Mă gândeam astăzi, într-un puseu de entuziasm și de admirație la adresa frumuseții vieții (și a unor femei pe lângă care treceam, de parcă s-ar fi revărsat sacul cu femei frumoase în calea mea, în acele câteva zeci de minute; toate aveau ceva special, frumos), că majoritatea dintre noi ne trăim această viață posomorâți, deprimați, obosiți, rutinați, acționând într-un mod mecanic și larvar, târându-ne prin ziua de azi în așteptarea zilei de mâine, cu capetele plecate, fără să ne propunem nimic, fără să realizăm nimic, fără să avem niciun alt obiectiv decât supraviețuirea, ba unii suferind de tot felul de de angoase, frici ori chiar atacuri de panică, din te miri ce motive, mai mult sau mai puțin obiective, mai mult sau mai puțin subiective, ceea ce face ca, per ansamblu, existența noastră să fie mică, sterilă și chinuită. Iar când scriu „mai mult sau mai puțin obiective” și respectiv „mai mult sau mai puțin subiective” am în vedere că adeseori suferințele noastre sunt de natură psihică sau subiectivă, neavând o consistență reală. Nu ne-am rupt o mână, nu avem cancer, ci suferim pentru că ne-a părăsit Dănuța sau am ratat o promoție la ceva ce ne interesa.
Când am putea să jubilăm, să chiuim de fericire, să țopăim, să dansăm și să fim încântați. Pentru că, spre deosebire animale, putem comunica articulat între noi, putem scrie poezie și opera cu simboluri abstracte, putem să ne facem planuri, putem să ne orientăm într-o direcție sau în alta și ne putem croi propriul destin. Cu alte cuvinte, lumea este a noastră! Și pentru că, spre deosebire de plante, putem citi o carte, putem vedea un film, putem savura o mâncare aleasă și ne putem retrage din fața ploii sau putem deschide o umbrelă. Iar spre deosebire de pietre, existăm, în sensul că suntem vii. Dar pe toate acestea le luăm de-a gata, ca și cum ni s-ar cuveni în mod automat, ca și cum ele n-ar însemna nimic, ca și cum nu ar reprezenta un adevărat miracol, și ne măsurăm binecuvântările în care model de telefon este mai nou sau ce mașină prinde mai mulți kilometri la oră. Iar asta în rarele momente în care ne ridicăm capul din pământ și uităm de griji, tensiuni și frici.
Cu toate că suntem extraordinar de bogați, având potențialul de a fi extraordinar de fericiți, ne comportăm într-un mod cretin, considerându-ne jerpeliți și suferind prostește din diverse motive puerile și insignifiante, de care nu le pasă nici Soarelui, nici Lunii și nici stelelor. Iar suferința pe care o experimentăm nu este decât pedeapsa pe care o primim pentru că am uitat ceva esențial: că existența la modul general înseamnă fericire. Toată existența, tot ce mișcă și suflă.
Nihil sine Deo
“Isus i-a răspuns: ‒ Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
“Şase lucruri urăşte Domnul şi chiar şapte Îi sunt urâte:
ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat,
inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos, care spune minciuni, şi cel ce stârneşte certuri între fraţi.”
In afara de a fi mizantropi, avem si memorie scurta si de-aia zic ca ne-ar ajuta si ceva indicatoare plantate pe drum spre serviciu care sa ne reaminteasca sa fim recunoscatori ca am ajuns sa traim o noua zi cu tot ce se intampla in ziua respectiva. :))
Glumesc dar recunostinta e o stare de spirit dezirabila, e bine sa o cultivam.
@90ulAdAm
Ce s-a întâmplat cu vechiul Adam?
@rug
Panourile de pe drumul spre job m-au făcut să mă gândesc că șeful ar putea folosi ideea asta pentru a le spune subalternilor: de ce vă plângeți că v-am scăzut salariul și v-am mărit numărul de ore de muncă, în loc să vă bucurați că existanți și să fiți recunoscători pentru ceea ce contează cu adevărat? 😆
Recunoștința apare atunci când ești bucuros sau fericit (and your heart is in the right place, cum ziceau parcă indienii; adică, nu ești înfumurat sau ceva de genul). E interesant de văzut dacă mecanismul funcționează și invers: adică, dacă prin cultivarea recunoștinței poate să apară bucuria sau fericirea care în mod normal o preced. 🙂 Și probabil că da, și cred că într-adevăr recunoștința merită cultivată. Dar, ca mică nuanță, articolul de mai sus voia să pună accentul pe conștientizare. Nu pe cultivarea recunoștinței (e și ea acolo, dar nu în rolul principal), ci pe conștientizarea condiției extraordinare, minunate, speciale, privilegiate, rarisime, pe care o ai ca ființă umană. Moment în care recunoștinșa se va declanșa de la sine, în mod natural și firesc.
Conștientizarea de sine este capacitatea de a ne vedea clar și obiectiv reflectand la cine suntem si cum suntem. Fenomenul constientizare are putine sanse sa provoace reactii de fericire, de recunostinta in lant pentru ca reflectand apar discrepante, descoperim ca nu suntem obiectivi, ca traim dupa standarde ce nu ne apartin poate, sunt puse de altii si descoperind lucrurile astea despre noi, asta ne poate tranti serios de sa vedem stele verzi. Procesele astea psihologice cer maturitate si mentala si emotionala.
A, si i-as da sefului cu panourile lui in cap ca sa-l ajut sa constientizeze ca este un dobitoc. Poate o sa-mi fie recunoscator pentru asta si ca s-a ales cu ceva cucuie in loc sa fie decapitat.
Aldus, de ce tii cu sefii? :))))
Vreau sa corectez prima fraza, trebuia sa fie asa: “Conștientizarea de sine este capacitatea de a reflecta la cine suntem si cum suntem.”
Fenomenul constientizare are putine sanse sa provoace reactii de fericire, de recunostinta in lant pentru ca reflectand apar discrepante, descoperim ca nu suntem obiectivi, ca traim dupa standarde ce nu ne apartin poate, sunt puse de altii si descoperind lucrurile astea despre noi, asta ne poate tranti serios de sa vedem stele verzi. Procesele astea psihologice cer maturitate si mentala si emotionala.
Bine, atunci particularizez: conștientizarea condiției privilegiate de om. Conștientizarea faptului că, iată, ai la dispoziție încă o zi. Conștientizarea faptului că puteai să fii un greiere, dar ești un om; că puteai să fii o frunză; dar ești un suflet; că puteai să fii un morman de praf, o țeavă de fier sau un pahar cu apă, dar ești viu și gândești. Nu-i ăsta un motiv suficient?
Chiar dacă nu trăiești după nu-știu-ce standarde, trăiești. Chiar dacă îți dai seama că ai fost un sclav, poți oricând să alegi altceva. Conștientizarea de care vorbesc eu (și cele două clipuri de mai sus) e de un ordin superior decât ce spui tu. Ține de o altă perspectivă, mai profundă, asupra vieții, asupra ta și asupra realității. Nu e dușul rece al unei tipologii serioase și mature care își dă seama că și-a trăit viața degeaba (și unii nu-și dau seama decât abia pe patul de moarte, când e prea târziu, iar majoritatea niciodată), ci încântarea unui copil care descoperă miracolul și frumusețea vieții. Pentru că viața este, de fapt, frumoasă.
Chiar și condiția de sclav e incomparabil mai bună și indiscutabil preferabilă cele de vierme, lăcustă sau mineral. Și, prin asta, un motiv de fericire. Din perspectiva asta nici măcar nu mai are importanță dacă ești matur sau nu, dacă ești sclav sau șef, iar cu șefii, nota bene, glumeam mai sus. 🙂
Aldus, mai umblă nițel la prietenul tău imaginar, că scrie de două ori același lucru! Nu știu, verifică uleiul, vezi ce-i cu bujiile, că merge-n trei…
În ce privește teoria asta a fericirii perpetue doar fiindcă exiști e valabilă pentru ratați. Dacă lumea ar fi trăit fericită doar fiindcă apucă următorul răsărit de soare, cred că ne-am afla și azi în adăpostul peșterilor, mâncând de pe jos.
@Aldus
Batrânul Adam a murit fericit si satul de zile.
