În ultimul său articol, intitulat Divina Matematica, Domnul Goe ne supune atenției posibila conexiune a matematicii cu lumea exterioară obiectivă, cu natura interioară subiectivă și, la modul general, cu realitatea. Din păcate, deși subiectul este atractiv, invitația la dialog nu poate fi onorată în termenii propuși de autor, care, probabil dintr-un elan excesiv menit să prevină eventualele divagații ale unora și altora care ar putea duce discuția în zone mistice sau religioase, setează un cadru nu doar foarte restrictiv, ci chiar incompatibil cu tema discuției1Ceea ce aproape că este un koan zen.:
Contextul alegoric al Divinei Matematica este strict laic, orice posibile referiri la Divinitate, Demiurg, Dumnezeu si meta-fizică fiind pur metaforice.
Ca simplu observator de pe margine, mărturisesc că o expunere care este realizată dintr-o perspectivă strict laică dar care împrumută pe post de metafore cuvinte religioase (inclusiv în titlu) îmi aduce aminte de gluma „Vestea că Pământul e plat a făcut înconjurul globului”. Și mă întreb de ce o astfel de perspectivă strict laică ar avea nevoie de termeni religioși, fie și pe post de metafore. Într-un fel, asta e ca și cum am susține cu aplomb că nu există Dumnezeu, dar ne-am vedea siliți să recurgem la El până și pentru explicarea celor mai laice realități.
De fapt, aș merge chiar mai departe și aș postula că unele direcții de gândire pe care le sugerează autorul, cum ar fi următoarea:
Max Tegmark propune în “Universul Matematic” ideea că realitatea fizică este în sine o structură matematică. El sugerează că tot ceea ce există, inclusiv universul nostru, este parte a unui multivers matematic, unde toate structurile matematice posibile există ca universuri separate.
sunt mai aproape de religie decât de laicism. Tradițional, în filosofie au existat două curente principale de gândire cu privire la lume: unul conform căruia lumea este subscrisă unui principiu ordonator, numit de obicei Dumnezeu, iar altul conform căruia lumea este haotică, supusă hazardului și întâmplării. Iar ideea că universul ar avea o structură matematică, fiind deci într-un anume fel ordonat, chiar dacă nu indică în mod direct spre vreun Creator, este mai aproape de primul curent de gândire decât de al doilea. În particular, asta explică și de ce un cititor avizat ar putea identifica numeroase similarități între o astfel de perspectivă, să-i zicem matematică, și o serie de sisteme spirituale sau religioase, fapt care îl determină pe Domnul Goe să seteze în mod explicit un cadru strict laic pentru discuția de față, dumnealui neplăcându-i probabil religia.
Dar toate aceste considerații de mai sus pot fi luate cu titlu informativ, ele nefiind impedimente majore în calea unui dialog în termenii propuși de autor. Și atunci, de ce am afirmat că discuția nu poate avea loc în acei termeni? Ei bine, dacă putem discuta despre structura matematică a universului ignorând orice idee a unui demiurg, menținându-ne deci într-un cadru strict laic, în momentul în care autorul ne cere să excludem și metafizica, dialogul devine o imposibilitate pură. Pentru că demersul Domnului Goe este, în fapt și în esență, unul metafizic.
Metafizica nu este neapărat legată de ideea de Dumnezeu. Metafizica este acea ramură (principală) a filosofiei care examinează structura de bază a realității. Dumnezeu este doar unul dintre posibilele răspunsuri la întrebările de ordin metafizic. Iar întrebările din pasajul următor:
Lista enigmelor pe care le-am avea de inventariat, de clasificat si de demistificat sunt preponderent legate de natura matematicii. Sunt cumva Abecedarul si Aritmetica doar dialecte ale aceluiasi limbaj? Este acesta un limbaj universal sau este un limbaj mental, specific intelectului uman? Este matematica împletită în țesătura fizică a lumii, așteptând să fie descoperită, sau este o invenție umană? Matematica: descoperire sau inventie? Există obiectele matematice independent de mintea umană, dezvăluind un adevăr etern propriu sau nu? Are sens să ne întrebam de ce matematica este atât de eficientă în descrierea universului? Dar… Este realmente matematica eficientă în descrierea universului sau acest lucru este doar o iluzie? Este universul matematic? Sau nu? Au sens idei mai revolutionare care sugerează că realitatea fizică este în sine o structură matematică (…), sau o instantiere a unui sub-set de reguli care provin din spațiul tuturor regulilor posibile sau proceselor computaționale?
sunt întrebări matematice abia din punct de vedere secundar și într-un mod accidental, ele fiind în primul rând întrebări metafizice. Matematica nu se ocupă cu natura realității; matematica se ocupă de cât fac 1+2. Ce este realitatea ține de metafizică. Faptul că răspunsul la această întrebare implică matematica este o coincidență. El ar putea implica orice altceva (de exemplu, religia).
