Mărturii despre Brâncuși

În paginile 41-44 ale Revistei Fundațiilor Regale din „Septemvrie” 1946 Ionel Jianu publica un articol intitulat C. Brâncuși: Mărturii, pe care îl redau mai jos integral, păstrând modul de scriere specific vremii (exemplu: „înfăptuesc” în loc de „înfăptuiesc”), care printre altele îi conferă textului un plus de frumusețe, și adăugând niște comentarii personale, sub forma unor note de subsol.

Brâncuși: un om adevărat. Un om care știe să se dăruiască, firesc, care îți îngădue să sorbi din apa vie a spiritului său. Un artist care a izbutit să rupă cu greșelile trecutului și să aducă, într’o formă nouă, o nouă viziune a lumii.

Am petrecut, în toamna anului 1938, câteva seri împreună. Amintirea lor mi-a ajutat, în clipele de desnădejde, să-mi păstrez credința în demnitatea și destinul omului.

Redau, aci, câteva din fișele în care am însemnat, atunci, frânturi din mărturiile sale. Ele deschid o perspectivă nouă asupra omului, asupra artistului. Ne spunea:

„…La o expoziție din Paris am prezentat cândva un proect de monument intitulat «Proect care trebue mărit atât încât să atingă bolta cerului.» Aceasta este dimensiunea naturală a sculpturii. Gândește-te ce înseamnă un monument din vremea noastră alături de un «sgârie-nori» din New York! E ca o furnică. Sculptura trebue să fie pe măsura omului, pe măsura înfăptuirilor sale. De mult, am vrut să ridic o coloană fără sfârșit al cărei capăt să se piardă în nori.¹La o citire superficială, s-ar putea trage concluzia că Brâncuși admiră și își dorește să imite realizările-minune ale tehnologiei moderne. În realitate, coloana lui nu este un Turn Babel al secolului XX, ci o expresie a spiritului uman și a aspirației sale către înălțimi, care i-a impregnat întreaga operă. La fel precum King Kong vedea în ei copacii uriași cu care era obișnuit, zgârie-norii îl fac pe Brâncuși să-și îndrepte privirea către cer, singurul spațiu ce poate cuprinde sau găzdui arta la dimensiunea ei reală. La Târgu-Jiu, am încercat să-mi înfăptuesc acest proect. În fiecare dimineață, venea un bătrân să constate cum înaintează lucrarea.

– De ce nu te duci să vezi cum se clădește biserica cea nouă, l-am întrebat.

– Vreau să văd ceva ce nu s’a mai văzut încă, mi-a răspuns.

Așa sunt oamenii: îi atrage noutatea, precum lumânarea atrage, noaptea, cărăbușii, până ce își ard aripile.²Bătrânul nu era interesat de artă, ci de noutăți care să-i alunge plictiseala și să-i acopere golul lăuntric. Fuga după nou, după senzațional și după șocant, atât de pregnantă în zilele noastre, e identificată de Brâncuși încă de pe atunci drept semn de superficialitate cu valențe auto-distructive.

Nu-mi place să vorbesc despre mine sau despre arta mea. Dar văd că nu-mi dai pace.

De altfel, arta nu are nevoie de teorii. Unui ziarist american, care îmi cerea să-i expun părerile mele despre artă, i-am istorisit următoarea poveste:

O găină își clocea ouăle. Un reporter a întrebat-o:

– Ce faci?

– Clocesc!

– Cum?

Găina s’a ridicat și a început să-i explice. Și până ce s’a întors, ouăle s-au stricat.³Teoria este, prin definiție, sterilă, iar atracția către teoretizare – o capcană. Prea multă teorie ucide arta, la fel cum prea multe măsurători ale numărului de strofe și tipului de rime ucid poezia.

O operă de artă adevărată nu are nevoie de nicio teorie, de nicio explicație. Vorbește singură și nu își află justificarea decât în ea.

Arta nu se învață. E o cerință lăuntrică a omului, care simte nevoia de a-și exprima în cântece, în cuvinte, în piatră sau în culori, emoția, bucuria care-l stăpânește. De aceea există o corespondență, o întrepătrundere între toate artele. Și mai ales între muzică și sculptură.⁴Un personaj al lui Caragiale definea muzica drept acele sunete care ne gâdilă în mod plăcut urechea. Din perspectiva cuvintelor lui Brâncuși, o operă care deplânge nesfârșita tragedie a lumii, lipsa de sens din univers sau golul existențial al ființei umane nu este artă. Sau, dacă un pom se cunoaște după roade și un om după fapte, artistul ar putea fi identificat după stările de bucurie, exaltare și exuberanță pe care arta le trezește și le rafinează în el.