@Renata
Nu cred ca progresul si evolutia a venit doar din nefericire. De acord ca orice fel de crestere (evolutiva, spirituala, tehnologica etc) vine mai greu cand ai totul de-a gata. Dar nu-s convins ca toate salturile evolutive au venit doar din nevoie
Nici eu nu cred, Liviu, dar fericirea nu poate fi o stare perpetuă, fiindcă nici hormonii fericirii nu se sintetizează permanent și fără rost. Nici nefericit nu poți fi non-stop (până și depresivii cronici au micile lor momente de bucurie, surpriză, plus o serie de alte trăiri și sentimente care se suprapun nefericirii).
Există o perioadă în viața biologică, probabil măcar până la 40 de ani, cînd, dacă nu ești dus cu capul sau bolnav de-o boală incurabilă, nici nu-ți pui problema că s-ar putea să nu apuci ziua de mâine, ziua de mâine e normalitate, prin urmare nu simți că ești fericit doar fiindcă ai deschis ochii dimineața. Tot ce e habitudine nu produce fericire.
Să trăiești motivat doar de faptul că ești om, că vezi copaci, iarbă, soare, lună, că ai două mîini și două picioare, asta nu e fericire, e automulțumirea prostului sau retardatului mintal.
@Renata
E mai filozofica discutia asta. Cumva, ma duci cu gandul la cartea lui Tolle, “Puterea prezentului”, care, pe undeva, cam tot ce zice Aldus sustine. Si in mare, sunt de acord cu el. Nu mai stim sa fim prezenti, aici si acum, sa traim clipa, daca vrei. Carpe Diem, daca-ti suna mai pompos. Mereu este cate un gand, la ce am facut, la ce am de facut, zeci de “ce-ar fi (fost) daca…?” inutili samd. Eh, daca pe astea din urma le-am elimina – chiar si un procent din ele – cred ca viata ar fi… alfel. Si nu cred ca ar fi o viata de ratat sau retardat mintal 🙂
“..conștientizarea condiției privilegiate de om.” Constientizarea de care zici tu, este tot o stare de spirit ca si recunostinta si de-aia da-mi voie sa ma indoiesc ca poti ajunge la starea asta doar comparandu-te cu alte forme de viata sau cu pietrele. Mi se pare o reteta superficiala, departe de profund. Ajungi mai sigur la constientizare in felul amintit de mine, adica te dedai la munca interioara, afli cine esti, cum esti, daca esti multumit de tine, daca nu esti multumit, daca vrei sa schimbi, daca nu vrei sa schimbi etc. Pe urma, dupa ce se facut inventarul asta se poate ajunge la a crede ca a fi om este un privilegiu sau nu!
Stiu, nu urmez firul rosu din textul tau, il urmez pe al meu pentru ca sunt prea multe si prea grele intrebarile despre conditia umana. Nu o poti reduce la comparatia cu pasari si frunze desi e frumoasa. Printre altele, ar trebui sa-i intrebam pe oameni daca vor sa fie pasari si ar trebui sa intrebam pasarile daca vor sa fie oameni! 🙂 Omul este complicat ca naiba, este fiinta spirituala, individuala, colectiva, sociala, istorica etc..si nici pasarile nu cred ca sunt mai simple. Mai ales daca devin oameni. 😅
PS. Nu prea am la corason filozofiile indiene.
Renata are dreptate. În zonele tropicale, unde e mereu cald şi pică babană mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă, oamenii au continuat să trăiască bine mersi ca-n comuna primitivă. Trai neneacă c-o frunză-n loc de alte ţoate, mutându-se de la umbră la soare când nu vânează câte ceva cu arcul sau cu praştia.
Cât despre “chiar dacă îți dai seama că ai fost un sclav, poți oricând să alegi altceva”… 🤣 Pot eu acum alege să devin, de exemplu, regina Angliei?
Citiţi mai puţine cărţi de dezvoltare personală şi nu mai căscaţi ochii la citate motivaţionale şi la escroci gen Osho, fericiţi că există fraieri ca voi.
Şi viaţa, şi omul sunt nişte chestii infinit mai complexe, nu există reţete general valabile. Dacă n-aţi priceput atâta lucru, până una-alta aţi făcut umbră pământului de pomană.
Organele nefolosite se atrofiază, liviultm, E valabil şi pentru creier, dacă nu apare mereu câte un gând, la ce-ai făcut, la ce n-ai făcut, la ce ai de învăţat din ce ai greşit…
Mno, gata, scuze că v-am răpit din preţiosul timp în care vă bucuraţi că nu sunteţi buruieni sau bolovani! 😁
@rug
Pornind de la proverbul : “A fi om e lucru mare…” ma-m întrebat ades (tinând cont de genuri) : Ce/cine/cum este Omul Real, absolut, atemporal, adevarat, eliberat ? Iar raspunsul absolut, desavârsit, doar Scripturile mi L-au revelat
Da, eu incerc sa fiu om dar nu-mi iese mereu. Tie?
..uite ca nici lui Aldus nu-i iese. Sa fie om. Renata l-a ghicit ca este Jekyll and Hide! :))))))))) Adica Aldus si rug! :))))))))
Liviu,
E posibil să mă fi exprimat ambiguu. Firește că a trăi clipa e minunat. Ba chiar se întâmplă: când te bucuri de o prăjitură care-ți place; când ești într-o conversație interesantă; când asculți o melodie care-ți place; când ești apreciat, centrul atenției, într-un moment de succes, când primești aplauze, când ești îndrăgostit și sentimentul e reciproc… Toate astea sunt momente de fericire acută, în care ți se pare că nimic altceva nu mai contează. Dar fericirea e formată din puseuri de fericire, nu e o stare permanentă. E suspect să fii tot timpul fericit! Înseamnă că n-ai idealuri, n-ai dorințe, nu percepi timpul tău cu trecut-prezent-viitor, ești ca Drosophila Melanogaster – trăiește 25 de ore și gata.
Omul a învățat să-și acopere corpul și să se încalțe nu fiindcă era nefericit (nici nu știa el atunci ce e fericirea/nefericirea!), ci din pricina disconfortului fizic – frig, durere etc…
„Ce-ar fi fost dacă?” e o întrebare normală. Omenească. Pune creierul la muncă. Te învață să experimentezi și să faci alegeri. Să ai planuri, scopuri. Să fii mai priceput data viitoare. Firște, dacă tot timpul frămânți la coca lui „dar dacă…?” și rămâi împotmolit în ea, ai o problemă; la fel de mare a ca atunci când rar spre deloc îți trece întrebarea asta prin cap.
Să zicem că sclavii (care zice Aldus că și ei pot fi fericiți, dacă se bucură că sunt, că văd iarbă și flori, bla-bla…) nu și-ar fi pus niciodată întrebarea „ce-ar fi dacă am fi liberi?”: unde ne-am fi aflat azi? Nu cumva tot în sclavagism?
Continui să cred că a fi fericit doar pentru că ești e o formă de alienare, de împrostire și un mod de-a-ți pansa ratarea, nu profesională, ci psihică.
Ghindo, în sfârșit pune cineva punctul pe i: „escroci de teapa lui Osho”!
Rugosule, nu te mai îmbăta cu apă rece! Tu nu exiști! Sau dacă exiști, ești Aldus&Aldus. Adică Aldus vorbind cu prietenul imaginar, ceea ce pentru lumea din jur echivalează cu Aldus vorbind singur.
Mie… DA. 90UA …NU.
@Dama
Evident ca se atrofiaza, dar nu-mi amintesc sa fi zis sa nu le foloim, stimata doamna. Din contra. Daca asta s-a inteles (sau asta ai inteles), imi pare rau. Nu stiu daca m-am exprimat gresit sau poate mai trebuie sa umbresti si tu putin pamantul. Si niste exercitii facute prost, pot duce la dureri si conditii fizice grave. Dar ai facut miscare, nu? Ai fost la sala, ai tras de fiare…..
Sper ca acum m-am exprimat mai clar. As risca sa afirm ca si prin cartile de dezvoltare personala, de care mentionezi, nu se incurajeaza atitudini gen victimizare, ura de sine (self-loathing) si altele asemanatoare. Folseste-ti creierul sa rezolvi probleme/situatii care au o rezolvare, nu sa te intrebi “Ce-ar fi fost daca (nu) ziceam ….. “. Habar n-ai ce-ar fi fost, cu atat mai mult n-are nici o relevanta acum. In fine, sper ca ai prin ideea. Daca nu, mai incercam.