Mi-a luat o vreme, dar iată că în cele din urmă îmi pică fisă: Domnul Goe nu face știință pe blogul dumnealui, ci filosofie. Concret, în cazul de față face filosofia matematicii – o sub-ramură a filosofiei științei, care:
Philosophy of mathematics is the branch of philosophy that deals with the nature of mathematics and its relationship with other human activities.
Major themes that are dealt with in philosophy of mathematics include:
- Reality: The question is whether mathematics is a pure product of human mind or whether it has some reality by itself.
- Logic and rigor
- Relationship with physical reality
- Relationship with science
- Relationship with applications
- Mathematical truth
- Nature as human activity (science, art, game, or all together)
Și nu este doar cazul acestui articol. De exemplu, una din ramurile principale ale metafizicii se ocupă cu natura spațiului, direcția timpului, precum și feluritele transformări care au loc în univers – aspecte abordate pe larg de către Domul Goe în alte articole de pe arca sa. Ideea de continuum spațio-temporal și de „polarizare” specifică între spațiu și timp a existat în metafizică cu mult înainte ca Einstein s-o introducă în fizica modernă. Idem pentru noțiunea de cauzalitate.
Cum este și firesc având în vedere tematica de față, filosofia se regăsește din abundență și în secțiunea de comentarii. De exemplu, în replică la o comentatoare pe nume Smaranda, Domnul Goe întreabă:
Dar care ar mai fi rostul corpului? In viziunea d-voastra pare a fi o constrangere inutilă, un balast, o piatră de moară, o ghiulea legată de piciorul unui prizonier. Asa să fie?
Dacă Smaranda ar fi răspuns prin „da”, s-ar fi plasat într-o companie selectă: Socrate asta credea despre trup, poate cu excepția ideii că ar fi inutil.
În concluzie, Domnul Goe face, pe arca lui, conștient sau nu, filosofie. Mai precis, metafizică. Și mai precis, un subset particular și îngust al metafizicii, căruia încearcă să-i pună ziduri de-o parte și de alta pentru ca nu cumva să iasă accidental din cadrul lui, dar metafizică orișicum. Și poate că i-aș fi răspuns că din perspectiva mea universul fizic este doar una din posibilele instanțieri, expresii sau haine particulare pe care o îmbracă în acest moment cosmic universul abstract al numerelor, dacă acest răspuns n-ar fi, atât în formă cât și în esență, unul metafizic.
Am o problemă cu stilul din arcă. E vina mea, cu siguranță. Vă înțeleg ideile, nu am de ce să le aprob ori combat. Mă întorc la cărțile deja începute și sper să evadez.
PS. Succes vouă în dezbateri.
De acord cu Ruxandra, stilul din Arcă m-a pus și pe mine în mare dificultate, o vreme. Din pricina intertextelor. L-am și evitat până n-am găsit niște locuri comune.
Ruxandra, Goe e un pedagog nemaipomenit în comentarii. E capabil să-ți explice ceva ce n-ai înțeles niciodată, conștient fiind că ți se adresează exclusiv ție, nu unei mulțimi. Din păcate, textul „de blog” încearcă să însămânțeze ditai terenul agricol dintr-o singură lucrare, deși pământul e un mozaic de relief și proprietăți pedologice. Oamenii vor parcelare! Goe vrea „cât vezi cu ochii”!
De-aia, adjectivul „stufos” i se potrivește.
Apropo de cărți începute: tu poți citi două cărți deodată?
Aldus, discreditarea lui Goe e o cauză pierdută. Dar nu fiindcă nu poate fi discreditat, ci fiindcă tu alegi să dai cu praștia când se dă cu nucleara.
Cât timp vorbești de metafizică (dar nu accepți că psihologia e o știință), cât timp vorbești de alchimie, ca și când ar exista, cât timp confunzi cordul cu sufletul, fiindcă oamenii își dau un pumn în piept în limba gimnastică atunci când vor să se înțeleagă că despre „eu” e vorba, orice demers de-al tău e perdant.
Iată cum îl descria Daimon într-un comentariu mai vechi:
Probabil Goe ar trebui să se decidă ce vrea să fie: matematician sau filosof. Întrebările pe care le pune sunt de filosofie. Dar abordarea este a unui profesor care vrea să-și predea lecția învățată pe de rost. Ca filosof, e xenofob: opac la alte perspective și incapabil de dezbatere sau dialog. Ca matematician, se pierde într-o mulțime de intertexte și subcauzale, scriind câte 4-5 articole pe un același subiect, fără să ajungă totuși să pună vreodată punctul pe i, rămânând mereu într-o eternă introducere. Apoi, e și un mare narcisist.
