În ultimul său articol1relativ la momentul când scriu acest text, colegul de blog (Aldus, pe numele lui de scenă) ne propune o definiție matematică a caracterului. O inițiativă interesantă, dat fiind că matematica e din domeniul real, iar caracterul din cel uman. Acum, după umila mea cunoaștere, când definești ceva, nu folosești acel ceva în definire. Nici în dex, unde suntem des trimiși de Aldus, când nu intelegem câte ceva din meandrele concretului, dar nici prin alte arii de specialitate cum ar fi chimia, de exemplu. Pornind de la lipsa de cunoaștere descrisă mai sus, mă lovesc de propoziția “Caracterul unei ființe umane este cifra 1.”. Ah, perfect, deci caracterul, dpdv matematic e 1. Dar stai, mai adăugam zerouri, atâtea câte calități ar avea persoana respectivă. Deci, un om de caracter, din punct de vedere matematico-Aldusian, ar fi 1000…0. Unde 1 e chiar “caracterul”. Încercăm o traducere în viu grai: “Caracterul (unui om?) este caracterul și toate calitațile sale.” Ok…. A încercat Renata să clarifice câte ceva, dar fără succes. Corectați-mă dacă și unde greșesc.
Și acum, o mică problemă de olimpiadă, cel putin de faza pe școală: “Dacă un om are caracter 1000 și altul 100000, care are caracter mai mare?” Pentru că, tot în articol, ni se spune așa: “Dar dacă îi luăm caracterul (cifra 1 din față), toate celelalte calități care-i rămân sau le-ar putea obține pe viitor valorează în total fix zero.” Nu se apilcă aici, pentru ca oamenii din enunț au deja caracter. Nu știm însă dacă mai au nevoie și de celelalte calități, pentru că, “în lipsa caracterului … tot o nulitate rămâi”. Ai tinde să spui că cei doi oameni sunt egali din punct de vedere al caracterului. Dar atunci, de ce am mai definit caracterul, dacă tot ce contează este să-l ai (pe el, caracter), nu și din ce este alcătuit? Din nou, corectați-mă dacă și unde am greșit.
Când i-am spus că, totuși, “caracterul” mai depinde și de alți factori, în principal contextul și, surpiză, reacțiile din corpul nostru (că deh, vrei nu vrei, în corpul nostru se petrec reacții chimice), m-a urecheat (pe bună dreptate), că el nu servește chimie la ora despre caracter. Interesant că matematică servește, o fi vreo chestie de gust. Ce-i drept, am fost taxat și pentru o exprimare mai putin fericită, si anume “e frumos sa ai caracter, atunci cand iti permiti sa-l ai”. Pe scurt, dacă în corpul tău nu se secretă anumite substanțe – gen endorfine – ajungi mai greu la fericire, sau daca se secretă prea multe – gen cortizol – vei fi într-o prelungită stare de stres. O sintetizare simplistă, dar cred că ați prins ideea. Acum, întrebarea e dacă cele două (fericirea și stresul – în cazul de față) fac parte caracter. Sunt sigur că mi-a scăpat ceva și că Aldus imi va răspunde (Multumesc anticipat!). De asemnea, corectați-mă dacă și unde greșesc.
Pe urmă, primesc un fel de circulară sub forma: “Aviz tuturor celor care spun că omul este în esență un animal și justifică prin asta eventuala lui lipsă de caracter. Aviz tuturor medicilor, biologilor și chimiștilor care spun că totul este chimie și omul nu se deosebește cu nimic de animale”. Bine, eu, medicii, biologii si chimistii. Cum i-a omis pe matematicieni, am să incerc o analogie din acest domeniu: și aritmetica, dar și algebra țin tot de matematică. Nu cred că cineva pretinde că cele două ar fi acelasi lucru, chiar dacă folosesc aceleași simboluri. Pe același model, spre deosebire de animale, cu care impărțim o anumită chimie, oamenii mai au și rațiune. Putem să filosofăm ce este rațiunea dacă dorim. Cert este că ea ne poate ajuta în multe situații. De exemplu, să ne înfrânăm anumite impulsuri (chiar și acela de a-l injura pe Aldus, sau, de ce nu, pe mine). Bineînțeles, corectați-mă dacă și unde am greșit.
Și dacă tot am ajuns până aici, propun sa facem un pas inapoi, către articolul “Psihologie versus religie“. Acolo, pornind de la o axiomă pe principiul: “Toate pisicile sunt animale. Rexi este un animal. Deci Rexi este pisică”, ajungem la concluzia că psihologia este un moft și că, de fapt, religia este calea. Totuși, ni se spune despre pshiologie: “Ceea ce nu înseamnă că ar avea utilitate zero. Dar este pe un total alt palier decât religia”. O primă întrebare care se naște aproape instant (cel puțin pentru mine) este: “Dacă nu sunt pe același palier, de ce le mai comparăm atunci?” În fine, să trecem peste aceste trivialități. Când a fost întrebat, în cele din urmă, de unde opoziția (hah!) dintre religie și psihologie, ni s-a spus că psihologia se erijează în știința sufletului. Și că oamenii își caută salvarea2Salvarea de la 112, sau orice o fi insemnând salvare în religie, nu în psihologie. Sărim peste răspunsul meu, de-a dreptul blasfemiator, legat de ce-și cauta oamenii “salvarea” în religie. Uau, zic, știința sufletului. Nici nu știam că există așa ceva. Dau un search pe google… “Ș-t-i-i-n-ț-a s-u-f-l-e-t-u-l-u-i” , la sugestia lui Aldus, desigur, si … găsesc cum că yoga ar fi stiința sufletului. În repetate rânduri. O fi greșit omul, zic. Mă duc iarași să intreb, de unde concluzia? Vorba aia, unde și cu ce am greșit? Probabil asculta muzică în căsti când mi-a citit comentariul, căci, auzind tonul meu de rățoială, am fost trimis instant la plimbare. Și etichetat cu lacune: “După ce te rățoiești la mine și mă acuzi că spun prostii, ai pretenția să-ți acopăr lacunele?”. Moment în care m-am dus să mai studiez. Dar, de unde să pornesc, mă întreb? “Salvarea” însă a venit, ce să vezi, nu de la religie: “În primul rând, cine zice că există o singură știință a sufletului? Știința sufletului? Articulat? Ca și cum nu poate exista decât o singură știință a sufletului și gata, deja locul e ocupat?” Ah, deci, sunt mai multe științe ale sufletului, și una dintre ele ar fi psihologia care…. se erijează în știința sufletului. Ce tare, am primit un pont foarte bun. Cred că am să încep cu o definiție matematică a caracterului. Cu riscul să mă repet, corectați-mă dacă și unde am greșit. Și exemplele pot continua….
Sunt de acord să fiu făcut prost – mai ales că de multe ori chiar sunt. Dar, dacă tot sunt făcut, mă aștept (de la cel care mă cataloghează) și să fiu trimis la sursa de deșteptare. Asta dacă are caracter, desigur 😉 Opțional, aș prefera ca sursa să nu fie biblia. Și nici cugetările de pe FB ale unora sau altora. De asemenea, daca devin incoerent, mi-ar plăcea să mi se spună: “Băiete, ai luat-o pe ulei! Vezi că acolo zici așa și aici complet invers…”. Sau ceva de genul. De asemenea, hai să nu mai scoatem chestii din context și să le luam de bune. Daca eu zic despre caracter că ține (și) de biochimie, și mai ales de context, nu de praf de stele, nu înseamna că îl trec la “și altele”. Dacă nu vrei să crezi în asta, și crezi că vine pe filiera divină (și doar de acolo), atunci spune asa și gata, s-a terminat discuția. Fără modele matematice. Că dacă acceptăm modelele matematice, putem să le acceptam și pe cele chimice. Iar dacă purtăm un dialog, hai să-l purtăm la subiect (“aviz” Renata), nu la persoană. Chiar dacă ne vine să ne dam cu capul de pereți când vedem ce scrie Aldus, sau eu, sau oricine altcineva. Dacă nu ne mai place discuția, sau subiecul, ne putem oricând retrage. Vezi Axel.