@Renata
Dar nici nu spunem ca trebuie sa fim tot timpul fericiti. Si chiar nu inteleg de ce idealurile vin doar de la suferinta si nefericire. Poti sa percepi “trecut-prezent-viitor” in diferite stari: “entuziasm, anxietate, teama, surescitare, chin etc”. Din ce-mi scrii tu aici, pare ca doar starile cu energie joasa sunt cele care conteaza.
“Omul a învățat să-și acopere corpul și să se încalțe nu fiindcă era nefericit (nici nu știa el atunci ce e fericirea/nefericirea!), ci din pricina disconfortului fizic – frig, durere etc… ”
Ce are una cu alta? Ce-mi spui tu aici sunt reactii fiziologice la stimuli externi. Poate era trist sau poate era bucuros cand a facut-o, chiar nu vad legatura. My bad.
“Ce ar fi fost daca….? ” este o intrebare inutila. Pentru ca nu-ti pune deloc creierul la munca, cel putin nu la una constructiva. Pune creierul sa conceapa o alta (posibila) poveste, care de cele mai multe ori este rodul imaginatiei si a prejudecatilor noastre, foarte des complet paralela cu realitatea. O mica mare minciuna, daca vrei. Dar se pare ca minciuna asta e mai pe palcul unora (chiar si al tau, as risca sa zic), decat ideea ca un om ar putea fi mai degraba fericit decat nefericit/chinuit.
Nu pot sa nu observ o apetenta catre suferinta. Oricand vine cineva (Aldus in cazul de fata), si propune un alt mindset, poate exprimat prea simplist, imediat apare cineva care, chipurile, le-a inteles pe toate, si ne spune el/ea cum e viata, si cat e de grea, de fapt. Si ce naivi suntem noi ca-l ascultam pe Osho sau altii ca el. Nu spune nimeni ca daca privesti viata (si) altfel, nu vei mai avea parte de suferinta si de necaz. Ca nu vei mai fi trist si ca totul va fi roz. Poate insemna ca atunci cand ai intalnit un obstacol, sa-l privesti ca pe o provocare, nu ca pe un semn ca esti ratat(a). Poate insemna ca atunci cand te respinge o fata (in cazul meu), sa-ti pui acele intrebari de care zice Dama – dar nu la trecut, ci la prezent – in loc sa tragi concluza ca toate femeile sunt….. cum sunt. Evident ca e mai usor sa dai vina pe soarta, pe D-zeu, pe altii, decat sa-ti asumi in special esecurile/nerealizarile.
Aldusescule m-ai spart cu logica din deschidere. Pai bine, haiducule, toate trairile pe care le-ai insirat si pe care mi-e lene sa le mai repet se datoreaza faptului ca suntem inzestrati cu gindire. Ai vazut tu bolovan posomorit? Da’ copac extaziat? Da’ gisca deprimata? Adica sa ma bucur ca timpitul pe mine si sa fiu recunoscator (cui?) ca nu-s vreun munte sau vreo cascada?
Cam cit de recunoscator ai fi pentru o dimineata insorita stind pitit in transee? Sa nu-mi spui c-ai sari in sus de bucurie si-ai incepe sa zburzi pe pajiste ca iedul, in bataia gloantelor. Si evident ca daca n-ai nicio durere fizica sau sufleteasca iti arde de piesele bipede care-ti ies in cale. Dar daca esti in dureri grave, crezi c-ai mai avea ochi pentru ele?
Iar ala cu milionul e chiar dobitoc. Pai e normal sa fii recunoscator celui care-ti da un milion, cu toate ca nu ai certitudinea zilei de miine. Dar cui sa-i fi recunoscator ca vei mai fi si miine-n viata? Miinele ala ti-l da careva? Si chiar daca ar fi sa fie vreun datator de dimineti, ce dracu faci, o s-o tii intr-o recunostinta continua si-o sa te bucuri pe tine, ca apucatul, in fiecare dimineata? Si nu pun, poate c-ai face-o, daca vraciul iti va spune ca mori la noapte si dimineata te trezesti bine-merci. Atunci, da, te bucuri, dar tot nu vei fi recunoscator, ca n-ai cui. Poate doar tie ca esti tare ca piatra si iute ca (,) cascada :lol:.
Uite că Gigli a punctat foarte frumos absurditatea dialogului din tiktok.
„Îți dau un milion sau zece, cu condiția ca mâine să fii mort.” Asta zice tipul din clip. Păi du-te-n morții tăi cu milioanele tale, că, de fapt, nici nu mi le dai! Pui o condiție de neacceptat pentru mine! … Deși, în anumite cazuri, frecvent utilizate în scenarii de film, unii preferă să nu mai fie a doua zi, dacă asta înseamnă niște bani mulți care le pune familia la adăpost de orice griji.
Renata, oare ai mai fi crezut ca sunt alter ego-ul lui papagigli sau al lui Goe daca as fi comentat de tine la ei? Nu cred si nu cred nici ca l-ai mai fi banuit pe Aldus ca ar duce viata virtuala dubla. Dar tu te afli in ceva faza de negare pentru ca te deranjeaza ce am spus.
Legat de Aldus, voua, tie si lui Goe si lui Vladen, oare chiar nu va este rusine sa-l luati in ras ca e un solitar ce traieste din inchipuiri, ca nu are viata personala, sexuala? Voi va ganditi ca poate omul are o cu totul alta existenta decat cea din imaginatia voastra bolnav de rautacioasa? Poate are familie, copii? Poate in anumite momente ale vietii trece prin lucruri grele, boli, nesiguranta economica etc si voi il atacati ca niste hiene si ii faceti si mai mult rau?
V-ati pierdut definitiv ratiunea, umanitatea? Va purtati ca niste infractori si daca cineva pateste ceva din cauza voastra sper sa dati socoteala!
Liviu, te-a respins o fată, înțeleg… Că te respinge o fată e infinit mai puțin dureros decât să te arunce la gunoi o fată după enșpe ani; să descoperi că ai fost mințit cinci, zece, douăzeci de ani. Probabil că te afli sub imperiul acestei dureroase experiențe. Probabil că ești încă tânăr. Probabil că o voiai cu fiecare celulă din tine. Ascultă sfatul unei femei de 64 de ani care a trecut prin de toate, în materie de cuplu.
Divorț pentru că soțul s-a îndrăgostit de cea mai bună prietenă a familiei. 🙂 Vezi că pot să râd acum?
O mare iubire care se duce dracului fiindcă mama iubitului nu-i permite lui o relație cu o divorțată. 🙂 Vezi că pot să râd acum?
Și, în sfârșit, o relație care durează și crește de 26 de ani, care a început ca un experiment, ca un pansament, ca o aventură…
Vezi cât de sinceră sunt cu tine? Pentru că știu cum sângerezi când ești respins, mințit, umilit, anulat.
Hai să lăsăm teoretizările „fericismului” că nu sunt muscă, nu sunt piatră, pe care le pune în rânduri sterile Aldus, și să ne întoarcem la viață. Aia reală. Individuală. Palpabilă.
Hai să ne amintim că în saloanele spitalelor de front cu mutilați (cei care pierduseră doar o mână, doar vederea, doar un picior) se planta un ”mare mutilat” (cel care pierduse ambele mâini și ambele picioare și încă era viu), ca să se diminueze procentul de sinucigași.
Fericirea e strict individuală. Când vrei să dai numitor comun, vrei spălare de creier.
N.B.: Marile opere de artă, de la literatură la arte vizuale, au fost create de triști, nemulțumiți, traumatizați, depresivi. Marile invenții tehnice aparțin leneșilor și nemulțumiților de ce au, deja. Revoluțiile aparțin celor care s-au întrebat „ce-ar fi, dacă…?”. Progresul civilizației umane s-a născut pe burta goală, pe frig, pe întuneric, pe frică. Nu ghiftuiții, îmblăniții, mulțumiții cu ce au s-au făcut responsabili de mersul înainte.
Rugosule, adică Aldus, dacă treci printr-o perioadă cumplită, spune cu ce te putem ajuta! Dacă în realitatea reală ai familie și copii, și asta te încurcă să fii ce-ți dorești, dă-ne un S.O.S.!
Prietene imaginar al lui Aldus, vino în Gară și varsă-ți of-ul! Sau fii purtătorul de cuvânt al celui care te-a creat!
Rugosule decurgând din Aldus,
atâta vreme cât tot ce scrii/spui dovedește că Aldus și prietenul imaginar sunt dependenți de o tulburare psihică nu foarte gravă (poate fi vindecată prin psihoterapie și pastile) și revărsarea de cuvinte pe blog și în comentarii e doar o dovadă a patologiei existente, dar nu a unor probleme reale, de viață și de moarte, e normal ca unii comentatori și observatori să fie ironici/sarcastici.
