul adevărat. Cu străduința, cu sufletul, cu viața ta.5După Jung, bărbații au un suflet feminin (anima), iar femeile au un suflet masculin (animus). Corelând asta cu cuvintele lui Brâncuși, putem înțelege într-o lumină mai profundă legenda Meșterului Manole, care, pentru a realiza o construcție durabilă, este nevoit să-și sacrifice iubita lui soție, adică să pună suflet în ceea ce face, infuzându-și creația cu viață. Una din valențele miturilor și a poveștilor folclorice este că ele ne vorbesc în simboluri și metafore esențiale, universale, care au trecut proba timpului. Dar, asemenea lui Merlin, care spre sfârșitul legendei se retrage treptat dintr-o lume din ce în ce mai insensibilă la magie, aceste semnificații metaforice devin tot mai puțin înțelese azi, când deja unii tineri se declară oripilați de faptul că prințul din «Albă ca Zăpada» sau «Frumoasa din Pădurea Adormită» sărută pe buze un cadavru dintr-o pădure și cer rescrierea acestor basme pe motiv că ar promova violența și abuzul domestic, în timp ce privesc cu admirație operele unor artiști care câștigă sute de mii de euro lipind banane pe pereți.
Întotdeauna îmi cioplesc singur piatra și lucrez direct materialul. Numai astfel îi poți înțelege cerințele structurale și îi poți imprima emoția ta, nevoia ta de desăvârșire, setea de absolut. La «Pasărea Măiastră» lucrez din anul 19096Adică de circa 29 de ani. și încă nu am terminat-o.7«Nevoia de desăvârșire» și «setea de absolut» conturează ideea unei arte sacre și spiritualizante.
Cea mai bună ucenicie în sculptură e cioplirea pietrei. Trebuie să te obișnuiești cu ea. Nu să înveți, ci să te deprinzi. După ureche.8Din nou, Brâncuși ne sugerează să renunțăm la o abordare preponderent intelectuală și teoretică, pe care se pune atât de mult accent azi (a învăța), în favoarea unei abordări mai degrabă practice, directe, intuitive, vitale (a deprinde). Arta se cere a fi pipăită și simțită, nu trecută prin filtrul rațiunii. În plus, ideea de a deprinde ceva «după ureche» lasă deschisă o poartă către autenticitate; altfel spus, e preferabil să-ți găsești vocea interioară prin experiență directă decât să înveți și să urmezi cu precizie niște tipare sau stiluri exterioare formale, care poate nu te reprezintă atât de bine. Când ajungi ca piatra să cânte sub ciocanul tău, atunci poți începe să sculptezi. Cât timp piatra geme sub lovituri, înseamnă că n’ai prins meșteșugul.9Sculptura nu este un chin decât în fazele incipiente; atunci când se atinge măiestria, efortul dispare, iar luptei cu piatra îi ia locul o îndeletnicire plăcută și generatoare de fericire.
Piatra și lemnul nu trebuiesc siluite. Își au fiecare rostul lor firesc. Sunt o înfăptuire a naturii, pe care omul nu trebuie să se încumete s’o întreacă. Artistul lucrează în felul lor, încredințându-le emoția și gândul său, bucuria și credința sa.10La fel cum pilitura de fier de pe o foaie de hârtie sub care am pus un magnet nu se așează haotic ci urmează anumite linii invizibile de forță și la fel cum până și miracolele au niște legi subtile care le guvernează și le dau sens («Nu cere semne și minuni / Care n-au chip și nume»), maestrul nu este cel care se pune de-a curmezișul legilor firii sau înoată împotriva curentului, ci cel care știe să se lase purtat de curentul pe care alții nici măcar nu îl observă sau intuiesc. Ce ne spune Brâncuși aici este că fiecare piatră sau bucată de lemn din natură are un anumit potențial de forme și expresii particulare, specifice ei, la fel cum fiecare sămânță conține în germene un anumit tip de arbore sau plantă ce se va dezvolta din ea în viitor, iar artistul poate întrezări și aduce la lumină aceste forme și expresii. Așadar, arta nu înseamnă impunerea voinței egotice a artistului asupra naturii, ci actualizarea într-o formă explicită a potențialului pe care natura îl conține deja în mod implicit, amprentat și transfigurat de starea de bucurie și credință a artistului.
Înainte vreme, crucerii și iconarii de prin părțile noastre posteau o săptămână întreagă înainte de a porni lucrul, se rugau și se închinau. Când a dispărut credința, a apărut virtuozitatea. Și odată cu ea s’au ivit și artiștii. Și atunci a dispărut arta.11Cine nu are un Lao Tse, să-și cumpere.
Odată, mi s’a propus să fac un monument al lui Spiru Haret. M’am gândit: cum să redau spiritul acestui om care a vrut să răspândească în straturile cele mai largi lumina școlii? Să fac un cadavru îmbrăcat în redingotă? N’avea niciun rost! Și atunci am alcătuit un proect de fântână. Monumentul lui Spiru Haret trebuia să fie «Fântâna lui Spiru Haret». Apa acelei fântâni avea să răcorească pe cei însetați, după cum opera lui avea să lumineze pe cei dornici de lumină. Bine înțeles, proectul mi-a fost refuzat12La un an după ce-i fusese comandat. și când am venit acum în București după atâți ani, am văzut statuia lui Spiru Haret, sub forma unui domn în redingotă, suit pe un soclu de piatră!13Brâncuși va păstra lucrarea făcută și o va intitula «Fântâna lui Narcis».
Am întâlnit în alte țări, oameni care au arătat mai multă înțelegere operei mele.14Se spune că nimeni nu-i profet în țara lui.
Un colecționar american, anume Aronsohn, din Los Angeles15Un înger salvator, judecând după numele orașului. 🙂, și-a dărâmat casa și a reclădit-o pe măsura sculpturilor mele pe care le cumpărase. Fiul unui maharadjah m’a invitat în India să-i alcătuiesc planurile unei construcții speciale pentru a adăposti «Pasărea Măiastră».
Când am sosit în Statele Unite, pentru a-mi deschide prima expoziție la New York, vameșii au considerat că sculpturile mele sunt piese industriale descompuse și le-au supus unor taxe vamale foarte ridicate. O asociație a prietenilor artei, din Statele Unite, a intentat un proces pentru restituirea acestor taxe și litigiul a ajuns până în fața celui mai mare for judecătoresc de acolo, care mi-a dat câștig de cauză. Atunci, ziarele americane au publicat în primele pagini, reportagii intitulate: «Brâncuși contra Statelor Unite!»16Într-un alt interviu, Brâncuși spune că procesul a durat doi ani și că toți marii artiști și critici de artă din America au fost chemați să-și dea cu părerea dacă operele lui sunt artă sau nu.