Cum nu mă consider deșteaptă și cum sunt conștientă că toate ideile mele le-am cules din ideile altora (plus experiența personală), am întrebat (din nou) Inteligențele Artificiale. Răspunsurile la întrebarea ”care este știința sufletului? ” urmează:
Perplexity.ai: ”Psihologia este adesea denumită știința sufletului, derivând din termenii grecești „psyché” (suflet) și „logos” (știință) [1]. Aceasta se concentrează pe studiul proceselor mentale și al comportamentului uman, incluzând funcții precum inteligența, memoria, percepția și emoțiile. Psihologia explorează atât aspectele conștiente, cât și cele inconștiente ale experiențelor umane, având ca scop înțelegerea complexității sufletului uman și a influenței emoțiilor asupra deciziilor și relațiilor interumane ”, etc.
Chat.GPT: ” Știința sufletului este o temă complexă care adună mai multe domenii de cunoaștere, de la filozofie, religie și spiritualitate, până la psihologie și neuroștiință. Termenul „suflet” nu are o definiție unică și universal acceptată, iar înțelesul său variază în funcție de cultură, credințe și abordări științifice”, etc.
O luați din nou și de la capăt 😀 ? Urmăriți informația? Dialogul? Contrazicerea?
Liviu, ”love is in the air”! 🙂 Adică sunt de acord cu dreptul tău la replică, la silabă.
Salut și generozitatea lui Aldus care te lasă să te faci de râs pe blogul lui. 🙂
Mă opresc aici și-i aștept lui Aldus exhaustivul comentariu (critic), în care va lua fiecare propoziție de-a ta și-i va acorda câteva paragrafe, plus exemple care încep cu ”de exemplu, dacă iubita ta… și tu nu… dar ea, da” ș.a.m.d. 🙂
Asta, ca să nu mai par că mă reped cu dinții în fragila-i beregată.
@Liviu
Nu toate trăsăturile umane țin de caracter. Frumusețea nu ține de caracter. Cultura generală nu ține de caracter. Modul în care te îmbraci nu ține de caracter. Faptul că ai bani nu ține de caracter. Deși toate acestea sunt caracteristici ale tale, ele nu țin de caracter. Și pe ele le notăm cu 0.
Caracterul e doar cifra 1 din față. Zerourile sunt alte calități, care nu țin de caracter. În exemplul tău, primul e un om de caracter cu 3 calități suplimentare (de ex: frumos, deștept și cu bani) în timp ce al doilea e un om de caracter cu 4 calități suplimentare (de ex: glumeț, elegant, citit și fotogenic). Răspunde-ți mai întâi la întrebarea următoare: ce înseamnă să ai caracter sau să fii un om de caracter? Și ai să vezi că n-are nimic de-a face cu restul calităților de mai sus. Poți să ai caracter și să fii urât, după cum poți să ai caracter și să fii frumos. Sau invers: poți să nu ai caracter (adică să fii un nemernic, să ai un caracter mizerabil etc) și să fii frumos, după cum poți să nu ai caracter și să fii urât. Pentru că frumusețea/urâțenia nu ține de caracter. Și deci, pe aceste calități, care nu țin de caracter, le notăm cu zero.
Și acum: dacă ai caracter (sau ești un om de caracter), primești nota 1. Dacă pe deasupra ești frumos, ai nota 10 (adăugăm un zero pentru frumusețe). Dacă ești și inteligent, ai nota 100. Dacă ești și bogat, ai nota 1000. Dacă ai și o voce plăcută, ai nota 10000. Dacă ai și o dicție impecabilă, ai nota 100000. Și așa mai departe, pentru fiecare astfel de calitate suplimentară (care nu ține de caracter) adăugăm un zero. Dar dacă îți lipsește caracterul (adică ești o scursură de om, ești mizerabil, nu ești un om de caracter etc), dispare acel 1 din față, și atunci toate celelalte calități care-ți rămân (cum ar fi: bogăția, frumusețea, faptul că ești ordonat și meticulos scl etc) valorează fix zero. Că nu rămân decât zerourile, și oricâți de zero ai avea unul după altul ei sunt echivalenți cu zero. 1000000 este de un milion de ori mai mare decât 1, dar dacă dispare acel 1 din fața milionului, 000000 = 0. E cu atât mai minunat să vezi un om de caracter care e și cultivat, și frumos, și deștept, și hazliu, și ordonat, și poliglot etc, dar dacă îi lipsește caracterul, toate aceste calități care îi rămân sunt apă de ploaie și degeaba le mai are.
Asta face ca un om care este sărac, urât, agramat etc, dar care are caracter (sau este un om de caracter), să fie mult mai valoros decât un om bogat, frumos, cultivat etc, dar căruia îi lipsește caracterul. De exemplu, țăranul simplu cu 4 clase și o perspectivă limitată asupra lumii, dar care este integru sau de caracter, e cu mult deasupra unui politician sau doctor docent cu 3 facultăți și 5 limbi vorbite, dar care nu este un om de caracter (adică, de exemplu, este fățarnic, mincinos, lipsit de scrupule și de coloană verbebrală etc – că asta înseamnă să nu ai caracter).
Oare ce-i așa greu de înțeles?
PS: Endorfinele și cortizolul, respectiv fericirea și stresul, au tot atâta legătură cu caracterul pe cât o au frumusețea și urâțenia, Adică, niciuna. Dacă tot te-ai gândit să scrii articolul ăsta, cum de nu ți-a venit ideea să începi prin a discuta definiția din dicționar și sensurile cuvântului caracter? Dată fiind situația de față, găsesc că asta ar fi o opțiune salutară pentru un articol viitor.
PS2: Cred că ai greșit raționamentul cu Roxi. Și, din câte rețin, nu ți-am sugerat să cauți pe Google ce-i cu psihologia și chiar te-am ridiculizat când mi-ai răspuns că te-ai edificat pe deplin în urma unei simple căutări (care ți-a zis că altcineva este știința sufletului și nu psihologia, lol).
PS3: Felicitări pentru al treilea articol de pe blog.
@vax-albina
Momentul în care IA demonstrează mai multă cunoaștere și înțelepciune decât criticii mei. Care, dacă ar fi mai umili, ar mai putea învăța câte una-alta, dar ți-ai găsit? Ignoranța rimează cu aroganța, iar omul gregar este refractar la orice-i amenință eșafodajul de convingeri pe care se sprijină perspectiva lui asupra lumii.
@Liviu Ursulescu:”o definiție matematică a caracterului.”
Matematic, fizic, si bio-chimic, aplicând regula de (3)trei simpla, vei constata ca viata este magica, magnifica, perpetuum mobile si… vesnica.
@Albina.