Aldus, dacă ai nevoie de ajutor, de orice natură, doar spune! Pe blog. Sau pe mail, că mi-l știi. renata.carageani@gmail.com
Și vin, cu sufletul la gură, să te ajut! Și sunt sigură că și Goe, și Vladen, vor sări în ajutorul tău, fără să stea pe gânduri!
@Renata
rug nu e prietenul meu imaginar. Scriu asta mai mult pentru cei care intră din Google, că tu pari un caz pierdut.
Întrebarea pe care o pune articolul nu este una de grup, ci individuală. N-are nicio treabă cu lumea, ci cu tine personal. Așadar, tu, cea care citești acest articol – și nu faci asta dintr-o peșteră, ci din confortul unei locuințe moderne la care strămoșii noștri nici nu puteau visa, de ce nu ești fericită?
A coborî discuția la nivelul gregar al grupului (lumii, omenirii etc) înseamnă să admiți că nu ești cu nimic diferită de tiparul mediocru și gregar al acestuia, că n-ai reușit să te ridici deasupra lui și că nu ești capabilă să răspunzi pentru tine însăți, mergând acolo unde te poartă turma și curentul. Natura ți-a înscris suferința în gene, astfel încât omenirea să poată progresa. Ăsta e singurul sau cel mai înalt răspuns de care ești capabilă? Tu, nu lumea, pentru că, încă o dată, nu întrebam lumea, ci te întrebam pe tine.
@Liviu
Așa este, deși eu nu voiam să cobor discuția în zona asta. Doar proștii și leneșii au nevoie de șuturi în fund pentru a merge înainte. Iar lumea n-a fost propulsată de suferința celor mulți, ci de geniul celor puțini și originali, care s-au desprins de grup.
@Renata
Când iubitul îți face o surpriză foarte frumoasă sau se întoarce pe neașteptate dintr-o călătorie îndelungată, trăiești o stare de fericire. Care este cauza primară a fericirii tale: secreția unor hormoni sau faptul că s-a întors iubitul?
@rug
Nu este o stare de spirit, este altceva. Și este o rețetă perfectă pentru fericire. Dar poate tu nu vrei să fii fericit.
Și cine spune că, fiind fericit, nu poți reflecta în continuare la modalități de auto-transformare, la proiecte personale, că nu poți avea vise și obiective etc? Dimpotrivă: tocmai faptul că le poți avea este un motiv de fericire. Ce planuri poate să-și facă un fluture? Oricât ar fi de frumos, e prizonierul unei condiții net inferioare față de a ta. Unde poate călători un copac? Își petrece toată viața în aceeași poziție, în același loc. Tu dispui de viață (imensa parte a universului fiind mort), de libertate și de conștiință, și suferi ca prostul.
Așadar, baza este asta: condiția de om e una privilegiată, ceea ce reprezintă un motiv suficient pentru fericire. Mai departe, fix cum zicea tipul din ultimul clip: contează doar cât de mult poți întinde sau crește acea fericire. Dar deja simplul fapt că ești să zicem un rebut uman este mult, incomparabil mai bine decât să fii, la întâmplare, orice alt 99,99% element sau părticică din univers. Așa că poți privi lucrurile de aici: de la o bază de recunoștință și fericire, care corespunde celei mai de jos condiții a ta. Iar dacă reușești să faci progrese ca ființă umană, prin introspecție și ce mai zici tu, n-ai decât motive pentru ca această fericire să crească și mai mult.
De altfel, primul și cel mai banal motiv de fericire (și recunoștință), dar pe care adeseori îl omitem, este faptul că existăm. Chestie care tututor ne place, că dacă nu ne-ar plăcea, ne-am pune capăt zilelor.
PS: Înseamnă că nu le-ai studiat mai deloc. Sunt cele mai profunde.
@dama de ghindă
Ce treabă ai cu oamenii – de la Ecuator sau din altă parte? Răspunde pentru tine, nu pentru ei. Nu facem aici o analiză sociologică, nu urmărim să decriptăm parametrii după care se mișcă Pământul sau omenirea, ci întrebăm cititorul: tu de ce nu ești fericit? Sau, în cazul tău, fericită.
Eu am zis că poți alege să devii altceva, nu să devii altcineva. Nimeni nu poate să devină altcineva. Și nici nu ar avea sens.
Osho este genial. Dar poate trebuie să-i acorzi un timp. Eu la început n-am înțeles nimic din el.
Dacă organele nefolosite se atrofiază, înseamnă că ar trebui să ne facem griji pentru „organul fericirii”, care la mulți dintre noi nu mai dă niciun semn de viață de atâta timp. Și nu pentru minte, a cărei natură e să funcționeze aproape non-stop.
@Renata
Ar fi frumos să nu percepi timpul ca trecut-prezent-viitor. Îți recomand să (re)citești povestea „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Făt-Frumos, ajuns în Paradisul eternului acum, a căzut din acea condiție divină sau zeiască doar când (din neatenție) a intrat în Valea Plângerii și și-a amintit de trecut. După care a sfârșit tragic.
Dar urmărește să lași la o parte perspectiva asta a hormonilor, pentru că ea ține de trup, iar discuția, după cum remarca Liviu mai sus, este de ordin filosofic. Tu încerci să aduci filosofia la nivelul manualului de biologie. Asta e ca și cum ai folosi niște bancnote de zeci de mii de euro pentru a-ți face foc în sobă cu ele.
Fericirea nu e „formată din puseuri de fericire”; fericirea e o stare la care avem acces mai mult sau mai puțin, în funcție de noi. E ca și cum fericirea ar fi un program care rulează la televizor. Dacă pornești televizorul doar o dată la câteva zile, pentru câte 5 minute maxim, sunt puseuri. Dacă-l ții pornit mai mult, e mai mult. Numai că, din obișnuință, după 5 minute comuți reflex pe canalul cu suferință și mizerii, pe care-l ții pornit câteva ore sau aproape non-stop. Deși telecomanda e la tine. Articolul de față vine să-ți spună: „Uite că ai o telecomandă în mână!” Iar tu zici: „Este imposibil să privești la canalul cu fericire mai mult de câteva puseuri, pentru că după 5 minute se schimbă automat, eu n-am pățit niciodată să rămână mai mult de 5 minute setat pe canalul ăla, și nici alții!” Bre, telecomanda! Nici nu știi că ai apăsat-o inconștient și de aia s-a comutat.
@Liviu
Așa este. Fără regrete și fără pierderi inutile în trecut!
@papagigli
Și faptul că ești înzestrat cu conștiință nu este un motiv suficient de fericire? Sau preferi să fi fost o ființă umană retardată, care nu putea gândi, sau un bolovan lipsit de viață? Știi cam cât la sută din univers e înzestrată cu gândire? Ei, tu faci parte din acea 0,000…..01% fărâmă din univers care gândește. Și ce gândește? Că ce nașpa este totul! 🙂
Oricât de dramatică ar fi situația în care te afli, cel puțin (încă) trăiești. Iar asta trebuie să-ți placă și să-ți convină, pentru că altfel te-ai fi sinucis. Faptul că nu ți-ai pus capăt zilelor odată ce ai ajuns în acele tranșee arată că preferi viața, chiar și în acele condiții. Că, totuși, pentru tine e mai bine să te afli în acele tranșee, unde cel puțin ești încă viu și există posibilitatea să scapi cu bine din război, decât să fii la câțiva metri sub pământ (că dacă ai fi preferat a doua variantă, ți-ai fi făcut seppuku). Iată, deci, un motiv solid de recunoștință: că trăiești, că ai o speranță pentru ziua de mâine. La fel cu durerile: sunt preferabile inexistenței (altfel te-ai fi sinucis din cauza durerii).