Iată un pasaj dintr-o bucată de text pe care a adăugat-o ulterior, actualizându-și articolul:
Enunțul de mai sus nu este matematic, ci filosofic. În particular, un enunț filosofic prost. Noroc că n-are cine să i-l demonteze.
@Renata
De ce n-aș putea să vorbesc despre metafizică fără să girez așa-zisa știință numită psihologie? Nici metafizica nu este o știință (în sensul fizicii sau al chimiei). Diferența dintre cele două este că metafizica nu își face poze îmbrăcată în haine academice.
Nu eu confund cordul cu sufletul, ci tu. De exemplu, atunci când eu zic că inima este sediul iubirii iar tu îmi răspunzi că nu am dreptate deoarece inima este o pompă, dovedind astfel că nu reușești să îți dai seama de faptul că în acea afirmație a mea eu folosesc cuvântul „inimă” într-un sens mataforic sau figurat, de suflet, și nu în sensul propriu, de cord. Confuzia este în întregime la tine și este stupefiant faptul că mi-o atribui mie.
Nu mai rețin ce-am vorbit de alchimie „ca și când ar exista” (poate ești bună să-mi amintești), dar cu siguranță că alchimia nu este o ficțiune, asemenea unicornului din povești. Iată ce ne spune Wikipedia despre ea:
Au fost oameni care și-au dedicat întreaga viață alchimiei. Oameni inteligenți și chiar oameni de știință. Să sugerezi că n-ar exista (sau că n-ar fi existat) dovedește o ignoranță crasă. Dar presupun că te-ai încurcat în cuvinte și că de fapt voiai să spui că n-ar avea o bază științifică solidă, nu că n-ar fi existat. 🙂
Ei, am greșit, nu era alchimie, era magie, dar și alchimia e o un unicorn ca și magia.
Ești extrem de încăpățînat în a susține o prostie. Băi, dacă faci un transplant de cord sau obții un cord artificial, tu tot ăla ești, ai același „suflet”. Deci „sufletul” are alt sediu. Dacă îți scade dramatic secreția de serotonină însă, „sufletul” tău se modifică. Devii alt om. Deci caută-te de suflet în creier, nu în piept!
Dacă tot îți place să citești pe Coana Wiki, vezi care erau dezideratele alchimiștilor: să transforme orice metal în aur/argint, să găsească un panaceu/piatra filozofală care să vindece toate bolile. Au reușit? Nu. De ce? Fiindcă nu e suficientă voința, mai e nevoie și de putirință și de știință.
Sunt de acord că alchimia e o protochimie, că e strămoșul experimentului chimic, că, dacă torni în același pahar Berzelius două substanțe despre care nu știi nimic, e posibil ca rezultatul să te surprindă sau să te lase rece. Adică mort.
Tu, Aldus, preferi să accepți acel „crede și nu cerceta”. Tot ce nu poți explica, devine un mister accesibil doar inițiaților, ceilalți, care ar cam cerceta, sunt de o ignoranță crasă.
Măi, eu recunosc, nu știu fizică, nu știu matematică, nu știu mai nimic. Folosesc calculatorul ca pe o mașină de scris și, dacă am nevoie să ajung la nivelul următor, îl chem pe Coabitant să mă scoată din rahat. Sunt praf și pulbere în orice domeniu științific, dar despre chimie și biologie am așa, o brumă de cunoștințe care mi-au asigurat existența până în clipa de față. E drept, n-am intrat din prima, ci din a doua, și nu fără meditații, dar am trăit toată viața mea profesională cu umilința că știu 1% din ce ar trebui să știu, așa că să mai citesc, să mai întreb, să mai recitesc, măcar cât să nu le fac rău celor care se încred în patalamaua mea. Dar tu, Aldus, explodezi de siguranță în domenii care se află
la milioane de ani lumină de specialitatea ta (care o fi ea), și asta mă sperie, fiindcă sunteți foarte mulți, ăștia cărora v-a asigurat internetul drept la replică și drept de sentință.
Vorba d-lui Goe (a celui imaginat de Caragiale, nu a ăluia cu care vă daţi în bărci virtuale): “Vezi că sunteţi proaste amândouă?”
Aici corect e “amândoi”: Aldus şi Renata (în ordine alfabetică).