Am stat de vorbă cu un ziarist și a doua zi m’am pomenit că apare un interviu cu o manșetă senzațională: «Brâncuși îl contestă pe Michel Angelo»! De atunci n’am mai dat niciun interview, niciodată. Și mă feresc de gazetari…17Care considerați că e momentul de început al morții presei: apariția internetului, sau apariția presei însăși, condamnată încă din fașă să moară? 🙂

N’am făcut școală. Fiecare artist adevărat merge pe drumul său.18Brâncuși a fost o vreme ucenicul lui Auguste Rodin, considerat astăzi părintele sculpturii moderne, dar a plecat de la el după numai câteva luni, spunând că la umbra marilor copaci nu crește nimic. Poate că opera mea a deschis un alt orizont sculpturii. A învederat19A învedera = a (se) face vizibil, clar, evident, cunoscut., poate, că e inutil să tăiem munții ca să cioplim din piatra lor cadavre. Poate că a deschis drumul bucuriei de a crea. Poate că a întrerupt linia decadentă pe care a urmat-o sculptura dela vechii Heleni și până astăzi.20O idee foarte interesantă, care însă necesită un spațiu de discuție mult mai larg decât ne permite cadrul articolului de față.
Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere, în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viață însăși, globul acesta pământesc, care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.21Într-un dialog cu William Miller (editor la revista Life), fiul acestuia și un prieten comun, Albert Einstein spunea, cu câteva luni înainte de a muri: «The important thing is not to stop questioning. Curiosity has its own reason for existence. One cannot help but be in awe when he contemplates the mysteries of eternity, of life, of the marvelous structure of reality. It is enough if one tries merely to comprehend a little of this mystery every day.» Și, tot cu privire la incapacitatea noastră de a ne mai minuna, Goethe ar fi afirmat că nu este moartă lumea zeilor și a forțelor misterioase ale naturii, ci moarte sunt inimile noastre.
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele.22«Lumea, așa cum ne apare, este făcută din lucruri care nu ne apar deloc.» – Sf. Augustin Nu merg mai departe. Pentrucă îi împiedică acestă stupidă nevoie de securitate, care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.

