Dictatură sau democrație?

Redau integral un articol al lui Radu Iliescu din 2017, pe tema dictaturii și a democrației la romani:

Democrație sau dictatură? Romanii aveau un răspuns foarte precis la această dilemă: depinde. Spre deosebire de noi, care avem așteptări mai mari de la sistem decât de la oameni, ei știau bine că sistemele sunt potrivite în anumite circumstanțe, așteptând de la oameni să-și dea măsura virtuților. În general preferau să disipe exercițiul puterii într-un complicat aparat de stat ale cărui funcții se controlau reciproc și erau controlate de principiile nemuritoare ale Tradiției. L-am putea numi democrație, dar¹Aici cred că autorul fie a vrut să scrie „dacă n-ar fi un abuz în raport cu ceea ce astăzi trece drept așa ceva”, fie a vrut să pună semnul întrebării la sfârșit. n-ar fi un abuz în raport cu ceea ce astăzi trece drept așa ceva. Romanii nu au cunoscut larghețea unui sistem care să-i implice pe toți oamenii după o anumită vârstă, democrația lor, ca și cea a grecilor, presupunea anumite filtre, neputând fi consultați decât bărbații a căror stirpe și avere puteau fi dovedite.

Numai că totul putea fi suspendat, puterea se retrăgea în momentele de restriște în mâna unui singur om, preschimbându-se în dictatură. Dacă Roma era în pericol, orice discuție trebuia să înceteze. Voința dictatorului era voința zeilor, inclusiv distincția dintre bine și rău era suspendată, odată cu orice părere personală. Sub sceptrul dictatorului, individualitățile se ștergeau, interesele personale erau uitate. Fără a iubi în mod special dictatura, romanii îi recunoșteau virtuțile, legând-o de ceasul potrivit. Într-un astfel de moment, în secolul V înainte de Hristos, când Roma cunoștea o gravă criză internă, fiind amenințată în plus dinafară de Equus și de Sabini, a fost chemat să fie dictator Lucius Quinctius Cincinnatus, patricianul care fusese până atunci de cinci ori consul.

Pe Lucius Quinctius Cincinnatus l-au găsit gol, arându-și cu boii ogorul. A cântărit rapid, știind că supraviețuirea familiei depindea de arătura aceea. A pus plugul de lemn jos, lăsând boii să fie dejugați de altcineva și a îmbrăcat toga praetexta. Îi va învinge pe Equus la muntele Algide, îl va elibera pe consulul asediat și va restaura instituțiile democratice. După numai șaisprezece zile punea din nou mâna pe coarnele plugului, putând răsufla ușurat: dacă anul agricol ce abia începea avea să fie bun, copiii și nevasta, împreună cu vitele și caii, aveau să mănânce pe săturate.

Lecția romană este simplă: există un timp pentru democrație și un timp pentru dictatură. Ceea ce contează este ca ambele să fie vascularizate de principiile tradiției și însuflețite de oameni în căutarea autentică a virtuții. În cazul acela, democrația este bună, dictatura este bună, pentru că ambele sunt sisteme pentru eroi. La noi, și democrația și dictatura sunt două cadavre exsanguinate servite la ospățul unor jumătăți de oameni călare pe un intelect șchiop. Și da, preferăm democrația pentru că, spre deosebire de dictatură, ni se pare că are o carnație ceva mai seducătoare, mai roz, așa.

Este că nu v-ați gândit niciodată că democrația și dictatura pot coexista? Sau că dictatura era aleasă ca soluție preferabilă în situații de criză, situații în care democrația se dădea elegant la o parte? Ori poate credeți că autorul fabulează? Dacă da, de vreme ce nimeni nu mai citește, permiteți-mi să vă întreb de unde s-o fi inspirat George Lucas în crearea scenariului pentru filmul Star Wars II – Attack of the Clones (2002), în care, aflându-se sub amenințarea armatei separatiste, Consiliul Galactic îi conferă puteri sporite cancelarului Palpatine, care instaurează o dictatură.

Când comparăm dictatura cu democrația, cel mai adesea ne raportăm la forma lor din prezent, alegând răul cel mai mic. Că dictatura e rea, o dovedesc fructele ei: Ceaușescu, Stalin și toți restul. Că democrația e rea o dovedesc aceleași fructe: Iliescu, Băsescu, Iohannis și cine va mai fi. Dar măcar în democrație ne putem minți că suntem liberi. Putem cumpăra oricâte produse alimentare, cu oricâte E-uri vrem, din supermarketuri care ne oferă carduri de fidelitate. Chiar dacă n-are niciun efect, îl putem înjura în voie pe președinte. Și, cel mai important, ne putem consola cu iluzia că votul nostru îl poate da jos și poate instala pe cineva mai bun.

Dar democrația e departe de a fi un sistem ideal. Și tocmai de asta, e un exercițiu util și interesant s-o mitraliez câteodată, scoțându-i în evidență, uneori chiar exagerat, defectele. E drept că asta mă expune riscului ca interlocutorii grăbiți să concluzioneze, după o lectură superficială, că aș fi adeptul unui stat nazist, comunist, stalinsit etc. Că sunt prea tânăr și n-am avut ocazia să receptez în plină figură beneficiile socialismului din epoca de tristă amintire. Că nu știu despre ce vorbesc. Dar un interlocutor mai atent va începe poate să se întrebe care sunt vectorii de la baza acestor sisteme. Din ce sunt ele alcătuite și cum se face că toate combinațiile moderne dau rateuri. Iar ăsta este deja un mare câștig. Până când nu veți începe să vă puneți aceste întrebări, nu vom putea avea un dialog serios pe tema dictaturii sau a democrației.

Desigur, nu pretind că aș avea în mănușă sau joben sistemul ideal. Dar pot observa cu destulă ușurință că fermitatea cu care clamați plini de convingere superioritatea indiscutabilă a democrației nu este o idee care să vă aparțină vouă, ci o modalitate prin care sistemul vă ține în lesă. Și care trebuie să recunosc că funcționează mult mai eficient decât lanțurile fizice din epoca sclavagismului.

În încheiere, o postare mai veche a preotului Vanie Usca, între timp dispărută de pe Facebook:

Drepturile omului

Verde Împărat fu vizitat de ambasadorul lui Roșu Împărat.
– Am auzit că la voi încă există sclavie… – începu acela.
– Nici pomeneală! Sclavia a fost abolită încă de pe vremea bunicului meu, Dumnezeu să-l odihnească! Cel mult, poate, mai sunt sclavi, ca peste tot în lume…
– Și li se respectă drepturile?
– Cu sfințenie! Au carte de muncă și sunt toți salariați, primesc o mie de verzi pe lună.
– Impozabili?
– Normal! Li se reține impozitul pe venit, CAS-ul, taxa de cult și contribuția pentru pensie. Nu că ar mai și apuca-o… În plus, nu-i mai însemnăm cu fierul înroșit, acum li se tatuează un cod de bare pe frunte, conform normelor apusene.
– Bătaia se mai folosește?
– Cu totul accidental! Mai mult așa… la nervi. Dar, ei evită să-și supere stăpânii, de teamă să nu fie dați afară.

De notat aluziile pe care autorul le strecoară la Est (Roșu Împărat) și Vest (Verde Împărat, normele apusene și banii, care sunt numiți „verzi”, ceea ce se poate explica prin emiterea de monede care să aibă stema și culoarea împăratului, numai că în cazul de față se face că verde coincide cu culoarea dolarului).