Eu m-am dus catre alte surse. Sincer, m-am asteptat ca Wikipedia sa faca vreo referire la “stiinta sufletului”. N-o face, chit ca explica etimologic ce inseamna psihologie. Bine, nu consider Wikipedia ca si sursa suprema de cunoastere, dar macar o sursa credibila si cu referinte bune.
Altfel, mi se pare ironia suprema sa mergem catre un soft pentru a gasi definitia (stiintei) sufletului.
@Renata
Ei, dar de cate ori nu ne-am facut deja de ras? O data in plus nu cred ca mai conteaza. De data asta a fost randul meu 😀
Acum, serios vorbind, nu stiu daca e “generozitate”, dar eu apreciez faptul ca ne putem exprima aproape liber aici pe blog. Cand zic aproape, ma refer ca mai sunt unele feluri de exprimare pe care Aldus nu le accepta.
@Aldus
Din ce descrii, cred ca un titlu de genul “O valoare matematica a caracterului” era mai potrivita.
“ce înseamnă să ai caracter sau să fii un om de caracter?” – asta speram sa facem. Tu ai propus aceste definitii matematice, iar din punctul meu de vedere, se cam contrazic intre ele. Un om are caracter pentru ca are caracter (si eventual alte calitati). Cam asa suna.
Sa nu-mi zici ca si tu “te inchini” la AI acum?
Legat de PS-uri, un Multumesc! pentru ultimul dintre ele. Si daca tot ma trimiti la studii pentru viitoare articole, sa stii nici tie nu ti-ar strica 😉
@Iosif
Viata, cu siguranta, celelalte, ramane de vazut 🙂
Eu nu vreau să intervin în cruciada asta a voastră, iar articolul îmi pare prea personal (în reacții) ca să-l studiez prea mult, dar Aldus nu numai că greșește, ci o face prin simplificări (extrem de?) grosolane încă din primul paragraf al replicii. E drept, citindu-i comentariul am înțeles punctul lui de vedere din alte articole.
Frumos și urât în viața reală nu numai că sunt capetele unui întreg spectru (adică oamenii nu sunt doar frumoși și urâți), dar noțiunile astea sunt relative în decursul istoriei. E destul să răsfoiești câteva reviste de modă ca să înțelegi asta, nu e nimic complicat.
Dar chiar și așa, dacă ne alegem un frumos într-un punct pe axa timpului și îi studiem caracteristicile, o mare parte dintre ele țin de caracter / personalitate. Una dintre caracteristicile frumosului e grija și întreținerea, fără disciplină și resurse alocate nu te poți menține frumos. Fără un comportament plăcut și un fel de a fi atrăgător, mulți te percep automat ca fiind mai urât decât ești. Fix asta înseamnă de fapt elegant sau fotogenic, că oamenii nu sunt stâlpi din beton al căror aspect ține doar de lumină.
E prima dată când aud că modul în care te îmbraci nu ține de caracter, mie mi se pare că e unul dintre cele mai ușoare moduri de a citi pe cineva. Nici nu trebuie să ajungem la croiul hainelor, e de ajuns să te oprești la culori.
Cât despre valoarea cuantificată a oamenilor, un țăran cu 4 clase ajunge președinte, altul rămâne țăran cu 4 clase. În lipsa vreunei magii sau intervenții divine, aș da vina pe caracter pentru direcțiile complet diferite de dezvoltare și, evident, viziunea diferită asupra vieții. Înțeleg și că pare mai sincer și mai valoros cel ce rămâne țăran, dar nu putem construi o societate doar cu el.
Fără caracter nu ajungi frumos, cultivat, deștept, hazliu, ordonat. Faptul că ai alte trăsături considerate negative (iar caracterul e suma lor, cică) nu-ți anulează caracterul. Mie mi se pare îngrijorător că un adult consideră că anumite trăsături sunt dobândite din născare și nu perfectate în timp datorită (everybody now!) c a r a c t e r u l u i.
Caracter, om de caracter… Totuși, ce e ăla caracter?
În afara societății, adică în absența relaționării cu semenii, nu există caracter. Totalitatea calităților morale ale unui om – caracterul – nu se manifestă decât în comunitate. Ca să poți manifesta „caracter” ai nevoie de situații sociale și de observatori-beneficiari ai minunatului tău caracter.
Un pustnic care trăiește într-o peșteră și n-are de-a face cu oameni, indiferent dacă e un erudit sau un analfabet, nu poate fi apreciat după caracter fiindcă nu e nevoit să-l manifeste și nici n-are ocazia. Prin urmare, caracterul individual nu există în afara societății. Suma feedback-urilor celorlalți îți definesc caracterul. Valoarea pe care ți-o conferă ei, în funcție de interacțiunile și acțiunile tale, te fac un om de nimic sau un om cu caracter. Dar și judecata celorlalți e subiectivă (cum altfel?!), deoarece, statistic vorbind, unui tip inteligent, șarmant, cultivat, bun vorbitor, cu umor și fizic plăcut i se iartă mici sau mari derapaje, în vreme ce un mofluz cu ceafa groasă, troglodit, bâlbâit va fi răstignit pentru orice de opinia publică.
Să ne imaginăm, pentru o secundă, că penibilul domn Ciucă, ăla care se vrea președinte și se folosește, ilegal, într-o foarte timpurie campanie electorală de o carte semnată de el și scrisă de alții, ar arăta, fizic, ca actorul vostru preferat. Ca Johnny Depp, ca Brad Pitt, ca_care vă place vouă mai mult. L-ați mai disprețui cu atâta osârdie? Nu, fiți sinceri! …
Asta a fost o paranteză.
Deci, caracterul unui om e suma acțiunilor benefice ale unui individ asupra societății în care trăiește, mijlocit sau nemijlocit.
Valoarea socială a unui om reprezintă caracterul lui. Reducând la nivelul cel mai simplist, caracterul unui om e reprezentat de numărul celor care-i deplâng SINCER dispariția. Nu de cifra 1.
Dar, ca să relaționezi benefic cu cei din jur, ca să obții ok-ul lor, ca ființă umană, trebuie să bifezi, în evoluția ta, niște etape. Și în perioada ta de formare a caracterului, acei mediatori chimici, precum cortizolul și endorfinele, care pentru unii n-au nicio importanță, au un cuvânt greu de spus. Ei vor genera gânduri, atitudini, acțiuni, personalitate, principii de viață compatibile cu instinctul tău de autoconservare, supraviețuire.
@Aldus
Articolul lui Liviu nu e, în ordine cronologică, afișat pe blogul tău. Trebuie să te duci pe articole recente ca să-l citești și, în curând nu va mai fi recent, deci iese din scenă.
Asta e o formă delicată-mascată de cenzură sau o deficiență tehnică a blogului tău?
@Liviu
Nu mă închin la IA, chiar o consider non-inteligență. Dar iată că așa proastă cum e, e mai înțeleaptă decât voi. 🙂
Să nu crezi că am am întrebat motoarele de IA (nici nu mi-a trecut prin cap). Motoarele de IA îți spun că psihologia e știința sufletului pentru că așa este. Faptul că pe Wikipedia nu prea mai găsești informații în direcția asta (dacă nu știi unde să cauți) e semnificativ, deși etimologia cuvântului ți-ar fi fost suficientă ca punct de plecare, pentru că indică sensul lui primar.
Am impresia că tot n-ai înțeles ce-i caracterul. Scurt test: spune-mi te rog câteva calități umane pe care le încadrezi la caracter și câteva calități umane care nu au legătură cu caracterul și argumentează. Poate așa ajungem undeva.