Ca termen filozofic şi bisericesc, suflet = “substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică”. (vezi dexonline, că-mi fuse cel mai uşor să iau o definiţie cu copy-paste). Nu şade nici în inimă, nici în creier (şi n-are treabă cu chimia, biologia, anatomia). Dacă sufletul astfel definit există, atunci numai Dumnezeu (dacă există) ştie unde e.
Însă, metaforic vorbind, în limba română “mă doare sufletul” şi “mă doare inima” (nu din pricina vreunei afecţiuni cardiace) sunt sinonime.
Aşa că, nestornică precum o mâţă fiind, îl scot pe Aldus de pe lista proştilor, fiindcă el vede latura metaforică/metafizică.
Nici Renata nu e deloc proastă, dar ţine atât de mult să-l contrazică pe Aldus, să-l diagnosticheze, să-l bârfească, încât îi pune propriei raţiuni (asta stă în creier!) ochelari de cal.
Deh, ce să mai zic, la urma urmelor, “qui s’aime se taquine”. Scuze pen’ că mi-am vârât coada în “amoarea” voastră!
@Renata
Eu cred că tu ești cea care susține o prostie. Și, de data asta, te afli într-o remarcabilă minoritate. În afară de tine și de papagigli, n-am auzit pe nimeni până acum să afirme că sufletul ar fi localizat în cap. Artiștii și poeții îl plasează în zona pieptului. Omul obișnuit face același lucru când, spunând „eu”, își duce intuitiv mâna la piept. Ai văzut vreun om care să spună „eu” ducându-și mâna la tâmplă? Gestul ar fi, dacă nu ridicol, cu totul neobișnuit. Oare de ce? Reflectează mai profund, pentru că atunci când mintea îți spune ceva ce contrazice bunul simț și anumite simboluri sau metafore universale, cel mai probabil mintea ta este cea care se înșală, nu utilizatorii respectivelor metafore și simboluri.
Uite niște întrebări pentru tine: de ce crezi că poeții asciază iubirea cu inima și nu cu sternul, ficatul sau cerebelul? De ce poezia funcționează în felul ăsta și nu altfel? Și de ce „bun la suflet” e sinonim cu „bun la inimă” dar nu și cu „bun la matematică” sau „bun la minte”? Are suflet, are inimă, un suflet mare, o inimă de aur etc. Dar nu și o minte strălucită. Deja nu mai e sinonim.
Oare de ce expresiile de mai sus au sens așa, dar încetează să mai aibă sens când înlocuim inima cu creierul? Dacă sufletul este legat mai mult de creier decât de inimă și dacă sentimentele sunt la rândul lor niște procese chimice decodificate la nivelul cortexului, de ce nu critici existența respectivei metafore în literatură, numind-o profund greșită?
Și o mică provocare: reformulează strofa eminesciană „O inimă ce suspină, / De durere fiind plină, / Zi și noapte se tot bate, / Cu nimic nu se alină.” cu ceva legat de creier astfel încât să sune bine și să exprime același lucru. Încep eu: Sunt un creier ce suspin / De durere fiind plin / Zi și noapte mă bot zbat / Cu nimic nu mă alin? 🙂 Poate găsești tu o variantă mai fericită. Fă-o practic, nu-mi zice teoretic că n-am dreptate.
În sfârșit, dacă accepți metafora inimii ca sediu al iubirii și ca sinonim al sufletului în artă și în poezie, de ce nu o accepți și în rândurile scrise de mine? De ce sari la gâtul meu cu „inima este un cord”, dar lui Eminescu îi dai notă de trecere? Nu poți citi aceeași metaforă și în cuvintele mele?
Știința de azi are o părere foarte superficială și deformată despre alchimie.
@Mâța
Întrebarea este de ce există această metaforă.
E adevărat că nu putem subscrie sufletul unei anumite părți corporale, căci asta ar însemna să-l punem într-o relație de subordonare față de trup. Când el este cumva deasupra lui sau mai rafinat decât trupul. Dar putem să-l proiectăm într-o anumită zonă. Gândește-te la trup ca la o reședință a sufletului: dacă s-ar putea plimba în voie pe tot teritoriul corpului uman, unde i-ar plăcea mai mult să locuiască? Ca o analogie, Dumnezeu nu este identic cu lumea fizică, dar este prezent în orice punct al acesteia, pe baza atributului omniprezenței sale. Cu toate acestea, îl vom descoperi mai ușor într-o biserică, într-un templu sau în mijlocul naturii decât într-un bordel. Acum înlocuiește universul cu trupul uman și Dumnezeu cu sufletul. De fapt, devine chiar foarte interesant că el se proiectează cu mai mulltă ușurință în inimă decât în cap.