Mâinele ăla ți-l dă viața, universul, Dumnezeu (din perspectiva credincioșilor), Existența (din perspectiva lui Osho). Dar dacă o astfel de perspectivă intră flagrant în contradicție cu mintea ta carteziană, atunci citește partea asta așa: faptul că mai ai la dispoziție o zi este un motiv uriaș de fericire. Fericirea e reflexivă, nu implică un adresant. Poți să fii fericit și dacă nu există Dumnezeu sau cineva căruia să-i trimiți această fericire. Așadar, ești fericit? Pentru că dacă nu ești recunoscător (că zici că n-ai cui) dar cel puțin ești fericit, atunci e bine. Dar dacă nu ești nici fericit, atunci înseamnă că undeva faci o greșeală. 🙂
@Renata
Câtă neînțelegere! Clipul e banal de simplu. Pun pariu că oamenii ăia din studio nu sunt niște genii sau olimpici. Și totuși, l-au înțeles perfect. Tu, pe de altă parte, nu reușești să-l înțelegi.
@rug
Își cam dau în petec, dar să nu fim melodramatici. În primul rând, am o viață ușoară și frumoasă; în al doilea, nu mă sinchisesc de părerile altora.
@Renata
Dar este întru totul meritat. Adică, dacă îți face așa ceva, înseamnă că meriți pe deplin.
O, vai… 🙂
Serios?
Și cum merge foiletonul tău? L-ai înscrie în rândul marilor opere de literatură? 🙂
Ceea ce n-are nici în clin, nici în mânecă cu subiectul discuției de față.
Oare de ce a apărut tractorul: pentru că sclavul Tom a trudit toată viața pe plantație și a murit bolnav și sărac, sau pentru că stăpânul lui, care avea de toate, s-a gândit (având și timp să se gândească; pentru că pe stomacul gol e mai greu să gândești) că dacă ar avea un instrument mecanizat, acela ar putea lucra câți 50 de Tom la un loc și nu ar cere decât benzină? Ce a dus la apariția tractorului: lipsurile celui sărac sau îndestularea celui bogat? Dar a avionului? Câte avioane deții în garaj? 🙂
@Renata
Și ce te faci dacă rug nu sunt eu? De fapt, e imposibil. Pentru că nu corespunde formei universului tău de 4 metri pătrați. Și dacă nu încape în el, înseamnă că nu există.
Auzi, dar dacă tu ești rug? Sau Goe?
Aldus, e prima oară când te-ai pierdut atât de rău în propriile-ți secreții mintale, încât ești de necitit!
Mă bucur că-mi citești foiletonul! Dacă ai fi nițel mai recuperabil, poate te-ar ajuta. Dar, în situația ta, doar cu pastile.
Devii tot mai furios și incoerent în comentarii. Popular, s-ar zice că se strânge lațul la par.
Calmează-te! Trage aer în piept! Încearcă să rămâi conform cu imaginea pe care ți-ai propus-o! Mușcă doar unde îți aperi viața, în rest, e suficient să latri!
Doamne, Aldus, lasă-l dracului de blog, de net, du-te la doctor!
Ei, au mai fost cazuri în care n-ai înțeles mai nimic din ce-am scris. Ce-i drept, comentariul de sus e mai lung. Azi am lipsit de pe blog și m-am trezit cu 21 de noi comentarii de la voi. Poate merită să-l lecturezi în paralel cu fiecare comentariu la care răspund, poate așa o să înțelegi.
Cine-a zis că citesc foiletonul?
Furia, ca și demența, mă tem că nu există decât în ochii cititorului. Iar pentru astfel de defecte optice ale lui ce sens ar avea să merg eu la medic?
Aldusescule, poate-mi explici si mie cit de mult te fericeste pe tine faptul ca poti gindi atunci cind gindurile te deprima.
Evident ca-mi place sa traiesc, dar si deceptiile fac parte din viata. Cum te poti gindi la cit de fericit esti ca traiesti cind fiu-tau e pe moarte? Nu are sens ceea ce afirmi. Adica “fiu-meu e-n faza terminala, dar eu sunt fericit ca traiesc”? Asta mi se pare de-o absurditate vecina cu Aldus 😆
Adica sa-i fiu recunoscator vietii ca mai am inca o zi de trait? Bade, ai reusit sa te intreci pe tine. La demiurgi si alte basme SF nu are rost sa ma mai refer.
Oricum, e bine ca poti fi fericit vazind cita jale e in lume.
Dacă gândurile te deprimă, înseamnă că nu poți gândi, ci ești, într-un anume sens, „gândit”. Gândurile tale sunt telecomanda cu care poți comuta perspectiva, de pe canalul cu suferințe la cel cu fericire. Deci, cum adică gândești?
Ok, ai anumite probleme, sau fiul ți-e bolnav. Cât de des se petrec astfel de evenimente? Cât însumează ele din firul total al vieții tale? 1%? 5%? Ești fericit măcar în restul timpului, când nu ai bolnavi terminali în familie și când nu ești la rândul tău pe patul de moarte? Sau prin tine curge jalea întregii lumi? 🙂
“Dacă gândurile te deprimă, înseamnă că nu poți gândi” Adica gindesc, desi nu pot gindi. Ce spui tu straine? Cit sens are ceea ce spui?
Gindurile nu pot fi telecomanda. Aia se cheama vointa, auto control, detasare si asa mai departe. Dar tot nu mi-ai spus cum sa ma simt fericit cind uraganul imi ia casa cu totul. Pentru ca exemplul cu boala terminala, care a fost doar un exemplu, nu e singura nenorocire care ti se intimpla intr-o viata. Si evident ca atunci cind nu te lovesc belelele ci norocul sau sansa, sau cistiga Chelsea, sari, te bucuri, te guduri si alte alea. Numai ca nu era vorba de atitudinea pe care o ai cind ti-e bine, ci de cea care te guverneaza cind viata ti-o trage la gioale. Asa ca n-o mai da cu capul de chiuveta ca nu vei iesi satisfacut din discutia asta, asa cum ai pornit-o. 😆
Aldus, faptul că iei fiecare comentariu și-l feliezi ca la tomograf, apoi răspunzi fiecărei feliuțe scoase din context, face parte din tabloul tău clinic. oamenilor normali la cap le-ar fi foarte greu să performeze în genul ăsta de autism.
În fine, dacă ai scris pe blog acest autodicteu cu intenția de-a exersa un punct de vedere care te-ar putea scoate din marasmul unei existențe de nimic, nu ești de condamnat. Dacă tu te simți mai bine spunându-ți că fie și numai faptul că nu ești fluture sau copac e motiv de fericire, iar e în regulă. Pentru tine, nu pentru ceilalți.
Lipsa ta de experiență autentică în zona afectelor, te fac să transformi cea mai cumplită, insurmontabilă tragedie care i se poate întâmpla unui om, și anume moartea propriului copil, într-un procent. 1%. 5%. Ori ești totalmente nebun/psihopat, ori ești iremediabil prost. Tu așa crezi, că un om căruia îi moare copilul, face o statistică a întîmplărilor fericite din viață și a unicei tragedii – pierderea copilului – și se consolează cu asta? Sau procentul ăla mic reprezintă câtor oameni li se întâmplă o nenorocire ca asta? Așa crezi tu, că doar1 -5% din omenire suferă o pierdere care-i traumatizează pentru restul vieții?
Acolo, la tine, în Năsăud, nu i-a murit nimănui un copil, nu i-a luat nimănui casa foc, să ai cu cine schimba opinii pe tema asta?
Ești dezgustător în obtuzitatea ta!
Când tragi pe nas niscai prafuri de drogangeală, ce-ți provoacă euforie? Trasul pe nas sau stimularea sintezei hormonilor fericirii? Ei, află că imaginea iubitul-care-intră-pe-ușă-pe-neașteptate e echivalentul actului fizic de a inspira drogul, care se absoarbe imediat prin mucoasa nazală și-și face treaba la creieraș.
Dar, repet, dacă tu, aflându-te într-o situație deplorabilă de viață, la capătul unui tunel blocat, simți că-ți face bine să te autoconvingi că, prin comparație cu un gândac de bucătărie, stai ceva mai bine ca el, ține-o tot așa! E și ăsta un combustibil pentru tot înainte!
“Gândurile care se nasc în tine sunt pozitive dar și negative. De fapt, ele sunt NICICUM. Vin din lumea NON-DUALĂ. Dar tu ești om. Ești ca un receptor de frecvențe pe care le transformi în impulsuri negative sau pozitive. Cum? Prin propria ta judecată, triezi.
“Aaaa! Ce gând frumos!”, sau “Brr! Ce gând nasol! Cum de am putut să mă gândesc la asta?”
Ei bine, gândul s-a născut. Nu poți face nimic să nu existe. Poți alege să nu vorbești despre el și poți alege să nu îl pui în practică, dar de șters cu buretele, NU POȚI SĂ-L ȘTERGI!