Nimănui nu i-ar strica mai mult studiu.
@dam167
Discuțiile și articolul meu despre caracter au pornit de la aceste rânduri pe care vax-albina i le-a adresat Renatei:
Recunosc că nu m-am așteptat ca cineva să nu înțeleagă sensul afirmațiilor „X are caracter”, „X este lipsit de caracter”, „X are un caracter mizerabil”, „Degeaba ești deștept și citit dacă n-ai caracter” sau „Talentul literar nu-i deasupra caracterului”. Nu m-am așteptat ca Vero să nu priceapă sensul ultimei afirmații (din comentariul albinuței). Nu m-am așteptat ca Renata să bage inteligența și farmecul la caracter. Nu m-am așteptat ca Liviu să scrie articolul de mai sus. Dar iată că m-am înșelat. În plus, observ că și tu ai anumite dificultăți de lectură.
Articolul meu despre caracter e doar o metaforă țesută în jurul ideii de mai sus a vax-albinei. Că dacă n-ai caracter, degeaba ai talent literar (sau altceva). Și e cam de nivelul claselor 1-4.
Frumusețea nu ține de caracter decât atunci când te referi la frumusețea interioară (a personalității). De exemplu: „Ionel este un om fain pentru că are caracter”. Dar frumusețea fizică nu este legată obligatoriu de caracter. Faptul că faci sport pentru a te întreține se contorizează la voință, perseverență, maturitate, capacitatea de a depune efort etc și nu la frumusețe. Că poți fi frumos și fără să faci nimic, în mod natural, genetic. În plus, voința, perseverența și capacitatea de a face efort nu țin nici ele de caracter (!) decât atunci când au o direcție morală. Un mare lider sau afacerist care are o voință de fier (și astfel a ajuns să dețină bani sau putere) dar își folosește această voință și această putere de care dispune pentru a face rău, pentru a-i manipula pe alții, pentru a minți etc, fiind deci lipsit de scrupule, nu este un om de caracter! Chiar dacă are voință, chiar dacă are perseverență, chiar dacă merge la sală în mod regulat și chiar dacă are o personalitate foarte puternică, cu care te bagă sub masă, toți din jur făcându-se mici când vorbește el! Probabil ai întâlnit astfel de oameni foarte puternici, pe care îi vezi în funcții de conducere, în politică, în armată, în afaceri etc. Sunt foarte puternici, au o personalitate magnetică, dar dacă o folosesc în scopuri imorale, nu au caracter (nu sunt oameni de caracter)!
Caracterul nu este totuna cu personalitatea. Decât într-un sens secundar, în care prin el înțelegem o însușire sau particularitate a unui organism (ex: caracter ereditar sau caracter dobândit), dar nu la acest sens secundar mă refer eu. În sensul lui de bază, caracterul nu e identic cu personalitatea.
Ba da. N-au nicio legătură.
@Renata
Probabil o să scriu un articol separat pe tema asta, în care o să iau efectiv definiția din dicționar și o s-o discut, că văd că toți aveți un blocaj când vine vorba de caracter. Oare de ce? (Să fie întâmplător?)
Exact! Uite că acum știi (ce-i ăla caracter)!
Dacă nu-l manifești nu înseamnă că nu-l ai. Înseamnă doar că alții nu ți-l observă.
Să zicem că pustnicul tău se roagă în gând și nu vorbește în somn sau de unul singur. De vreme ce nu se întâlnește cu nimeni, asta înseamnă că va fi tot timpul tăcut. Și acum îți pun următoarea întrebare: are voce sau nu? Cu variante de răspuns: a) da, are voce; b) nu are voce; c) are voce, dar nu și-o exercită; d) nu știm dacă are sau n-are voce.
Cam la fel și cu caracterul. Simpul fapt că nu ți-l manifești sau că alții n-au ocazia să-l vadă nu înseamnă că nu-l ai. La fel cum simplul fapt că alții nu îți văd culoarea ochilor nu înseamnă că ea ți s-a schimbat față de cum era când locuiai în mijlocul oamenilor. Ai aceeași culoare a ochilor, aceeași înălțime, aceleași afinități, același mod de a gândi și același caracter. Doar că acum locuiești singur(ă) și nu interacționezi cu alții, așa că ei nu mai pot constata prezența acestor calități la tine. Dar faptul că ei nu le constată nu înseamnă că ele nu există.
Chiar și acum, în prezent, există miliarde de oameni care n-au auzit de Renata Caragiani. Asta nu înseamnă că, pentru că ei nu te cunosc, tu nu exiști sau nu ai anumite trăsături. Și dacă trăsăturile tale nu se modifică atunci când te muți de la sat la oraș (și începe să te cunoască mult mai multă lume), atunci ele rămân aceleași și când te muți de la sat în peșteră (și nu te mai vede nimeni).
Ai luat sensul de bază (de calități morale) și l-ai dus peste mări și țări, întinzându-l la extrem (până în peșteri și vârfuri de munți), ca să-ți iasă argumentația cu biochimia. Dar nici nu trebuia să te duci acolo. Dacă pentru tine conștiința e o sumă de reacții chimice de la nivelul creierului, atunci totul este chimie. Dar dacă totul este chimie, ce rost are să mai vorbim despre muzică și filme? Despre proză și poezie? Despre iubire și speranță? Despre oameni morali, oameni frumoși, oameni educați și țopârlani? Despre grade de calitate ale unei opere artistice? Cum mai putem face diferența între ele și ce sens mai are să le discutăm, dacă reducem totul la chimie?
Indiferent care este substratul caracterului (chimia creierului sau, dacă vrei, sufletul), pe noi ne interesează ce este caracterul și cum se manifestă și măsoară el. Sau poți preciza ce reacții biochimice produc un caracter nobil și care anume te fac să fii o lepră? Dacă nu, atunci discuția despre chimie la subiectul caracter este superfluă. Chimia nu ne spune nimic în plus și nu ne ajută cu nimic să ne edificăm cu privire la cum se manifestă caracterul, care sunt diferențele dintre cei care îl au și nu-l au etc. Deci, ce rost are să recurgi la ea?
E o deficiență tehnică a Gării. Pentru că tu în blogrolul din Gară m-ai trecut cu link spre https://opozitie.eu/author/aldus/. Și nu-mi dau seama cum te aștepți ca intrând pe autorul Aldus să-ți apară articolele lui Liviu. Sau ca intrând pe https://opozitie.eu/author/liviu/ să-ți apară articolele mele. Intră pe adresa normală a blogului (https://opozitie.eu/) și o să-ți apară toate articolele de pe blog.
Aldus, eu am scris, negru pe alb:
“vax-albina, talentul literar (ca şi oricare alt talent) nu e deasupra caracterului cuiva, ci n-are nicio legătură cu caracterul (altă gâscă în altă traistă).”
Dacă tu ai tras de aici concluzia că n-am înţeles ce-a vrut să zică vax-albina, încep să cred că s-a întâmplat ceva grav cu puterea ta de înţelegere.
@Aldus
Degeaba ai caracter, teoretic, dacă n-ai unde să-l etalezi. „Eu nu fur/n-aș fura.” e valabil în anumite circumstanțe: ai putea să furi, dar (în pădure) n-ai de la cine și de ce, fiindcă zmeura e la liber. Înțelegi? Într-un Lidl, dacă iei o caserolă de zmeură și-o bagi în poșetă, fără s-o scanezi pentru plată, se cheamă că ai furat. În pădure, dacă culegi o cantitate echivalentă caserolei de zmeură și-o halești, se cheamă că te-ai hrănit.