Aldus, deși îi adresezi întrebarea Mâței, încerc eu un răspuns la de ce există această metaforă: fiindcă în zona aia, a plexului solar, unde e diafragmul și cordul, somatizezi emoțiile.
Plexul solar e mai jos decât pieptul și are legătură cu așa-numitul creier abdominal, nu cu sufletul. În plus, un sinonim pentru „mă doare sufletul” este „mă doare inima” și nu „mă doare plexul solar” sau „mă doare stomacul.” 🙂
Oare ai sărit peste prima parte a comentariului, care îți era adresată ție și nu Mâței? 😛 Că și pe tine te întrebam de metafora asta, printre altele.
Aldus, cred că metafora vine de la faptul că inima îşi înteţeşte bătăile când te bucuri (se zice “tresaltă inima de fericire”), când te sperii, când te înfurii… şi asta se simte direct şi imediat.
Dar nu sunt de părere că poţi localiza sufletul într-un organ. Nu e de natură materială.
Soţul meu, motanul, zice (ca teorie personală, pe care n-a preluat-o de nicăieri, dar a scris-o în 2 cărţulii.🙂) că sufletul e materie 4D şi în spaţiul 4D pleacă după ce nu mai suflă trupul din spaţiul 3D. Ceea ce ar însemna, zic eu, că sufletul e un soi de aură a trupului, nu poate fi îndesat în el, aşa cum nu poţi îndesa un paralelipiped în dreptunghiul desenat pe o foaie de hârtie.
Pe vremuri, când eram o puştoaică visătoare, care începuse să înţeleagă câte ceva din fizica predată la şcoală, m-am gândit că sufletul trebuie să fie un soi de energie emanată de materia vie şi că nu se poate şti dacă mai există sau nu după moartea materiei care a generat-o. Mi-aduc aminte că le-am spus părinţilor la ce concluzie am ajuns şi ei au zâmbit (ca aceia din povestea ta de 500 de caractere, întrebaţi de copil cât de departe e capătul lumii) şi au zis că treaba asta, cu sufletul, e muuult mai complicată decât îmi dau eu seama.
Auzi, Aldus? Dacă tot e să răsfoim sintagme, zicale și metafore, cum traduci asta:
„Bani?! – Sufletu’!” Adică bani ZERO. NIMIC. N-avea bani!
Sau:
„S-a dus pulii de suflet!”
🙂
Hai, nu te mai prosti și n-o mai întoarce ca la Băicoi, că până mai ieri îmi explicai cu subiect și predicat că sediul sufletului e în inimă, că acolo se întâmplă iubirea, acolo pui mâna cînd zici „mulțumesc din suflet!”, și acum zici că e o metaforă, că și Eminescu…
Măi, poezia își permite orice licențe. Ca și pictura. Ambele îi râd în nas realității, fiindcă își permit. Au cu ce, mă! Au metafora la ele! În buzunarul de la spate al blugilor. Dar în realitatea banală și exactă în care trăim noi, rozătoarele de artă, să argumentezi că sufletul are sediu social în inimă, fiindcă un poet a zis
„ o inimă ce suspină” și fiindcă tu, când zici EU, duci mâna la piept…
Aldus, eu când zic EU, duc mâna la piept doar când vorbesc cu un nepalez care nu știe niciun cuvânt în engleză. În rest, când zic eu într-o conversație cu un vorbitor cu care mă înțeleg, îmi țin mâinile în buzunare, sau pe lângă corp sau unde erau ele, că nu e nevoie de gesticulație când vorbești aceeași limbă cu interlocutorul.
De ce duci mâna la piept când vorbești despre tine, și n-o duci la cap sau la șliț? Întreabă un expert în marketing, care e zona de etalare favorizată pe rafturile unui supermarket.
Și tot referitor la răspunsul pe care-l dai Mâței, că într-al meu sunt numai elucubrații, când vorbești cu mine te orbește latura mistică și devii incoerent, deci n-am ce să-ți răspund punct cu punct:
De acord cu tine, când te afli în miezul unei păduri, parcă auzi cum trece seva pământului prin fibra lemnoasă, parcă auzi cum zumzăie uzina de clorofilă, parcă simți cum nu există timp, parcă te învăluie aburii misterioși ai vieții perpetue, conștiincioase, parcă pierzi, în sfârșit, controlul și te lași dus în eternitate… Da, simți atunci că parcă există Dumnezeu, dar fără barbă, fără iubire/pedepsire/iertare, un zeu care și-a făcut treaba și a ieșit din scenă, lăsând lumea să existe, exact așa cum vrea ea.