Orice încercare de a nega, reprima, sau respinge un gând negativ duce la stocarea acelei energii în compartimente secrete ale vieții tale, iar corpul va imita procesul, creând celule rezistente prin locuri “secrete” sau ascunse, care mai devreme sau mai târziu vor somatiza.
Cel mai important, când ai un gând negativ, care trezește în tine o emoție negativă, e să o conștientizezi! Să admiți că o simți.
👉Nu o băga sub preș!
👉Nu pretinde că ești bine!
👉Nu salva aparențele!
👉Nu pune o mască de “lucrător de lumină” Photoshop-at! Nu asta înseamnă lucrătorul de lumină.
Lucrătorul de lumină se hrănește cu vaste cantități de întuneric. Al cui? Al lui “propriu și personal”.
Până nu accepți 100% emoția trăită, esența parfumată conținută în ea, nu va fi eliberată, iar tu vei rămâne sclav al propriului tău chip cioplit.
🧿Simte ce simți
🧿Recunoaște ce simți
🧿Stai atât cât trebuie cu ceea ce simți până vei înțelege mesajul!
Amin!
Lamia Alchimia 🌹
🙂
Ce mă fac eu dacă „rug” nu ești tu? Mă întristez, dragă, fiindcă asta înseamnă că sunteți doi în halul ăsta de duși cu pluta!
@Renata
Nu era vorba de mine, personal, desi m-au respins fete la viata mea. Si am avut si divort, si relatie care s-a terminat cu scantei (si pentru care sunt recunoscator ca s-a intamplat 🙂 ). Face parte din viata. Era vorba de o experienta din care poti sa inveti ceva sau sa-ti intaresti o prejudecata. Despre asta e vorba, despre atitudine. Sau, cel putin, asta inteleg eu.
@Papagigli
Evident ca atunci cand esti pe front, nu stai sa te gandesti la prea multe povesti. Dar de ce duci lucrurile la extrem? Nici cand ai orgasm, nu cred ca te gandesti neaparat la ultima persoana care ti-a frant inima, nu?
Nu spune nimeni ca daca ai o atitudine de invingator versus una de invins (de exemplu) nu vei mai avea parte de necaz. Sau de suferinta. Sau ca nu-ti mai mor copii de boli (curabile). Nu stiu de ce este falsa impresie ca daca “gandesti pozitiv”, dispare suferinta. De acord ca de multe ori prin acest gandit pozitiv ajungi, de fapt, sa te minti singur, dar nu despre asta vorbim. Nu spune nimeni ca daca patesti o nenorocire, sa vii cu texte de genul “Viata e frumoasa!”. Dar poti sa alegi cum te vei comporta de aici inainte. Daca crezi ca esti buricul pamantului, si ca tie ti se intampla chestii, nu stiu daca asta e cea mai buna atitudine. Evenimente se intampla si atat! Interpretarile le dam noi. Iar aceste interpretari ne pot face viata mult mai grea si…. nefericita
Eu zic ca tot ce indeamna la optimism, indiferent daca realist sau nu, scris bine sau prost, e lucru bun daca influenteaza pozitiv pe cineva. Chiar si doar pe ala care-l scrie.
Legat de comentarii care, cum bine le sade, au cam deviat de la idea intiala, eu am sloganul cu “lenea a facut progresul”. Sau daca vrei, nevoia. Nevoia de timp, de comoditate, de a scapa de o catastrofa repetitiva, de a scapa de gura nevestei, de a produce mai mult, etc. Tipi destepti care nu s-au multumit cu fericirea statutului de non-melc si au zis, “hai bai sa fac eu ceva sa pun mai usor seminte in brazda ca sa am mai mult grau si timp decat vecinu’. Si ia sa fac eu o lama curba sa mearga repede ca parca vreau sa zac in brazda sa i-o pun lui Penelopa. Si sa-mi fac hambar sa-l stochez ca acum am prea mult si cum imi permit, ia sa pun niste prosti sa faca cele de mai sus ca sa pot sa si dorm dupa ce i-o pun Penelopei.” E glorios? Nope. Dar conduce la progres. Fiindca n-am avansat exclusiv pe baza geniilor, ei au produs din cand in cand un salt mai substantial intr-un domeniu.
Tu nu stii ca nu esti luat, dar in general cand iti traseaza o sarcina nevasta, n-ai idee ce incepe sa-ti lucreze creierul la solutii inovatoare. Tu de crezi ca s-au inventat masina de spalat vase, aspiratoarele smart, soneria cu camera video, sculele cu baterie si monitoarele de supravegheat plozi? 😁
@liviu
Ai mare dreptate, desi n-am inteles o iota din ce vrei sa spui 😆
Era vorba de chiuit si veselie, de jubilat si topait atunci cind corabiile ti se-neaca. Cam asta a propus Aldus. Un fel de “fie piinea cit de rea, tot mai bun e parizerul” Reciteste si mai discutam.
@Papagigli
Nu cred ca asta a spus, ci mai degraba ca nu avem motive reale de suferinta. Sau ma rog, reale din punctul lui de vedere. N-am vazut sa sustina undeva sa te bucuri cand ti se ineaca corabiile (cacofonia inevitabila 🙂 )
“Tu nu stii ca nu esti luat, dar in general cand iti traseaza o sarcina nevasta, n-ai idee ce incepe sa-ti lucreze creierul la solutii inovatoare.”
Magnifique pensée vis à vis de votre colocataire. Est-ce qu’elle sait ce que tu écris ?🖖🤔😊
Imi place sa cred ca e intrebare retorica ca sa ai motiv faci pe desteptul ch franceza, nu de alta, dar cealalta alternativa e mai nasoala 😁. Dar iaca raspuns: cum drac sa nu stie, ca i se intampla direct. In plus e mandra ca e factor de progres.
Csf…ncsf, daca nevestele “traseaza sarcini” celor mai multi barbati, mai ales în Franta, Ideea este, (doamne fereste) sa nu ramâna însarcinati
@liviu
O fi spus ceea ce susti, dar printre rinduri, pentru ca pe rinduri, a scris exact ce-am regurgitat eu.
Si cu toate astea, daca stai sa despici firul in patru, tu spui acelasi lucru, desi ma contrazici. Adicatelea, durerile majore sunt atit de minore ca te poti veseli chiar si cind te palesc in moalele capului. Singurul lucru care conteaza e faptul ca le traiesti, nu ca te termina mental. Sau in doua cuvinte, Aldusescu propune “detasarea de realitate” Daca-mi permiti o paralela, e leit Zelensky
Volodymyre, tu esti, ma? 😆
@Papa mi-ai facut o pofta de parizer ca acum ma duc sa-mi iau 😀 (norvegii au si ei)
Vladimirescule, bine faci. Asa trebuia sa fac si eu daca nu uitam. Ca am fost azi la o lipitoare sa-mi suga ceva singe pentru niste analize si din cauza de virsta am omis sa trec strada pina la magazinul ungurilor, desi ma rugase si fiu-meu sa-i iau fo jumatate de kg. Da’ na, virsta nu iarta nici cind vine vorba de placeri. Sper sa nu le uit chiar pe toate 😆
Hei, salut!
:))
Bravo, Aldus.
E tot ce îți puteai dori. Mereu ai propus subiectele curente, acum ai avut succes. Comentarii, trafic, accesări ale blogului în așteptarea răspunsurilor, totul e perfect. Ești recunoscător? Ești fericit?
49 de comentarii, majoritatea critice! Dacă i-aș fi arătat al doilea clip unui copil de ciclu primar, sunt sigur că l-ar fi înțeles. Voi nu, pentru că ați crescut și v-ați prostit! 😀
@papagigli
Gândești, în sensul că ai un aparat (creierul) care prinde diverse posturi de radio, dar „ești gândit”, în sensul că nu poți comuta pe postul dorit, fiind nevoit să asculți emisiunea la care se nimerește să fie acordat în acel moment radioul (adică nu-ți poți controla gândurile). Gândești pasiv, nefiind capabil să comuți perspectiva la partea plină a paharului și ca atare suferi pentru că paharul este pe sfert gol. Și zic „pe sfert” cu generozitate, pentru că câte nenorociri te lovesc în viață? Așa răspuns ai dat, de parcă ai fi cel mai blestemat personaj dintr-o tragedie antică, căruia îi cad toate cărămizile în cap, nenorocire după nenorocire, în fiecare zi, așa încât nu i-ar mai rămâne timp să fie fericit.