Dacă trăiești într-o țară unde ai voie să împuști fără somație un intrus, intrat pe proprietatea ta, se cheamă că te-ai apărat. Dacă trăiești într-o țară unde legea nu prevede acest drept, ești criminal.
Caracterul bun/rău e dependent de principiile morale ale societății în care trăiești. Caracterul, definit ca bun sau rău, e determinat de o relație biunivocă, nu e o mărime intrinsecă.
Poți fi bun (cu parametrii tăi) într-o conjunctură și rău (cu aceiași parametri) în alta.
Ia situația asta: ce înseamnă un individ ”cu caracter” într-un trib de canibali și ce înseamnă un individ ”cu caracter” în buricul unui oraș occidental?
Știu că-ți place să faci pe sfântul și pe deșteptul, și că-ți sfătuiești, cu generozitate, interlocutorii, să mai citească și ei (deși tu refuzi îndeletnicirea asta cu obstinație), dar acum ne limităm la zona banală a practicii sociale, fără citit.
Adică, ies din casă, încui ușa, trece un vecin spre lift, îl salut, îmi răspunde, mă întreabă – ce faci, vecine? – bine,vecine! – și copiii? – și ei sunt bine… Și, dintr-o dată, vecinul ai căror copii sunt bine, se prăbușește în fața liftului și se albăstrește la față. Ce faci? Cum procedezi? Acolo începe caracterul, cu toate proprietățile care îl formează. Caracterul nu stă în de câte ori pe zi îți repeți că tu nu furi, nu minți, nu omori, nu faci compromisuri. Caracterul se face simțit în situații limită, în cum reacționezi față de semenii tăi.
Restul – caracter vs. talent literar și alte bălării de-astea – e telenovelă.
@Vero
Aia reiese din ce-ai scris. Dacă n-are nicio legătură, înseamnă că nici sub caracter nu poate fi. Înseamnă că nu le poți compara.
vax-albina le compară și zice: talentul nu-i peste caracter (cu subtextul: caracterul e peste talent, deasupra lui sau mai important decât el). Tu când zici că n-au nicio legătură zici că nu-s pe aceeași axă și că nu le poți compara. Că sunt mere și pere și nu poți spune care-i deasupra și care-i dedesubt. Iar asta arată că nu prea ai înțeles sau că nu ești de acord cu afirmația „caracterul e deasupra talentului literar”, afirmație care constituie esența a ce a zis albinuța.
@Renata
Discutăm despre subiecte diferite.
„Eu nu fur/n-aș fura” e o declarație. Dar prin „om de caracter” eu nu mă refer la cei care declară că au caracter, ci la cei care chiar îl au. Iar aceștia nu au nevoie de niciun test la care să-i supună interacțiunea cu semenii lor. Pentru că am zis deja că au caracter. De la premisa asta plecăm. Nu de la premisa că declară că au caracter. Ci de la premisa că îl au. Și dacă îl au, înseamnă că atunci când ar fi puși în situația de a fura, n-ar fura. Tocmai pentru că au caracter.
Principiile morale nu depind de Codurile Penale ale diverselor țări, ci, în linii mari, de bunul simț (care e universal). De exemplu, ce ție nu-ți place altuia nu-i face. Un om de caracter s-ar putea chiar să încalce o lege strâmbă din țara lui, dacă simte că ea vine în contradicție cu principiile morale la care aderă el. De exemplu: ai o funcție publică și legea sau statutul îți permite să te bagi în față la orice oficiu public, dar tu, pentru că ești om de caracter și vezi că la coadă sunt și bătrâni care suflă greu și femei gravide, te simți și rămâi la rând, ca un om obișnuit, fără să uzezi de faptul că ai putea să te bagi în față. Cine dictează ce este uman, nobil și minunat aici? Bunul simț și nu legea. Legea ți-ar fi permis să intri primul.
Da. Dar eu prin „om de caracter” nu mă refer la cei care își repetă de N ori pe zi că ei nu fură, nu mint, nu omoară, nu fac compromisuri. Ci la cei care, în situația limită cu liftul, ar proceda minunat, exemplar. Aceia sunt oamenii de caracter. Și la ei m-am referit în tot acest timp prin „om de caracter”.
Pe cine ai prefera dintre următoarele două variante: un prieten cultivat, inteligent, glumeț etc dar are să-și fi obținut diploma prin uz de fals și care să fie o pramatie de om, sau un prieten cu 8 clase și o cultură generală foarte redusă, dar care să fie om dintr-o bucată, să știi că te poți baza pe el când ai nevoie de ceva, că nu te minte, că nu te vorbește pe la spate, că la el ce-i în gușă-i și-n căpușă etc? Răspunde-ți la întrebarea asta și o să vezi dacă într-adevăr caracterul versus talent e doar o telenovelă. Dacă ar fi doar o telenovelă, atunci n-ar conta pe cine îl alegi dintre ăștia doi. Sau l-ai alege pe primul, că e mai talentat. 😉
Aldus, zici:
“asta arată că nu prea ai înțeles sau că nu ești de acord cu afirmația «caracterul e deasupra talentului literar»”
Asta, deşteptule, arată că am înţeles ŞI că nu sunt de acord cu aberaţia “albinuţei”. E ŞI, nu SAU.
Ţi s-a cam dus logica pe apa sâmbetei. Fumezi niscai iarbă de te-ai prostit aşa? Sau doar o faci pe prostul ca unică metodă de a-ţi susţine afirmaţiile?
Apropo de ceea ce i-ai spus mai sus Renatei, de ce mare ajutor crezi că-ţi poate fi un prost dintr-o bucată? Te bagă-n rahat cu cele mai bune intenţii din lume.
Ei, în comentariul anterior şi eu am luat-o la un moment dat cu logica pe arătură. Ghinion! Din cauză de oră mai potrivită pentru somn decât pentru trăncăneala de aici.
“ŞI” se potriveşte în fraza mea, iar “SAU” se potriveşte în fraza lui Aldus.
Hiba e că, indiferent la ce te-ai referi, e ilogic să spui “nu ai înţeles sau nu eşti de acord”. “Nu eşti de acord fiindcă nu ai înţeles” ar fi sunat logic, dar de la a suna logic până la a fi adevărat e cale lungă.
Mi se pare obositor, Aldus, să-ți spun a mia oară că răstălmăcești spusele oamenilor ca să poți să nu le dai dreptate.
@Vero
Mi-a plăcut asta: „prost dintr-o bucată”. 🙂
@Aldus
Văd că ți s-a lipit de suflet ca marca de scrisoare personajul impostorului falsificator de diplome! (Asta fiindcă te recunoști în el? Că, e oarecum același lucru să pretinzi din vorbe că ai terminat o inginerie la Cluj sau să-ți fabrici o falsă diplomă de studii.) Îl tot dai de exemplu. Acum l-ai investit cu inteligență, cultură și umor. Totuși, afirmi că e o pramatie de om, fiindcă e un impostor. Altădată, îi găseai măcar un merit – e punctual la întîlniri. Ești inconsecvent și ilogic: de ce ar simți nevoia un tip inteligent și cultivat să se dea drept altceva decât este?
Ca să-ți răspund la întrebare: nu m-aș împrieteni niciodată nici cu inteligentul impostor, nici cu prostovanul din topor.