Întotdeauna, ceea ce m’a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s’o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

Fișele din care sunt extrase aceste mărturii, însemnate în grabă, sub impresia descoperirii omului și a artistului, în zori, după ce m’am despărțit de Brâncuși, poartă data: Octomvrie 1938.

Ionel Jianu

Iar mai jos avem un colaj de imagini și secvențe video cu omul care a fost Constantin Brâncuși și o parte din lucrările sale. Singurul lucru care nu-mi place la el e că fuma.

16 Replies to “Mărturii despre Brâncuși”

  1. Ce deosebite marturii! Iar biblioteca digitala este cu adevarat speciala.
    Ce bine ne-am simti daca am descoperi mai multi oameni in viata noastra despre care sa spunem:
    “Amintirea lor mi-a ajutat, în clipele de desnădejde, să-mi păstrez credința în demnitatea și destinul omului.”
    Multumesc pentru aceasta postare. Seara frumoasa.

  2. Eu, mărturisesc, nu-i înțeleg toate sculpturile sau, mai bine zis, nu toate mă emoționează. Cocoșul, Somnul, Începutul lumii, Cumințenia pământului și alte câteva, da.
    Rodin este un romantic impresionist. Nu el a revoluționat sculptura, ci Brâncuși. Fără Brâncuși, și astăzi, sculptorii s-ar fi chinuit să-l imite pe Michelangelo.

    Dincolo de geniu, era un bărbat mai mult decât atrăgător (ai văzut ce femei frumoase i-au trecut prin atelier și, implicit, prin pat?).
    Fuma? Și ce dacă fuma?
    Poate că nici Ceaikovski n-o fi 100% pe placul tău, fiindcă era homosexual. 🙂

  3. @Suzana

    La ce bibliotecă digitală te referi?

    https://www.youtube.com/watch?v=2AE8JZUEMSs

    @Renata

    Nu l-am pus nicidecum pe Brâncuși sub Rodin. 😉

    Foarte bine că era atrăgător. E plină lumea de bărbați geniali care sunt impotenți, timorați, complexați, cu probleme de socializare etc. Pe de altă parte, citind rândurile de mai sus îți poți face o imagine la superlativ despre un om, pentru ca apoi să vezi că, deși genial, avea totuși și micile lui scăderi umane. Căci fumatul este un viciu.

    Nu-i clar dacă Ceaikovski era homosexual.

  4. Pai nu l-ai cunoscut vreodata ca sa stii sa nu-ti displace si altceva :). I-ai vazut din opere, ai citit niste chestii si ai vazut niste filme care ti-au placut, asa ca in general nu se pune problema de placutul omului ci eventual de admirat artistul.

  5. Reformulez: din câte știu despre el, singurul lucru care nu-mi place e că fuma.

  6. 🙂 Viciul fumatului și darul beției. Cât de haioasă e limba română!
    Apropo, ești tot așa de pornit și împotriva băutorilor?
    Fumatul cronic (adică nu o țigară la o petrecere) e o adicție.
    După mine, vicii sunt acele obiceiuri care tulbură relațiile sociale normale. Fumatul nu tulbură decât sănătatea fumătorului. Bine, o să-mi ripostezi că fumatul pasiv, bla, bla, bla… Și eu o să-ți răspund că un polițist care dirijează circulația timp de patru ore inhalează, timp de patru ore, noxe cu mult mai cancerigene și în concentrație infinit mai mare decât nefumătorul care bea o bere sau o cafea cu niște amici fumători.

    În privința lui Ceaikovski nu m-ai lămurit și nici eu nu ți-am formulat corect întrebarea, așa că revin:
    În eventualitatea că ți-ar plăcea opera lui Ceaikovski în integralitatea sa și el s-ar fi autodeclarat în mod fățiș ca fiind homosexual, ai considera, la fel, că îl admiri pe compozitor, dar îți displace orientarea lui sexuală?

  7. Nu sunt pornit împotriva fumătorilor (nu ți-am urat La Mulți Ani pe blogul tău? tu fiind fumătoare! 😀 ), ci împotriva viciului de a fuma. Mi-a și murit cineva foarte apropiat din cauza asta. E un viciu: dai bani pe ceva care te otrăvește treptat și care pute îngrozitor (îți place doar prin obișnuință). Îți distrugi sănătatea și îi afectezi pe cei din jurul tău, când ai putea să trăiești mai mult și mai fericit, bucurându-te de o sănătate mult mai bună la bătrânețe.