Întrebare la
„Cu toate acestea, îl vom descoperi mai ușor într-o biserică, într-un templu sau în mijlocul naturii decât într-un bordel. ”
De ce n-ar fi același Dumnezeu ubicuu, într-un bordel? Ce-are bordelul neplăcut lui?
Iar îl limitezi pe Dumnezeu la micul tău opis personal!
Uneori mă întreb dacă, nu cumva, ai vrea să i te substitui, și-l tot măgulești cu laude și ode ca să-i adormi vigilența!
Ce are bordelul neplăcut lui Dumnezeu?
Păcatul trupesc, Renata. Nu e vorba aici de micul opis personal al lui Aldus.
Mâțo, te credeam mai tolerantă!
Ce e ăla păcat trupesc? E mai abitir decât păcatul sufletesc? E mai rău să-ți satisfaci o fantezie sexuală, o plăcere fizică, cu o nimeni, contra cost, decât să prestezi sex cu soția, cu gândul la o necunoscută pe care ai zărit-o pe stradă, la semafor?
Păcatul trupesc, Mâțo, e nimic, pe lângă păcatul sufletesc. Indiferent în care regiune a corpului s-ar afla sufletul!
Știu că bunicul a plimbat-o prin oraș pe bunică-mea, într-o seară, au făcut mare ocol ca să ajungă la Capșa, dar pe drum, bunicul i-a arătat niște imobile și i-a zis: uite, Coană, unde se duc bărbații când mint! …
Renata, Aldus are dreptate. De ce te grăbeşti să raportezi totul la persoana interlocutorului?
Aici nu e vorba de toleranţa sau intoleranţa mea, ci de Dumnezeul creştinilor, de religia creştină, care nu tolerează desfrâul. Ai întrebat de ce nu-i place bordelul lui Dumnezeu, nu de ce nu-mi place mie sau de ce nu-i place lui Aldus.
Sunt aici doar să spun că Renata are dreptate. Am citit textul, comentariile, Aldus, ca întodeauna, știm, iar Mâța – moartea pasiunii.
@Mâța
Nimeni nu a susținut că sufletul ar fi localizat într-un organ fizic (afară de Renata, care îl plasează în creier). Dar probabil vei fi de acord că el se află într-o anumită legătură cu corpul fizic. Presupun că nu ți l-ai imagina aflat într-o altă țară, la mii de kilometri distanță de trup. Și atunci, unde se află, geografic vorbind, relativ la trup? Și cum arată? O fi mai mare ca el, mai mic ca el, perfect suprapus peste el?
Poate există o anatomie subtilă, invizibilă, a unor structuri imateriale, care se întrepătrund cu trupul (cum ar fi aura bioenergetică) și care îi supraviețuiesc după moarte, anatomie în cadrul căreia să putem identifica anumite zone care sunt în corespondență cu: emoțiile, iubirea, atracția erotică etc. Intuitiv vorbind, iubirea izvorăște din inimă, adică din zona pieptului. Nu din cap și nu din vârful degetelor. Când întâlnești pe cineva drag, îl strângi la piept. Fluturii din stomac par mai degrabă legați de niște emoții primare (inferioare): apar și când ai trac, și înaintea unui examen, așa că nu țin de iubire, ci de emoția puternică pe care ți-o poate trezi prezența celui iubit (dar și alte situații sau evenimente care nu au nicio legătură cu iubirea).
Asocierea metaforică dintre suflet și inimă poate avea numeroase explicații. Uite un exercițiu interesant: dacă am face o analogie între un calculator și trupul uman, ce componentă a calculatorului ar fi creierul, ce componentă ar fi inima, unde am putea identifica în calculator nervii, sângele, stomacul etc? În mod similar, dacă am reduce toată ființa umană (cu suflet cu tot) la corpul fizic, care parte din el ar reprezenta-o sufletul, care parte ar fi rațiunea, care parte ar fi voința, care parte ar fi instinctul de supraviețuire, unde ar fi plasat subconștientul etc? Cam în sensul ăsta zic să privești afirmațiile mele de mai sus.
@Renata
Doar nu crezi că mă refeream la inima fizică! Că îl plasam într-un atriu sau ventricul! Tocmai de aceea reacția ta, cum că inima e o pompă, a fost atât de bizară. Chiar și așa: e în zona inimii și nu în zona capului. 🙂
Arta și foclorul, mai ales operele care trec proba timpului, nu truchează realitatea, ci scot la suprafață motive și tipare profunde ale realității. Cu cât sunt mai universale și mai adânci, cu atât rezonează mai puternic în subconștientul nostru. De ce crezi că nepalezul respectiv te înțelege instinctiv când pui mâna la piept? De ce poeții altor țări n-au folosit alte licențe poetice? De ce s-au chitit toți pe metafora inimă – iubire – suflet? La licențe poetice poți renunța. La asocierea asta nu. Pleonasmul eminescian „cobori în jos” este o licență poetică. L-a băgat ca să-i iasă rima. Dar poți scrie fără probleme „cobori” sau „vino jos”. În schimb, nu poți înlocui „mă doare inima” sau „mă doare sufletul” cu „mă doare capul” fără să-i schimbi radical sensul. Ceea ce denotă că în cazul ăsta nu e vorba de o licență poetică, ci de ceva mult mai profund, la care poate că merită să meditezi.
Nu contează cât de greu îl poți descoperi pe Dumnezeu într-un bordel. Înlocuiește bordelul cu ce vrei tu. Ideea era că, deși Dumnezeu nu este o ființă din carne și sânge, care să poată fi localizată prin GPS, putem spune că există locuri în care îl descoperim mai ușor și locuri în care îl găsim mai greu. Și atunci, îi răspundeam Mâței, în mod analogic, putem să ne întrebăm unde anume am descoperi mai ușor spiritul în cadrul geografiei trupești.
@Claudia
Ai uitat să precizezi la ce anume are dreptate Renata. Nu de alta, dar articolul și comentariile sunt un pic defazate. Sau are dreptate la orice subiect pe care se contrazice cu mine, așa, din principiu și din oficiu? 🙂
Nice comeback.
Aldus, privind afirmaţiile tale în sensul specificat, fireşte că sufletul, ca şi tot ce înseamnă sentiment, nu poate fi asociat decât cu inima. Din câte ştiu, o fac într-adevăr oamenii de pretutindeni, prin vorbe şi prin limbajul universal al gesturilor.
Renata are dreptate. O bucățică de suflet e in creier. Explic. Am urmărit câteva episoade din ”Doctorul cel bun”. Pe scurt. E vorba, pe undeva, de un pacient care, din răutăcios și meschin, devenise atent și bun. Asta pt că avea o tumoare pe creier. Nu mai știu dacă a ales să fie operat și să redevină nesimțit. Mai știu doar că am gugălit și am aflat că altruismul depinde de secreția de oxitocină, etc. Deci creierul dictează felul în care simțim.
[…] că ar fi mai corect să localizăm sufletul în zona capului. De exemplu, în comentariile de la articolul precedent, Renata […]
Aldus, punctual, că nu mai pierd vremea în demontat aberații privind localizarea sau non-localizarea sufletului:
„Cobori în jos” nu e un pleonasm admis ca licență poetică, așa cum vei fi învățat tu la școală cu vreo mediocră profă de română. „Cobori în jos” nu e o găselniță rapidă a poetului „ca să-i iasă rima” (?!), că e începutul versului, nu finalul lui. Poate ai vrut să zici ca să-i iasă metrul. Dar nu contează ce-ai vrut să zici tu, contează ce-a vrut să zică Eminescu. „Cobori, cu sublinierea „în jos” indică un sens, o traiectorie altminteri subiectivă pentru personajul uman, Cătălina, fiindcă numai din punctul omenesc de vedere ea e jos și Luceafărul e sus, altminteri, în Cosmos, nu există noțiunea de jos și sus. Poetul a lucrat zece ani la acest poem, existând mai multe variante de care mereu n-a fost mulțumit. Crezi că i-ar fi scăpat un amărât de pleonasm? Crezi că i-a secat brusc inspirația și n-a găsit o altă variantă, nepleonastică, pentru a respecta ritmul? Acel „cobori în jos” e un „sic volo” al poetului, dar generații de imbecili s-au bucurat s-o dea p-aia cu pleonasmul, bucurându-se că are și Eminescu scăpările lui.
Eu zic să-i întrebi și pe alții, deoarece din punctul meu de vedere argumentele tale sunt alăturea cu drumul. Ai construit o explicație astronomică despre necesitatea de a specifica explicit o traiectorie descendentă, ignorând faptul că această traiectorie este deja cuprinsă explicit în verbul „a coborî”. Care înseamnă „a te deplasa în jos”. „Cobori” și „cobori în jos” spun ambele fix același lucru. Dacă Cătălina i-ar fi spus „Vino la mine”, atunci ai fi avut dreptate că „Vino jos la mine” ar fi adus ceva în plus, dar ce aduce în plus „cobori în jos” față de „cobori”? Direcția descendentă este deja prezentă explicit în verbul „coborî”, nemaifiind nevoie de vreo subliniere.