În altă ordine de idei, de ce te roade așa de rău problema caracterului? Vrei, cumva, să te auto-convingi că tu ești un om de caracter, în ciuda faptului că …
Sfârșește tu fraza, în gând, pentru tine. 🙂
@Vero
Totuși, care-i aberația albinuței și de ce? Eu am citit afirmația ei sub forma: „degeaba ai talent literar dacă n-ai caracter”. Și consider că are dreptate. Aspect pe care l-am explicat în articolul precedent și comentariile de aici. Caracterul e mai important decât talentul literar (sau deasupra lui). Nu ești de acord? Consideri că și eu aberez? De ce?
Te duci la o extremă cu prostul. Atunci când lipsește inteligența (calitate pe care am pus-o în balanță cu caracterul) nu rezultă în mod automat o prostie abisală. Oamenii obișnuiți nu sunt din cale-afară de proști, ci mediocri. Iar eu consider că un prieten care nu se remarcă prin inteligență (aici intră majoritatea oamenilor) dar are caracter este mai de preț decât un prieten care are o minte sclipitoare dar e duplicitar și parșiv (adică nu are caracter). Iar ăsta din urmă ți-o poate trage chiar mult mai tare decât un prost sadea, dacă vrea.
@Renata
Nu cred c-am răstălmăcit nimic (sau dacă da, arată-mi ce). În schimb, tu ești cea care îmi pui cuvinte în gură, când zici: „Totuși, afirmi că e o pramatie de om, fiindcă e un impostor”. Unde am afirmat că de aia e o pramatie, pentru că și-a falsificat diploma? Iată cum te lasă logica și proiectezi propriile tale tipare de gândire asupra mea. Deci, nu sunt deloc inconsecvent. Mintea ta îmi găsește inconsecvențe, pentru că mă interpretează într-o cheie greșită. La fel ca și atunci, consider că simpla falsificare a unei diplome nu te transformă automat într-un om imoral. Și tocmai de aceea am făcut precizarea suplimentară că e o pramatie de om. Dacă falsificarea diplomei = pramatie, atunci n-ar mai fi fost nevoie de precizarea că-i o pramatice. Acea precizare ar fi fost redundantă.
Și l-am dat ca exemplu fiindcă face parte din viața ta, ca să ai un model practic, să-ți fie mai ușor să răspunzi la întrebare.
Când te-am întrebat, am zis „un prieten cu 8 clase și o cultură generală foarte redusă” și nicidecum „un prostovan din topor”. Faptul că ai dus cazul ăsta în extrem arată că nu prea ai dorit să răspunzi la întrebare (așa cum a fost ea formulată de mine). Ca notă pe margine, prostia nu este echivalentă cu lipsa de educație și cultură. Știu țărani cu 4 clase, pentru că n-au avut posibilitate de mai mult și i-au ținut părinții acasă, să-i ajute cu munca, că așa era atunci, dar care au o minte brici. Și văd pe net și în mass-media oameni cu studii care sunt proști ca noaptea.
Chiar așa: cum ai defini tu inteligența? Fără să te uiți în dicționar. După aceea, dacă vrei, ne putem uita, dar sunt curios (și fă-ți exercițiul ăsta și pentru tine, să vezi și tu ce iese) cum o definești acum, cu cuvintele tale.
Nu mă roade problema caracterului. Sunt preocupat de o mulțime de subiecte care țin de morală, religie, filosofie. Niciunul nu mă roade. Ai uitat de la ce a plecat articolul meu?
PS: Degeaba apelezi pe Arcă la opțiunea „întreabă un prieten” vizavi de reacțiile biochimice care ar alcătui substratul diverselor stări psihice și eventual al caracterului, că domnul Goe știe mult mai puțină medicină și chimie decât tine. L-ai urcat tu pe un piedestal și crezi că e atotștiutor, dar în realitate îl bați la fund lejer pe domeniile tale. Dacă ar fi știut, ar fi scris de mult pe temele astea.
De fapt, și la matematică și fizică e amator (chiar dacă asta le scapă celor care nu sunt atenți și cât de cât alfabetizați în aceste direcții).
Ei, Aldus, iar te alinți, pupându-te singur în oglindă!
Totuși: simpla falsificare a unei diplome te descalifică total, ca om, în limitele unei minime decențe. Dacă tu poți adăuga adjectivul „simplă” pe lângă substantivul ”falsificare”, e semn că habar n-ai ce presupune cuvântul „caracter”, dar, ca de obicei, îți place să dai cu vorbe în populație.
N-ai copiat niciodată la școală? N-ai fugit niciodată de la ore? 🙂
Aldus, poţi spune “degeaba ai talent dacă n-ai caracter” doar dacă te gândeşti că talentul nu-ţi garantează petrecerea veşniciei în rai, unde intră numai oameni de caracter.
Sau nici măcar în cazul ăsta, fiindcă pildele biblice spun că şi dacă la un moment dat (fie şi în ultimul) te căieşti pentru caracterul tău mizerabil eşti primit de Sf. Petru.
În lumea noastră (singura de a cărei existenţă suntem siguri) niciun talent nu e degeaba. Oamenii de talent sunt mult mai apreciaţi (făcându-se abstracţie de părţile negative ale caracterului lor) decât cei care sunt doar nişte anonimi oameni de caracter. Ca să nu mai spun că oamenii de talent lasă în urma lor creaţii artistice sau alt gen de realizări utile urmaşilor pentru care numele le e cunoscut şi elogiat secole de-a rândul, indiferent de trăsăturile lor de caracter. Chiar şi geniile răului rămân în istorie.
Oricare i-ar fi caracterul, un om de talent e demn de admiraţie.
Iar caracterul ireproşabil e o raritate. Nu se spune degeaba că orice om are preţul lui (preţul contra căruia îşi încalcă principiile morale sănătoase).
Şi gata, n-are rost să mai lungim discuţia, că oricum e pierdere de vreme să-ncerce cineva să te scoată pe tine din ale tale.
Amesteci lucrurile şi în privinţa falsificării. Una e să copiezi la şcoală şi să chiuleşti de la ore şi alta să-ţi falsifici diploma. Când chiuleşti nu falsifici nimic şi când copiezi doar iei o notă bună nemeritată, ceea ce nu înseamnă nici măcar că eşti tufă de Veneţia la materia respectivă, dar când îţi falsifici diploma nu minţi doar un profesor, ci o lume întreagă; şi practici o meserie pentru care nu eşti calificat şi mai curând sau mai târziu faci erori dezastruoase.
Şi dacă eşti neşcolit sau treci prin şcoală ca gâsca prin apă poţi face erori dezastruoase, oricât de inteligent ai fi – mai ales dacă ai impresia că inteligenţa ta nativă îţi poate suplini toate lacunele, făcându-te infailibil.
@Aldus
Ooo!… Ai mai trântit o perlă care dovedește calitatea ta umană: deci ăla, impostorul, nu e pramatie fiindcă și-a falsificat statutul intelectual (diploma), e pramatie pentru diverse alte apucături?!
Îi minimalizezi fapta comisă, fiindcă și tu, la rândul tău, te dai drept inginer în mediul virtual (poate și-n real?!) și ți se pare ok să te pretinzi altceva decât ești. Asta nu denotă doar imoralitate severă și infatuare bolnăvicioasă. Mai dovedește și dispreț total față de oamenii care au studiat, s-au specializat într-un domeniu, știu pentru că au învățat, au muncit cu creierul, nu cu cârca să învețe, și își asumă responsabiltatea cunoștințelor lor în acel domeniu.