E vorba de atitudinea generală. Și de perspectivă.
@Renata
Comentezi tot mai mizerabil în ultima vreme. În caz că o faci fără să-ți dai seama, poate te ajut să te obiectivezi:
1) Atâta timp cât m-ai văzut că nu am spus niciodată unde locuiesc, nici măcar când am fost întrebat insistent de către voi, de ce publici pe blog orașul unde crezi tu că m-aș afla? Și nu e prima dată când faci asta. O indiscreție pe care iată că o comiți cu bună știință, în mod repetat, ba chiar în mod repetat la mine pe blog. Nu îți e clar că dacă evit să dau anumite detalii despre viața mea din spatele ecranului, înseamnă că doresc ca acele detalii să rămână private? Dacă mâine ai afla și cum mă cheamă, ai da pe blog și asta, în pofida faptului că în atâția ani nu m-ai văzut niciodată altfel decât sub pseudonim? Chiar așa de nesimțită ești? Cum e posibil? Femeie trecută prin viață, care se presupune că are empatie, că lucrează zilnic cu oameni, că a făcut o școală, că a scris niște cărți. Nu te sesizezi deloc? Sau o faci intenționat și așa e sufletul tău, mic, negru și urât?
2) Vii la mine pe blog și mă pistonezi, aproape în fiecare comentariu, că aș fi rug. Ba mă și iei la rost pentru comentariile lui care nu-ți plac, numindu-mă impertinent și câte și mai câte. Ți-am zis o dată că nu sunt rug. Ți-am zi a doua oară. Ți-am zis de 10 ori. Ce vrei, mai exact, de la mine? Sau nu îți e clar că toți ceilalți s-au prins de ce susține fiecare și simți nevoia să faci show la fiecare nou comentariu? Nu sunt el. Vorbește cu el, dacă ai ceva de-i zis lui. Iar dacă mai insiști pe această presupusă identitate dintre noi, adu dovezi care să probeze ce spui. Românul are o vorbă, că ce-i prea mult nu-i sănătos. La tine nu există prea mult.
3) Mă numești, la mine pe blog, dus cu sorcova, bolnav clinic, autist etc scl.
4) Te exprimi ironic și batjocoritor la adresa mea pe cel puțin două canale: aici în mod direct și brutal, în comentarii, iar la tine în mod subtil, în acel foileton. După care, când la un moment dat rug scrie ceva ce m-ar putea prezenta într-o poziție vulnerabilă, spui imediat că dacă am nevoie de ajutor să te caut pe blog, să te caut pe mail, tu ești sufletistă și vrei să mă ajuți etc. După care, imediat cu comentariul următor, începi din nou să fii batjocoritoare la adresa mea. Auzi, nu te supăra, dar ești cumva ușor proastă?
Dacă în ecuația asta este cineva care are nevoie de un consult la psihiatrie, cu siguranță nu sunt eu.
@90ulAdAm
Gândul respectiv nu există în vid: tu eșit cel care-i dai viață, alimentându-l cu energie. Așa că poți pur și simplu să nu-i mai dai curs, adică să-l lași să dispară.
@Renata
Dacă caști bine ochii, s-ar putea să constați că suntem mai mulți. Ca-n bancul ăla cu Garcea, pe care-l sună un coleg de la secția de poliție pentru a-i spune: „Vezi că pe strada pe care te afli acum ni s-a semnalat că este un nebun care circulă pe contrasens.” Iar Bulă îi răspunde: „Cum unul? Sunt zeci, zeci…” Așa că s-ar putea să constați și tu că nu doar eu și cu rug suntem duși cu pluta, ci mulți, mult mai mulți.
@Liviu
Să știi că am fost plăcut surprins de comentariile tale. Mă așteptam să înțeleagă toți subiectul ăsta simplu, că nu e mare filosofie. Iar clipurile sunt și ele grăitoare. Iată însă că oamenii nu doar suferă, ci se și agață cu unghiile de suferința lor, să nu cumva să le-o ia cineva.
@Vladen
Deci, tu zici că articolul pe care l-am scris e un lucru bun. De acord.
Legat de lenea (dublată de lipsuri și nevoi) care motivează: există tipologii și tipologii. Unii inventează chestii din lipsă, alții dintr-un preaplin. La fel cum unii încep să filosofeze după ce trec printr-o criză existențială și-și pierd averea, nevasta etc, și atunci încep să se gândească pentru prima dată ce rost are viața și așa apare prima idee filosofică în mintea lor, în timp ce alții încep să filosofeze când au tot ce le trebuie și nu mai duc grija zilei de mâine. Iar cel care voia să-și facă hambar pentru depozitare nu făcea parte din ăia care sufereau, ci din pătura de sus a societății, adică din cei fericiți și îndestulați. 😉
Nu putem compara situația prezentă cu cum ar fi arătat lumea astăzi dacă oamenii ar fi fost fericiți, că n-avem decât o singură variantă.
@vax-albina
De ce aș avea nevoie de comentarii pentru a fi fericit? Ideea articolului este fix opusul: că n-ai nevoie de așa ceva.
Hei, Cudi! Ce faci? Cred că e telepatie sau ceva, că zilele trecute mă gândisem la tine, că nu te-am mai văzut de mult pe aici. Și ai venit. 🙂
[…] rug, observând că lumea s-a blocat la articolul despre fericire, îi spune lui Aldus: – Trebuie să schimbăm subiectul de pe blog! La care Aldus, care nu […]
„Te exprimi ironic și batjocoritor la adresa mea pe cel puțin două canale: aici în mod direct și brutal, în comentarii, iar la tine în mod subtil, în acel foileton.”
Sunt încântată că citești foiletonul! 🙂
Întâmplător, nu-l citesc. L-am abandonat la începutul episodului 2.
Aldusescule cind spui “v-ati prostit, mi-ai adus aminte de copilarie cind raspunsul, unanim uzitat si acceptat, era “cine zice ala e” Iar tu demonstrezi ca replica respectiva are sens indiferent de virsta.
Dar lasind prostia de-o parte, pentru ca pina una-alta nimeni nu e prost prin imprejurimi, as spune ca “radioul” meu n-are cum sa prinda canalul pe care-l propui. E chestia cu frecventele. Si chiar daca, prin absurd, as prinde frecventa respectiva, n-as avea motive sa intru pe ea intrucit e un bruiaj care m-ar lua de cap, cam cum te-a luat pe tine.
Nu sunt blestemat, nu sunt pesimist si nici mofluz (blogul imi sta marturie), dar propunerea ta se referea exact la situatiile respective. Nu crezi ca era normal sa ma refer la ele? Bine, presupunind ca normalitatea ta e cit de cit apropiata de-a noastra. Nu prea inteleg de unde ai tras concluzia aia cu caramizile si antichitatea. Eu n-am spus ca se tin nenorocirile lant, tu o spui si mai spui ca nenorocirile ar trebui sa le tratam cu indiferenta, continuind sa ne bucuram de viata. Numai ca se te bucuri de viata cind te-ncearca o suferinta, mi se pare o afirmatie demna de “cine zice, ala e” Asta nu insemna ca nu ma bucur de viata, dar ma bucur atunci cind viata imi permite sa ma bucur de ea. Si dupa cite vad, nu sunt singurul. Ca tu, cind iti moare un parinte, simti nevoia sa petreci, tine de domeniul medical in care nu excelez, asa ca ii las pe altii sa-ti puna diagnosticul.
Nu e întâmplător, Aldus, e specific pentru tine să abandonezi orice după primul capitol. De la Biblie, la Minunata lume a femeilor. 🙂
Făcând abstracție de faptul că sunt convinsă că citești fiecare episod, altminteri n-ai ști că te ironizez „subtil”, personajul fictiv Aldus e incomparabil mai simpatic decât cel real.
Aldus,
Păi, dacă Năsăudul nu e orașul tău, ia-o ca pe-o simplă invenție, nu ca pe o indiscreție.
Odată ieșit în lumea virtuală, pe net, adio intimitate, discreție, detalii private. Trebuia să știi astea de când ți-ai tras internet și ți-ai făcut conturi. Și nu mai fi așa sigur că nu știu cum te cheamă, câți ani ai și alte detalii socio-culturale.