Ideea că am avea două planuri, unul din perspectiva căruia există sus și jos (planul uman) iar altul din perspectiva căruia totul e relativ (planul astronomic sau cosmic) este în primul rând dubioasă (divinul, când creează, se coboară; direcția de la zeu la muritor este întotdeauna descendentă) și în al doilea rând irelevantă (Cătălina vorbește strict din perspectiva ei, nu și din a Luceafărului, așa că în chemarea ei nu au ce să caute două perspective, una în care să avem „coboară” și alta în care să avem „în jos”, lol, ce minune mai e și asta?).
Cred că astfel de pleonasme („coboară jos”, „urcă sus” etc) sunt imune la context și la vorbitor. Adică rămân pleonasme indiferent de context și de cine le dă viață. Așa că eu zic că n-are rost să încercăm să construim tot felul de artificii cu care să-l scoatem pe Eminescu, în loc să acceptăm realitatea așa cum e. Eminescu a fost un poet genial. Luceafărul e o poezie la care a muncit timp îndelungat. Și poezia asta conține, printre altele, un pleonasm. Poate nu i-a păsat. De exemplu, sunt unii (în a căror tabără mă aflu și eu) cărora nu le pasă de cacofonii, pe care nici nu le consideră erori, ci doar prețiozități cu iz de puritanism.
Trimiterea la „vreo mediocră profă de română” e o răutate gratuită. Notează și că m-am abținut să te numesc imbecilă, fie și indirect, cum o faci tu.
Aldus, observ la tine un pattern: orice geniu are un călcâi al lui Ahile. Adică ești bucuros să recunoști valoarea, dar trebuie să existe și o hibă, un mic defect, ceva, acolo, care-l face pe geniu tangibil, îl coboară în lumea de jos, îl face egalabil, asemănător nouă, măcar în greșeală.
Brâncuși fuma.
Eminescu a pritocit zece ani la Luceafăr, dar a lăsat un pleonasm.
P.S.: Nu tu, care ți-ai însușit ideea, ești imbecil, ci acreditații în literatură care o susțin sunt imbecili. Tu ești doar un admirator docil al imbecilității lor. 🙂
„ De exemplu, sunt unii (în a căror tabără mă aflu și eu) cărora nu le pasă de cacofonii, pe care nici nu le consideră erori, ci doar prețiozități cu iz de puritanism.”
Cacofoniile, cu excepția celor acceptate – biserica_catolică și Ion Luca_Caragiale – sunt de evitat. Nu din puritanism (?!) , ci fiindcă aliterațiile sună rău. „Plânsetul plozilor” n-are nimic de-a face cu „caca”, dar sună oribil. Cu excepția aliterațiilor dorite, pentru expresivitatea sonoră: vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie”.
Nu mai folosi „IZ” ca sinonim pentru ”MIROS”, că ”IZ” înseamnă ”MIROS URÂT”, „PUTOARE”. Puritanismul nu miroase nici urât, nici frumos, e inodor. E o doctrină.
Renata, pleonasmele sunt irelevante în cazul unui literat. Stăpânirea pleonasmului (gramatica de bază) e la etajul 1, în timp ce Eminescu e la etajul 10. Dacă vrea, își poate permite să încalce regulile. Așadar, eu nu-i găsesc nicio hibă lui Eminescu pe chestia asta. Tu îi găsești o hibă și tocmai de asta vrei să-l scoți. Dar, cu sau fără hibă, construcția respectivă e pleonastică.
Dar altfel, da, aproape nimeni nu-i perfect (persoanele de față se exclud), iar Eminescu, de pildă, folosea uneori cuvinte licențioase. Tu spui că din perspectiva mea trebuie să existe ceva, un mic defect care-l face pe geniu tangibil, coborându-l în lumea noastră de jos. Eu spun că nu trăim într-o utopie și că încercarea de a-l idealiza pe cel pe care-l admiri, considerând că este impecabil din toate punctele de vedere, că este perfecțiunea întruchipată în tot și toate, constituie o perspectivă naivă, puerilă. Explicabilă, dar naivă.
„Dacă căutăm ceva, vom găsi” nu sună rău. Explicația faptului că unii blamează această construcție o constituie faptul că aceiași unii se jenează când aud „că că” sau „ca ca”. Aici nu avem o greșeală gramaticală, ci o sensibilitatea prostească.
Am folosit „iz” cu sensul de miros urât, pentru că, din punctul meu de vedere, ăsta e mirosul pe care-l emană puritanismul. Și da, miroase. Pute de la o poștă a complexe și pudibonderii. 🙂