Tu, dacă doar te-ai plimbat pe strada universității, crezi că ești egalul ălora care și-au tocit coatele și mințile, pe băncile școlii. Deși, în adâncul tău, e înrădăcinată frustrarea, te roade invidia, te lupți cu complexul de inferioritate, fiindcă altfel nu te-ai da drept ce nu ești.
Zici că ai cunoscut mulți inși cu 4 clase, brici de inteligenți? Cam câți, de-ăștia de la coada vacii, care s-au oprit cu învățatul la Abecedar și tabla înmulțirii? Îți spun eu câți: cam câte fete, „vulgare și nevulgare”, ai cunoscut, de-a lungul vieții tale, în sens biblic.
[…] de complexe de inferioritate, în cei 27 de ani în care am lucrat într-o fabrică am avut timp berechet să constat că o […]
Caracterul frumos sau urat vine din felul in care ne raportam prin ganduri si convingeri la lumea in care traim si se manifesta in exterior prin vorbe si actiuni. Nu vine din exterior, cum zice dam167 de vestimentatie, ca de-aia exista vorba ca haina nu face omul si nici nu este definit de altii cum zice Renata ci este format in interactiune cu altii. Altii pot provoca reactii ce pot avea sau nu legatura cu caracterul nostru dar exista si alti factori ce ne fac sa ne manifestam intr-un anume fel. Caracterul nu este ceva pe care sa-l imbraci/dezbraci in functie de imprejurari, acesta este o componenta a eului nostru interior, el exista sub o forma sau alta. Pustnicul din exemplul Renatei are si el caracter frumos sau urat pentru ca acesta nu depinde de locul in care traiesti si nu trebuie sa se manifeste ca sa existe. Caracterul are aceeasi definitie in toata lumea, nu este ceva cameleonic. Cauti definitia in swahili, o sa fie aceeasi ca in germana.
Toate definitiile stiintifice atribuie unui om cu caracter calitati precum onestitatea, sinceritatea, altruismul iar unui om fara caracter ii sunt atribuite ipocrizia, mincinuna, egoismul, narcisismul samd. Caracterul frumos sau urat ne apropie si ne desparte de oameni.
Relatat la lipsa de caracter a unor geniali ce daruiesc lumii creatii unice (aici nu ma refer numai la artisti, ma refer si la cei care au construit si construiesc o lume plina de lucruri ce ne fac viata mai usoara) trebuie sa separam omul de opera lui. Nu ca sa favorizam pe cineva anume ci pentru ca fara ei lumea ar fi mai saraca si mai inapoiata. Poate pare un compromis dar daca ne intoarcem spre noi insine o sa vedem ca pe ici pe colo, nici imaginea noastra nu este chiar una imaculata si ca multi dintre noi nu contribuim cu nimic la o lume mai buna.
Stiu, exista cazuri extreme, ca cel al artistului pedofil cu lucrari extraordinare dar inspirate din actiunile lui pedofile. Asa ceva iti este greu sa privesti si sa admiri. Daca o faci, devii scarbit de tine insuti.
@Vero
În sfârșit ți-ai explicat punctul de vedere. Dacă făceai asta de la bun început, n-am fi pierdut atâta timp.
Îmi propui o perspectivă pe care, din lipsa unui cuvânt mai potrivit, o s-o numesc mercantilă și orientată spre părerea celorlalți despre noi. Acel „degeaba” nu se referă la vreun folos material sau de imagine, prezent sau viitor, ci la calitatea ta de om. De asta ți-am spus, într-un comentariu mai hăt, că-ți rămâne să intuiești care e criteriul după care vax-albina a plasat caracterul deasupra talentului literar. Cu siguranță că nu e modul în care ne privesc ceilalți, aprecierile de care ne bucurăm sau cum rămânem în memoria colectivă (chestii care, din perspectiva mea, sunt cvasi-irelevante). 😉
Când copiezi, falsifici o notă. Nota respectivă contribuie la medie, care contribuie la media generală, care poate fi un criteriu pentru accesul la etapa următoare de învățământ sau la un interviu de angajare. În plus, ai văzut serialul Suits? Consideri că personajul principal, care profesa ca avocat fără să aibă o diplomă, pe baza unei minciuni, era lipsit de caracter? Sau că nu era calificat pentru jobul respectiv? Mai notează că eu n-am afirmat că falsificarea unei diplome este ceva lăudabil sau că toți falsificatorii sunt oameni de caracter. Am zis doar că nu i-aș considera pe toți în mod automat lipsiți de caracter și că trebuie văzut care este contextul.
@Renata
Legat de caracterul sau lipsa de caracter a celui care și-a falsificat un act sau o diplomă, vezi ultima parte a răspunsului meu de mai sus, adresat lui Vero.
Unde m-am dat drept inginer? Sau drept ceva ce nu sunt? Dă-mi un singur exemplu.
Bunicii mei, de pildă. Și mulți vecini de-ai lor, de la țară. Mi-am petrecut bună parte din copilărie acolo.
Nu mi-ai răspuns la întrebarea cu copiatul la școală.
@MM
Frumos spus. N-am avut timp, dar sper să discut cândva și definiția cuvântului caracter (într-un articol dedicat special acestui lucru). Pentru că dexul spune clar: trăsături psiho-morale. Așadar, pentru ca o calitate să țină de caracter, trebuie să aibă o componentă morală. Modul în care te îmbraci și gradul de inteligență nu țin de caracter. Și nici locul geografic în care te afli.
Bine, m-am băgat și eu ca prostul înainte, neștiind că o să generez atâtea reacții adverse de la niște oameni cu ceva viață și lectură la activ. Dacă aș fi știut, cu asta aș fi început, cu definiția din dicționar. Ca să stabilim mai întâi clar termenii pe care-i folosim.
Chiar contează?!
Nu, n-am copiat din două-trei motive:
1) Am învățat suficient de conștiincios ca să nu fie nevoie;
2) Nu m-a înzestrat Bunul Dumnezeu Cel Iubitor de Toți cu poker-face;
3) Când faci fițuici, conspectezi materia. Și, de îndată ce ți-ai făcut un conspect atât de rezumativ și bazat pe asociații de idei, de fapt, ai înțeles și, prin urmare, ai învățat.
În filmul Suits, care e film de ficțiune (nu ziceai tu că din ficțiune nu înveți nimic?!), personajul principal e construit așa, să fie simpatic și iertabil pentru memoria lui fotografică, în contextul scenariului. Legal, însă, e un tip care a comis o fraudă.
Ai văzut Rain Man? Crezi că toți autiștii sunt așa de simpatici ca Dustin Hoffman în rolul unui „oligofren calculator”? Nu. Sunt aproape imposibil de stăpânit, gestionat, interacționat cu ei. Dar filmul cerea un personaj care să stârnească empatie și a reușit. Viața bate filmul. De obicei. Și gustul pe care-l lasă e amar.
@Aldus
Referitor la ultimul răspuns pe care i-l dai lui Meme: modul șfichiuitor-ironic în care îți imaginezi că îi altoiești pe cei mai citiți decât tine e doar jalnic.