Nu vreau să știi detaliile din care se vede clar că ești rug, ca să nu le elimini. Deocamdată investigația e în curs. 🙂
Au observat toți cititorii tăi că ești „dus cu pluta”, ca să ne exprimăm colocvial. Unii ți-au și spus-o, poate nu așa direct, mai cu perdea. Alții, ca Vero, jenată de cât de târziu a descoperit, nici nu-ți mai vorbește, în parte fiindcă nu mai știe cum să te abordeze.
Renata, ştiu de mult ce soi de blogger e Aldus, am dat de el, pe când îşi spunea Lotus, ceva mai înainte de a-l descoperi tu. (Am spus blogger, nu om, fiindcă nu ştiu dacă şi “pe viu” discută în acelaşi stil.)
Ştiu cum îşi susţine el ideile, legăndu-se de părţi nesemnificative din argumentaţia interlocutorului, divagând şi răstălmăcind.
Ştiu că le are şi cu indiscreţiile privind identitatea altora sau discuţiile de pe grupuri FB private. (Nu o face în public, dar mi se pare la fel de condamnabil şi când o faci faţă de cineva care n-ar fi cazul să afle ceea ce ţi s-a dezvăluit ţie.)
Dar asta nu înseamnă că nu are şi unele idei cu care sunt de acord (dar pe care se pricepe să şi le compromită singur, contrazicându-şi până la urmă interlocutorii în stilul mai sus menţionat). Şi nu le are răutăţile gratuite (în stilul lui Goe). Pe tine te jigneşte în ultima vreme fiindcă, de obicei, îl provoci.
Însă numitul “rug”, dacă şi numai dacă într-adevăr nu e Aldus mascat, n-are niciun drept să ţi se adreseze ţie (sau altcuiva dintre comentatorii de pe blogul ăsta) în stilul lui Goe. ,Şi, spre deosebire de Goe, e şi laş, nu are curaj să-şi scrie răutăţile şi direct, în comentarii de pe blogurile destinatarilor (presupun că nu e blocat pe blogul tău 😁).
Pe aici n-am mai zis nimic (şi probabil că nici n-o să mai zic prea curând) nu fiindcă mi-e jenă de ceva, ci fiindcă, deşi e o lectură amuzantă, “războiul” dintre tine şi Aldus, de care “nu le pasă nici Soarelui, nici Lunii și nici stelelor”, nu merită de fapt să-mi pierd timpul implicându-mă în vreun fel.
Asta în primul rând fiindcă, vorba lui Creangă, “pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă” – mai ales în ceea ce-l priveşte pe Aldus. Tu eşti de neoprit doar în ceea ce priveşte răutăţile şi ironiile (cu haz în foiletonul tău) la adresa lui, care nu-i sunt lui de niciun folos, tocmai fiindcă “pielea rea şi răpănoasă…” 😁
Aşadar şi prin urmare, eu acum doar fotografiez nori şi pisici, aşa cum pietrele nu pot să o facă, şi sunt fericită! 🤣
Happy WW, de joi până mai apoi! 🤣
Vero, am date „științifice” că rug e Aldus. Și lista se lungește, chiar dacă în ultima vreme Păpușarul a dat Păpușii un simulacru de autonomie.
Cu foiletonul, îmi pare rău că nu mă pot îndepărta suficient de model, ca să-l guste și cei care n-au auzit nici de Aldus, nici de filozoficăriile lui despre lume și viață.
@papagigli
Mnu. În articol vorbeam de o perspectivă generală asupra vieții (recitește-l te rog). Mai departe, în comentarii, ți-am răspuns la situațiile cu nenorociri pentru că pe acelea le-ai invocat tu drept obiecții, dar te-am întrebat de fiecare dată: cât la sută din viața ta constituie aceste nenorociri? Că dacă sunt numai 5% sau numai 10%, atunci per ansamblu tot ar trebui să fii fericit. Hai să zicem că în aceste situații nu ești. Dar în restul de 90%?
@Renata
Spre deosebire de tine, eu n-am nevoie să mănânc în fiecare zi câte o porție de rahat ca să-mi dau seama ce gust are. Sau s-a schimbat ceva de la primul episod și până acum?
@Renata
Logica te urmărește, dar tu ești mai rapidă.
Sigur că atunci când ieși public, îți asumi riscul ca viața ta privată să fie pusă sub reflector. Dar asta nu îi înnobilează cu nimic pe paparazzi. La fel cum și atunci când pleci de acasă fără să închizi ușa cu cheia îți asumi riscul de a fi furat, dar asta nu înseamnă că hoțul care te fură are un caracter mai puțin deplorabil. Tot un hoț jalnic și lipsit de scrupule rămâne. La fel ca tine în situația de față, care pui fără nicio jenă date personale despre mine pe net. Nu are importanță dacă ele sunt sau nu reale; tu le pui pentru că le crezi reale. Și asta îți dă măsura josniciei tale.
De ce crezi că e nevoie ca toți cititorii să-mi spună că sunt dus cu pluta? Dacă articolul meu n-ar sta în picioare, ar fi de ajuns un singur contra-argument, de la un singur cititor. 😉
@Vero
Nu răstălmăcesc niciodată. Dacă ție ți se pare că în 30% din cazuri am dreptate și în 70% răstălmăcesc, înseamnă că înțelegi 30% din ce scriu. Raportat la medie, tot e ceva.
PS: Poate ești bună să-mi reîmprospătezi memoria, pe mail, unde și ce indiscreții condamnabile am comis în privat.
@Renata
Nu cumva ai date științifice și că pământul e plat?
Aldus, dai replici previzibile. Nu cred că se aştepta cineva să recunoşti că răstălmăceşti şi divaghezi! Un exemplu grăitor e chiar introducerea procentelor (30% şi 70%), care nu există în comentariul meu. 😛
În privinţa indiscreţiilor, dacă ai memoria scurtă, să-ţi fie de bine. Nu sunt “bună” să-mi pierd timpul conversând cu tine pe mail. Deja am pierdut destul comentând pe aici. N-o să mai revin, lăsându-mă ispitită de menţionarea numelui meu în vreun comentariu al altcuiva, cum s-a întâmplat în cazul de faţă.
Procentele acelea introduse de mine sunt o răstălmăcire?
De aici rezultă că în opinia ta de obicei (în majoritatea cazurilor!) divaghez și răstălmăcesc, dar câteodată (mai rar!) am și idei cu care ești de acord. Și eu am dat un exemplu, pe linia celor sugerate de tine: dacă să zicem 70% din timp spun prostii și 30% nu…
Asta e răstălmăcire la tine? Păi, în cazul ăsta, e clar de ce ți se pare că de obicei răstălmăcesc, lol.
Treaba ta cu revenitul. Eu nici nu te-am dat afară, nici nu te-am strigat să intervii la aceste articole. Dar poate am memoria scurtă. 🙂 Însă sfatul meu este să nu îți mai iei astfel de angajamente clare, pe care nu ți le cere nimeni nicăieri, că nu-i prima dată și primul blog unde zici, a nu știu câta oară, că gata, nu vei mai intra. 🙂
Nu e primul blog unde am zis că n-o să mai intru sau doar că n-o să mai comentez. E doar al treilea! “Doar” ăsta e partea plină cu nectar a paharului. Sunt doar trei, nu trei sute, nici măcar treizeci. Prin urmare, io super-fericită!
Când te-apuci să faci evaluări procentuale după cum ţi se scoală ţie acolo unde n-au ce căuta e denaturare/răstălmăcire şi divagaţie. Dar în marea schemă a lucrurilor nu contează, aşa că putem rămâne amândoi pe câte o plută, lăsându-ne în voia curentului, într-o justificată stare de extaz.
John Muir
Textul este adaptat după o poezie a lui John Muir:
“Vreau să-mi eliberez sufletul astfel încît să se poată bucura de toate darurile pe care le posedă spiritul. Cînd asta va fi posibil, nu o să încerc nici să cunosc craterele lunii, nici să urmăresc razele soarelui pînă acolo unde se nasc. Nu voi încerca să înţeleg frumuseţea stelelor, nici dezolarea artificială a fiinţelor umane. Cînd voi învăţa să-mi eliberez sufletul, voi urma zorile întorcîndu-mă cu ele prin timp. Cînd voi învăţa să-mi eliberez sufletul, voi plonja în curenţii magnetici care curg spre oceanul unde se întîlnesc toate apele pentru a forma Sufletul Lumii. Cînd voi învăţa să-mi eliberez sufletul, voi încerca să citesc de la început minunata pagină a Creaţiei.”
Paulo Coelho