Da, sculptura e o îndeletnicire grea. Dar totul se obține, dacă știi să plătești prețul adevărat. Cu străduința, cu sufletul, cu viața ta.⁵După Jung, bărbații au un suflet feminin (anima), iar femeile au un suflet masculin (animus). Corelând asta cu cuvintele lui Brâncuși, putem înțelege într-o lumină mai profundă legenda Meșterului Manole, care, pentru a realiza o construcție durabilă, este nevoit să-și sacrifice iubita lui soție, adică să pună suflet în ceea ce face, infuzându-și creația cu viață. Una din valențele miturilor și a poveștilor folclorice este că ele ne vorbesc în simboluri și metafore esențiale, universale, care au trecut proba timpului. Dar, asemenea lui Merlin, care spre sfârșitul legendei se retrage treptat dintr-o lume din ce în ce mai insensibilă la magie, aceste semnificații metaforice devin tot mai puțin înțelese azi, când deja unii tineri se declară oripilați de faptul că prințul din «Albă ca Zăpada» sau «Frumoasa din Pădurea Adormită» sărută pe buze un cadavru dintr-o pădure și cer rescrierea acestor basme pe motiv că ar promova violența și abuzul domestic, în timp ce privesc cu admirație operele unor artiști care câștigă sute de mii de euro lipind banane pe pereți.

Întotdeauna îmi cioplesc singur piatra și lucrez direct materialul. Numai astfel îi poți înțelege cerințele structurale și îi poți imprima emoția ta, nevoia ta de desăvârșire, setea de absolut. La «Pasărea Măiastră» lucrez din anul 1909⁶Adică de circa 29 de ani. și încă nu am terminat-o.⁷«Nevoia de desăvârșire» și «setea de absolut» conturează ideea unei arte sacre și spiritualizante.

Cea mai bună ucenicie în sculptură e cioplirea pietrei. Trebuie să te obișnuiești cu ea. Nu să înveți, ci să te deprinzi. După ureche.⁸Din nou, Brâncuși ne sugerează să renunțăm la o abordare preponderent intelectuală și teoretică, pe care se pune atât de mult accent azi (a învăța), în favoarea unei abordări mai degrabă practice, directe, intuitive, vitale (a deprinde). Arta se cere a fi pipăită și simțită, nu trecută prin filtrul rațiunii. În plus, ideea de a deprinde ceva «după ureche» lasă deschisă o poartă către autenticitate; altfel spus, e preferabil să-ți găsești vocea interioară prin experiență directă decât să înveți și să urmezi cu precizie niște tipare sau stiluri exterioare formale, care poate nu te reprezintă atât de bine. Când ajungi ca piatra să cânte sub ciocanul tău, atunci poți începe să sculptezi. Cât timp piatra geme sub lovituri, înseamnă că n’ai prins meșteșugul.⁹Sculptura nu este un chin decât în fazele incipiente; atunci când se atinge măiestria, efortul dispare, iar luptei cu piatra îi ia locul o îndeletnicire plăcută și generatoare de fericire.

Piatra și lemnul nu trebuiesc siluite. Își au fiecare rostul lor firesc. Sunt o înfăptuire a naturii, pe care omul nu trebuie să se încumete s’o întreacă. Artistul lucrează în felul lor, încredințându-le emoția și gândul său, bucuria și credința sa.¹⁰La fel cum pilitura de fier de pe o foaie de hârtie sub care am pus un magnet nu se așează haotic ci urmează anumite linii invizibile de forță și la fel cum până și miracolele au niște legi subtile care le guvernează și le dau sens («Nu cere semne și minuni / Care n-au chip și nume»), maestrul nu este cel care se pune de-a curmezișul legilor firii sau înoată împotriva curentului, ci cel care știe să se lase purtat de curentul pe care alții nici măcar nu îl observă sau intuiesc. Ce ne spune Brâncuși aici este că fiecare piatră sau bucată de lemn din natură are un anumit potențial de forme și expresii particulare, specifice ei, la fel cum fiecare sămânță conține în germene un anumit tip de arbore sau plantă ce se va dezvolta din ea în viitor, iar artistul poate întrezări și aduce la lumină aceste forme și expresii. Așadar, arta nu înseamnă impunerea voinței egotice a artistului asupra naturii, ci actualizarea într-o formă explicită a potențialului pe care natura îl conține deja în mod implicit, amprentat și transfigurat de starea de bucurie și credință a artistului.

Înainte vreme, crucerii și iconarii de prin părțile noastre posteau o săptămână întreagă înainte de a porni lucrul, se rugau și se închinau. Când a dispărut credința, a apărut virtuozitatea. Și odată cu ea s’au ivit și artiștii. Și atunci a dispărut arta.¹¹Cine nu are un Lao Tse, să-și cumpere.