Atâta vreme cât nu știi ce e: un hormon, o enzimă, un co-factor, un mediator, un catalizator (și ce fac ei în chimismul creierului sau în organism), atâta vreme cât admiri și explici piesele unui puzzle, fără să fii capabil să le asamblezi, abține-te de la aprecieri. Pari doar ridicol și ignar. Pe bune! Și mica ta încercare de-a lăsa de înțeles că vei fi fiind vreun absolvent de studii superioare modest, care nu se declară cât de intelectual cu patalama este, ca să nu-și complexeze interlocutorii, e o mizerie. Nicio facultate nițel începută nu echivalează cu o facultate absolvită. Cu diplomă. Livrată de rectorat. În original. Nu plastografiată.
Jignești, prin simplele tale bășini intelectuale, oameni care și-au câștigat, legal, ca specialiști în domeniul lor de studiu, cu foarte multe nopți nedormite în favoarea învățării, dreptul de-a ocupa un anume loc în societate.
Ai ocupat și tu unul, de manipulant de lădițe, care e absolut util și onorabil, dar ego-ul tău bolnav ți-a șoptit că meriți mai mult. Chiar dacă nu te bazezi pe nimic. Și așa ai ajuns un vai-de-steaua-ta, care vorbește, în orb, pe net, despre bărbăție, responsabilitate, misoginism și câte și mai câte. Până sună administratorul la ușă să-ți ceară întreținerea pe ultimele șase luni.
Încetează cu fanfaronada! Devii, pe o scală de la 1 la 10 între detestabil și scârbos, de nota 10.
P.S.: Nu mi-ai spus ce e AF și FMM.
Aldus, pe vemea când am fost eu la şcoală, accesul la etapa următoare se făcea ca urmare a unui examen. Nu se ţinea cont de notele luate în timpul anului. Puteai să termini şcoala generală cu zece pe linie şi să nu intri la liceu dacă nu aveai o medie competitivă la examenul de admitere. La fel şi în cazul admiterii la facultate: contau doar notele de la examen, nu interesa pe nimeni ce note ai avut în liceu. Aşa că, recunosc, ţi-am răspuns fără să ţin cont că acum s-au schimbat lucrurile. Însă chiar şi acum copiatul la şcoală e incorectitudine minoră comparativ cu falsificarea unei diplome.
N-am văzut serialul Suits. Dar, oricum, cu o floare nu se face primăvară. Discuţiile la modul general nu se poartă luând excepţiile drept exemplu.
“Mercantil” nu e nici pe departe un cuvânt potrivit pentru ceea ce am afirmat eu. Ţi-am mai spus, mai uită-te prin dicţionare.
Discuţia despre talent şi caracter se referă exact la modul în care te vede restul lumii; dacă nu m-a lăsat de tot memoria, a pornit de la părerea mascată a vax-albinei despre Renata.
@Renata
Legal a comis o fraudă, dar pe noi nu ne interesează aspectul legal, ci aspectul moral. După cum îți spuneam mai devreme, legile nu sunt întotdeauna morale. Ele tind să se plieze pe niște principii morale, dar reușesc mai mult sau mai puțin. (Gândește-te, de pildă, la legile Germaniei naziste: cât de morale erau ele?) Așa că nu are sens să discutăm despre aspectul legal aici. Te-am întrebat dacă avea caracter, nu dacă încălcase legea.
Și ai dreptate: nu toți falsificatorii au o memorie fotografică și nu toți autiștii sunt la fel de simpatici ca personajul lui Dustin Hoffman din Rain Main. Dar am generalizat eu undeva? Din câte am impresia, tu ești cea care face generalizări, spunând că toți falsificatorii sunt lipsiți de caracter. Eu am zis că ar trebui văzut de la caz la caz. Deci, eu nu generalizez. Știu că mulți sunt imorali. Nu vedem câți plagiatori sunt în politică, ca să dau un exemplu arzător, la ordinea zilei? Dar consider că nu poți stabili o regulă absolută și rigidă în acest sens și că există și excepții (asemănătoare celei din Suits, dacă vrei). Tu însă ești cea cu regula și norma și tot ce încalcă regula este automat rău, indiferent de context. Tu ești omul regulei și normei. Niciodată n-ai copiat, că aia era regula. Niciodată n-ai trecut pe roșu. Și firește că, atunci când cineva îți spune că regula nu e întotdeauna echivalentă cu morala, e ca și cum ți-ar sabota întregul eșafodaj pe care se bazează stima de sine. Păi cum, ai respectat degeaba aceste reguli? Nu mai au aceeași valoare morală pe care le-o atribuiai înainte? Unul care nu le-a respectat poate fi egalul tău? Așa că sari la gândul respectivului (în speță, al meu).
Nu îmi imaginez că altoiesc pe nimeni. Asta e realitatea, asta e impresia mea din acest moment, de după ultimele discuții.
Poate că nu știu ce e un hormon sau o enzimă (ești sigură că nu știu?), dar discuția era despre caracter. Când o să discutăm despre hormoni și enzime, vom vedea. Ca să-ți întorc perla: atâta vreme cât nu știi ce-i ăla caracter, ce rost are că te pricepi la hormoni și enzime?
S-o crezi tu că nu pot asambla piesele unui puzzle. Aici se manifestă de fapt incapacitatea ta de a gândi abstract. Poate cândva o să-ți explic.
Și nu găsești că-i sănătos și binevenit ca respectivii super-specialiști cu egourile umflate de atâtea ore de studiu să fie ofensați din când în când (că jigniți e prea mult spus), pentru sănătatea lor psihică? Nu găsești că-i chiar salutar? Să știi că dacă n-ai avea niciun dezechilibru interior, nu te-ar putea jigni sau ofensa nimic. Gradul în care te simți jignită sau ofensată e direct proporțional cu gonflarea egoului. Fii mai modestă și n-o să te mai jignească nimic.
Pe mine de exemplu mă doare la bască că mă numești în mod obsesiv manipulant, chit că n-am fost niciodată.
PS: Ți-am spus. Iată că ai sărit peste acel comentariu.
@Vero
Păi, nici n-am zis că se face primăvară cu floarea aia. N-am generalizat și nici măcar n-am discutat cazul general. Am zis doar că nu poți da o regulă absolută și rigidă, care să excludă orice excepție (cum am impresia că face Renata). Că simplul fapt că ai copiat sau falsificat ceva nu înseamnă, automat, obligatoriu și în toate cazurile, că ești lipsit de caracter. Atât am zis și nimic mai mult.
Știu ce înseamnă mercantil și am reflectat la asta înainte să-l scriu.
O fi pornit discuția de la părerea vax-albinei despre Renata, dar discuția nu era despre părerea noastră despre ceilalți, ci despre caracter. Iar caracterul e imun la opiniile altora despre noi. De exemplu, dacă tu ești un om de caracter, rămâi om de caracter chiar dacă o traducătoare cu care te afli în competiție plătește o campanie publicitară defăimătoare la adresa ta, în urma căreia milioane de români ajung să te considere o ființă lipsită de caracter.
Aldus, trebuie să recunosc că eşti un mare maestru al răstălmăcirilor.
Aldus, m-am oprit din citit cu atenție pe unde zici că nu toți falsificatorii sunt lipsiți de caracter. Ba da! Toți falsificatorii, plagiatorii, hoții intelectuali sunt lipsiți de caracter și numai buni să stea la mititica.
Apoi, pe diagonală, am văzut următoarea enormitate: „eu niciodată n-am copiat, că aia era regula”. Nu, idiotule! Eu n-am copiat fiindcă n-am simțit nevoia. Am făcut față testelor și examenelor fără să copiez. