În anul de grație EDDECC înaintea lumii noastre, Consiliul Angelic s-a întrunit în cea de-a 666-a ședință celestă și a ajuns la concluzia că așa nu se mai poate.
S-a analizat evoluția lumilor trecute și viitoare, s-a discutat starea crescândă de nemulțumire din rândul unor entități angelice, s-au întors pe toate părțile perspectivele lor de viitor, s-a făcut un brainstorming, s-au strecurat o serie de îndoieli, s-au introdus o mulțime de teorii speculative, s-au propus o grămadă de compromisuri și, în final, s-a decretat că situația actuală, a unui Dumnezeu dictatorial, sursă primară a întregului macrocosmos, deținător al patentului pe prefixele omni și atot, proprietar în sistem de monopol al tuturor atributelor dumnezeiești, esență a eternității, unic administrator al ordinii imuabile și ca atare frână împotriva oricărui progres, este inacceptabilă și nu mai poate fi tolerată.
Pe post de soluție, Consiliul a decis ca de atunci înainte Dumnezeu să fie ales în mod democratic, printr-un vot care să reflecte voința de moment a tuturor îngerilor, fiecare dintre ei având astfel posibilitatea de a deveni, pentru o anumită perioadă de timp, adică până la următoarele alegeri, Dumnezeu.
Decizia a fost semnată, ștampilată, încărcată magic și trimisă lui Dumnezeu spre înștiințare, cu posibilitatea contestării în decurs de 6 zile. După ce a citit-o, Dumnezeu mai întâi a zâmbit, apoi s-a întristat, apoi a dizolvat Consiliul Angelic și i-a retrogradat pe toți membrii care s-au pronunțat în favoarea acestei decizii, incluzându-l pe președintele Consiliului, un anume Lucifer Morningstar, după care i-a exilat pe toți din sferele celeste în care își duceau mirifica existență.
Așa că dânșii, neavând ce să facă, și-ai luat coada între picioare și s-au răspândit de-a lungul eonilor pe alte meleaguri, prin cele mai îndepărtate colțuri de univers, unde se spune că trăiesc și astăzi, dacă n-or fi murit între timp.
Să știi că am recitit 2018 – Biblia 1 – Dumnezeu și creația și constat că, îmbătrânind (și tu îmbătrânești!), ai devenit mai comod, mai simplificator, mai iubitor al zonei tale de confort mintal. Concret: în 2018 textul cu aceeași temă – Dumnezeu – era interesant, avea ancore, suporta o discuție, fie și în contradictoriu, fără concluzia „ba p-a mă-tii!” Erai mai deschis, mai dubitativ, mai curios la ce spun și alții. Pe-atunci ne prezentai un tablou cu dorința/speranța că cineva ți-l cumpără. Azi ne arăți tabloul și, dacă strâmbă careva din nas, îi dai cu el în cap. Ai devenit de-o rigoare, de-o înțepeneală, de-o radicalizare specifice bătrânilor, care nu mai deosebesc nuanțe, la ei totul e alb sau negru.
Pe-atunci îți priveai interlocutorii/cititorii ca pe niște adulți dotați cu inteligență măcar medie, azi îi tratezi ca pe niște copii de 4 ani cărora le spui povestea lui Doamne-Doamne. Cumplită sintagmă! O aud adesea la copiii unei colege ortodoze practicante, super-evlavioasă dar discretă în public și mereu am senzația că ei vorbesc ironic, dar nu e așa, face parte din dresajul lor religios de-acasă, e doar o locuțiune naivă, pe înțelesul lor. Un fel de Cuțu-cuțu în loc de cățel.
Nah, voi îmbătrâniți prin comparație cu mine. Eu întineresc! 🙂
Povestea de față nu se leagă de articolul respectiv, ci de ultimele discuții despre dictatură. Chiar dacă în ea apare cuvântul „Dumnezeu” de mai multe ori, subiectul ei nu este divinitatea, ci democrația. În subtext, se sugerează că democrația ar fi de sorginte luciferică, adică ar contraveni ordinii firii. Poftim, ți-am arătat cum să citești un articol. 🙂
Am deja în minte câteva episoade în continuarea comentariilor la Biblie, dar nu mi-am făcut timp pentru ele.
Am zis eu că prezentul articol are ca subiect divinitatea? NU.
Comentariul era despre cum puteau decurge discuțiile atunci și cum decurg acum.
Democrația e de sorginte luciferică?!
Democraţia ar putea fi de sorginte luciferică. Fiindcă, dacă despici cu atenţie şi obiectivitate firul în patru, îţi dai seama că e o amăgire magistrală.