Odată, mi s’a propus să fac un monument al lui Spiru Haret. M’am gândit: cum să redau spiritul acestui om care a vrut să răspândească în straturile cele mai largi lumina școlii? Să fac un cadavru îmbrăcat în redingotă? N’avea niciun rost! Și atunci am alcătuit un proect de fântână. Monumentul lui Spiru Haret trebuia să fie «Fântâna lui Spiru Haret». Apa acelei fântâni avea să răcorească pe cei însetați, după cum opera lui avea să lumineze pe cei dornici de lumină. Bine înțeles, proectul mi-a fost refuzat¹²La un an după ce-i fusese comandat. și când am venit acum în București după atâți ani, am văzut statuia lui Spiru Haret, sub forma unui domn în redingotă, suit pe un soclu de piatră!¹³Brâncuși va păstra lucrarea făcută și o va intitula «Fântâna lui Narcis».

Am întâlnit în alte țări, oameni care au arătat mai multă înțelegere operei mele.¹⁴Se spune că nimeni nu-i profet în țara lui.

Un colecționar american, anume Aronsohn, din Los Angeles¹⁵Un înger salvator, judecând după numele orașului. 🙂, și-a dărâmat casa și a reclădit-o pe măsura sculpturilor mele pe care le cumpărase. Fiul unui maharadjah m’a invitat în India să-i alcătuiesc planurile unei construcții speciale pentru a adăposti «Pasărea Măiastră».

Când am sosit în Statele Unite, pentru a-mi deschide prima expoziție la New York, vameșii au considerat că sculpturile mele sunt piese industriale descompuse și le-au supus unor taxe vamale foarte ridicate. O asociație a prietenilor artei, din Statele Unite, a intentat un proces pentru restituirea acestor taxe și litigiul a ajuns până în fața celui mai mare for judecătoresc de acolo, care mi-a dat câștig de cauză. Atunci, ziarele americane au publicat în primele pagini, reportagii intitulate: «Brâncuși contra Statelor Unite!»¹⁶Într-un alt interviu, Brâncuși spune că procesul a durat doi ani și că toți marii artiști și critici de artă din America au fost chemați să-și dea cu părerea dacă operele lui sunt artă sau nu.

Am stat de vorbă cu un ziarist și a doua zi m’am pomenit că apare un interviu cu o manșetă senzațională: «Brâncuși îl contestă pe Michel Angelo»! De atunci n’am mai dat niciun interview, niciodată. Și mă feresc de gazetari…¹⁷Care considerați că e momentul de început al morții presei: apariția internetului, sau apariția presei însăși, condamnată încă din fașă să moară? 🙂

N’am făcut școală. Fiecare artist adevărat merge pe drumul său.¹⁸Brâncuși a fost o vreme ucenicul lui Auguste Rodin, considerat astăzi părintele sculpturii moderne, dar a plecat de la el după numai câteva luni, spunând că la umbra marilor copaci nu crește nimic. Poate că opera mea a deschis un alt orizont sculpturii. A învederat¹⁹A învedera = a (se) face vizibil, clar, evident, cunoscut., poate, că e inutil să tăiem munții ca să cioplim din piatra lor cadavre. Poate că a deschis drumul bucuriei de a crea. Poate că a întrerupt linia decadentă pe care a urmat-o sculptura dela vechii Heleni și până astăzi.²⁰O idee foarte interesantă, care însă necesită un spațiu de discuție mult mai larg decât ne permite cadrul articolului de față.

Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere, în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viață însăși, globul acesta pământesc, care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.²¹Într-un dialog cu William Miller (editor la revista Life), fiul acestuia și un prieten comun, Albert Einstein spunea, cu câteva luni înainte de a muri: «The important thing is not to stop questioning. Curiosity has its own reason for existence. One cannot help but be in awe when he contemplates the mysteries of eternity, of life, of the marvelous structure of reality. It is enough if one tries merely to comprehend a little of this mystery every day.» Și, tot cu privire la incapacitatea noastră de a ne mai minuna, Goethe ar fi afirmat că nu este moartă lumea zeilor și a forțelor misterioase ale naturii, ci moarte sunt inimile noastre.

Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.

Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele.²²«Lumea, așa cum ne apare, este făcută din lucruri care nu ne apar deloc.» – Sf. Augustin Nu merg mai departe. Pentrucă îi împiedică acestă stupidă nevoie de securitate, care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.

Întotdeauna, ceea ce m’a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s’o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

Fișele din care sunt extrase aceste mărturii, însemnate în grabă, sub impresia descoperirii omului și a artistului, în zori, după ce m’am despărțit de Brâncuși, poartă data: Octomvrie 1938.

Ionel Jianu

Iar mai jos avem un colaj de imagini și secvențe video cu omul care a fost Constantin Brâncuși și o parte din lucrările sale. Singurul lucru care nu-mi place la el e că fuma.