    N-am nimic nici cu băutorii. Consumul de alcool în exces e tot un viciu, dar probabil că un pahar de vin după masă nu-i o problemă. Presupun. Eu unul nu beau. În plus, alcoolul te otrăvește pe tine, nu pe ceilalți, pe când fumatul îi afectează și pe cei din jur (care ajung fără voia lor să „fumeze pasiv”).

    După mine, viciile sunt acele obiceiuri care sunt nefaste, toxice, dăunătoare. Deci, trebuie să bifeze două componente: aspectul nociv și obișniunța. Așadar, dacă te îmbeți criță de două ori pe an nu îl trecem la viciu (pentru că lipsește caracterul repetitiv), iar dacă asculți în fiecare zi muzică clasică iar nu e viciu (pentru că nu are efecte rele asupra ta). Dar dacă fumezi, te droghezi, nu te poți dezobișnui de prostituate etc, atunci ești vicios.

    Polițistul de la circulație și-a ales jobul ăla și poate cere sporuri pentru toxicitate. Un nefumător nu alege să fie intoxicat pasiv de colegii care fumează.

    În primul rând, opera unui artist, odată finalizată, nu mai are nimic de-a face cu autorul. Cum să judeci o operă prin prisma autorului ei? Devine Luceafărul mai puțin melodioasă dacă afli că a scris-o altcineva în locul lui Eminescu? Sau că a scris-o Eminescu la beție? La fel cum un rezultat matematic este corect sau nu în funcție de respectarea anumitor criterii matematice și nu de persoana care l-a scris pe tablă sau eventualele vicii pe care la are ea, o partitură este inspirată dacă „gâdilă în mod plăcut urechea” și nu dacă autorul ei era hetero sau homosexual (deși ne putem da cu părerea despre cum ar fi arătat viața și opera lui dacă n-ar fi fost homosexual, bețiv, intoxicat cu stupefiante etc, dar asta-i altceva; odată scrisă, opera se desprinde de autor). În caz contrar, ne-am regăsi în situația unei eleve din clasele I-IV, altfel printre cele mai bune la învățătură, care într-o pauză i-a cerut colegei de bancă să-i dea să guste din sandwich-ul ei, deoarece i se făcuse poftă văzând-o, după care, mestecând cu gura plină, i-a zis încântată că e foarte bun și a întrebat-o ce conține, pentru ca atunci când a aflat că e cu unt să verse oripilată conținutul din gură pe podea, strâmbându-se că ei nu-i place untul. 🙂

    În al doilea rând, poți să aprecizi și dezaprobi, la același om, diverse calități și defecte. De exemplu, pot să-l apreciez pe Băsescu pentru spiritul miștocar și descurcăreț, după cum pot să-l dezaprob pentru unele decizii luate de-a lungul timpului. Sau, poate să îmi placă inteligența unei persoane, dar să-mi displacă faptul că alege să și-o pună în slujba unor interese detestabile. Păi e ca la un film: poate să-ți placă coloana sonoră și jocul actoricesc al protagoniștilor, dar să-ți displacă scenariul. Sau să-ți placă scenariul din anumite puncte de vedere, dar să-ți displacă din altele.

  8. Păi, atunci, de ce ai completat în finalul textului că singurul lucru care nu-ți place la Brâncuși e că fuma? Ce contează pentru tine, consumator de artă, ce făcea artistul în… civilie? 🙂

  9. Dar n-am voie să vorbesc despre Brâncuși decât din perspectiva operei sale și privindu-l exclusiv ca pe un artist? Tu de ce ai spus mai sus că era un bărbat atrăgător? Ce legătură are asta cu sculpturile lui? 🙂

  10. Aldus, nu face pe alunecosul! Ai vorbit 99% de artistul Brâncuși, iar când ai vrut să zici ceva de omul Brâncuși, ai ales fumatul.

  11. Am vorbit 100% de omul Brâncuși, care în particular e artist. Recitește cu atenție și o să-mi dai în final dreptate că ce spune el acolo depășește fișa postului de sculptor și constituie o adevărată filosofie de viață, cu care la el arta era împletită. Așa că am vorbit de el nu numai ca artist, ci și ca om. Iar la partea cu fumatul, am zis că aia e singura care nu-mi place. De plăcut, îmi place tot ce spune în acele mărturii, adică perspectiva lui asupra artei, vieții, oamenilor etc. Eu zic că asta ține tot de omul Brâncuși și că e mai importantă decât numărul de la pantof sau alte detali de ordin fizic. Dar, dacă e ceva ce nu-mi place la el, e faptul că fuma.