Mâțo, aici ai dreptate! Democrațiile, așa cum există ele acum, sunt niște simulacre. Ar trebui inventat un alt cuvânt pentru ceea ce numim noi democrație sau șterse din dicționare toate definițiile prezente.
Cred, așa cred eu, că primul pas pentru construirea unei democrații adevărate ar fi educația. Oriunde, nu doar la noi. Dar nu aia formală, scris-citit, ci una morală, care să înceapă foarte de timpuriu și să devină un reflex, nu o constrângere.
Prost înțeles de vulg, termenul democrație e sinonim cu egalitatea. Când omul de rând o să priceapă care e valoarea lui în societate și că i se cuvin drepturi și recompense pentru fix cât reprezintă el, drumul spre democrație va fi, probabil, mai lin.
Dar, indiferent cât de false sunt democrațiile existente, oricare dintre ele e de preferat unei dictaturi.
@Renata. Iar ii ridici mingi la fileu lui Aldus cu moralitatea? Ce-i aia educatie morala? In fine, nu mai vreau sa pun si eu paie pe foc.
Ceea ce cred ca vrei sa spui tu este ca oamenilor le lipseste complet discernamantul. Iar un prim pas in directa asta este, cred eu, educatia emotionala, nu educatia morala, sau rationala sau mai stiu eu ce.
Adica sa fii capabil sa-ti dai seama ca ceea ce “simti tu ca e corect” (aka feels right”) nu inseamna ca si este corect.
Nu este prost inteles de vulg, ci este tocmai impinsa ideea asta, exact catre vulg, cum ca democratia inseamna egalitate. Si inseamna, pana la un punct.
IAr omul de rand trebuie sa priceapa ca, pe langa drepturi si recompense, mai are si responsabilitati
Suntem deja offtopic, dar ce înseamnă „educație emoțională”, Liviu? De asemenea, care sunt criteriile corectitudinii?
Am scris in propozitia imediat urmatoare (in linii foarte mari, ce-i drept).
” Adica sa fii capabil sa-ti dai seama ca ceea ce “simti tu ca e corect” (aka feels right”) nu inseamna ca si este corect. ”
Poate o sa detaliez intr-un articol, ca si asa sunt dator 😉
@Liviu, nu poți avea discernământ nativ! Poate nu i-o zice „morală”, i-o zice „emoțională”… Dar tot educație e. Primești niște repere, niște modele din lumea înconjurătoare. Un copil de 4 ani poate strânge cu drag în brațe un pisic, o pasăre, dar atât de cu drag, încât să-i omoare. Cineva trebuie să-l oprească înainte de-a se întâmpla asta. A doua oară va ști cam cât de mult poate să-și manifeste dragostea. Nu e nevoie ca moartea unui animal în brațele lui să fie o lecție și o traumă în viitor.
Da, cumva, în cadrul educației trebuie să învețe discernământul, adică nu doar ce e bine sau rău conform normelor, dar și cât din binele și răul alea i se potrivesc lui.
Ai dreptate, omul mai are și responsabilități. Uitasem!
@Renata
Exista si varianta nativa, aia pe care ai descris-o tu. Care poate sa lasa (sau nu) o trauma, mai mica sau mai mare. Reperele de care zici tu, tin de context, de conduita de cele mai multe ori. Dar sunt necesare, pot micsora “curba de invatare”.
Sunt destui oameni simpli, in special in mediu rural, care-si cunosc lungul nasului, ca sa zic asa. Si care nu cred ca au mai mult de 8 clase. Cumva, acolo se poate. Sunt si contraexemple, categoric. Si nu putine. Ce face diferenta in primul caz? Nu stiu sa-ti spun in momentul asta…
@Liviu
Nu-mi ești dator cu nimic, dar bine, pentru că sunt curios și cum stabilești corectitudinea (aia reală, nu închipuită).
@Renata
Eu unul nu cred că trebuie să te învețe cineva să nu strângi prea tare pisicul la piept. Cred că ține de un bun simț care se formează firesc, sau de gradul de sensibilitate și empatie pe care le ai. Când vezi că pisicul urlă, te oprești. Îți dai seama singur de asta. Cei care sunt sensibili vor evita să facă rău altora în mod natural, fără să-i învețe nimeni asta. Iar cei care sunt sadici vor omorî animale și la bătrânețe. Nu ține atât de educație, cât de bagajul genetic.
https://www.youtube.com/watch?v=pgqKx6I4p04
@Liviu
Susțin faptul că mulți oameni simpli, chiar din popor, cu puține clase, ne dau clasă la capitolul bun simț și justă măsură.
@Aldus: Am sa incerc, in viziunea mea, desigur 🙂 In prima faza, m-ai intrebat de inteligenta emotionala. Corectitudinea, ramane de vazut…
@Aluds: Ceva de genul…