  12. “O operă de artă adevărată nu are nevoie de nicio teorie, de nicio explicație. Vorbește singură și nu își află justificarea decât în ea”
    Eu cred ca arta e o forma de comunicare. Pai daca tu-mi vorbesti in chineza, despre ce comunicare poate fi vorba? Si cum adica “vorbeste singura”? Pai atunci de ce-i mai dai nume? Toti ar trebui sa ne dam seama ca masa aia e a tacerii si nu a cavalerilor mesei rotunde.
    In fine, toti artisti sufera de teribilisme si vor sa fie cit mai originali. Si nu e nimic rau in asta daca s-ar rezuma la ce se pricep. In cazul asta, cioplitul, nu filosofatul.

  13. Da, ai intuit foarte bine: arta este o formă de comunicare. Și tocmai pentru că este o formă de comunicare, nu (mai) are nevoie de cuvinte. Că deja folosește „cuvintele” ei. Care sunt metaforele și simbolurile sculptate, pictate etc de artist. Uneori nu-i practic să încerci s-o traduci în teorii și explicații, la fel cum nu-i avenit să reformulezi o poezie în proză (pentru că, deși teoretic poți păstra ideile poeziei, îi dispare savoarea artistică) sau să exprimi un număr irațional printr-unul întreg.

    Așadar, ideea nu e să nu-i dai nume Mesei Tăcerii, că deja are nume (chiar Brâncuși cred că i l-a dat) și asta nu-i nicio problemă, ci să nu încerci s-o definești reducționist în niște cuvinte, s-o limitezi la o coală A4. Că atunci își pierde farmecul. Vezi și cele două tipuri de cunoaștere (luciferică și paradisiacă) din filosofia lui Blaga. Prea multă teorie ucide arta. Ajungi să filosofezi despre artă în loc să faci artă.

    E ca diferența dintre a discuta în neștire despre compoziția chimică a unui măr sau a mânca efectiv un măr. Dacă îl mănânci, o să-ți devină greu spre imposibil să încerci să-i definești gustul în cuvinte și teorii. Poți încerca asta, ca chimist, dar dacă n-ai mâncat niciodată mere, tot pe lângă vei fi, iar dacă cel care te ascultă n-a mâncat niciodată mere, cuvintele și teoriile tale despre compoziția chimică a mărului tot nu-l vor aduce mai aproape de gustul lui real.

  14. @Aldus: confunzi traducerea sau consensul unei interpretări anume cu aprofundarea. Scopul unui artist e să-ți transmită o emoție sau să-ți arate modul în care „vede” ceva (mult timp mi-a luat să înțeleg ideea că un pictor „vede”, un protret, de exemplu, altfel decât e în realitate și alege să-l reprezinte așa), dar e posibil să ajungi să apreciezi opera lui mai mult când ai și un context.

    Analogia cu mărul nu e corectă pentru că aprofundarea chimiei poate schimba gustul mărului, iar aprofundarea chimiei lui își poate îmbogăți experiența percepției gustului. La fel e și la vinuri, aprofundarea te poate ajuta să te bucuri mai mult de un vin anume.

    Asta nu înseamnă că ai nevoie de aprofundare pentru a te bucura de artă, dar ca și în viață, uneori vrei mai mult.

  15. Dacă dorești să folosești limbajul discursiv obișnuit (teoriile, explicațiile etc) ca punct de plecare sau scară care să-ți permită să te ridici la nivelul artei, atunci bine, dar limbajul pe care îl folosește arta (metaforele, simbolurile etc) este superior limbajului pe care îl folosim noi în mod uzual. La fel cum o imagine valorează o mie de cuvinte, „dispoziția artistică […] are nevoie de un cadru adecvat, infra-rațional, în care să-și manifeste măreția atât de greu traductibilă în limbaj omenesc”, spunea cineva mai devreme. Adică, nu poți exprima fidel în cuvinte esența artistică a unei picturi sau a unei sculpturi (ci doar aproximativ sau vag). Încercând să faci asta, există riscul să cazi în capcana teoriilor sterile și să ratezi arta. Așa că da, cuvintele te pot ajuta să înțelegi mai bine și să aprofundezi un anumit domeniu al vieții, dar te și expun riscului de a ajunge să trăiești într-o lume virtuală sau teoretică, ratând viața efectivă. Și, în timp ce este adevărat că orientate corect cuvintele pot fi instrumente utile, ele nu pot niciodată să înlocuiască obiectele sau stările pe care le desemnează.

Leave a Reply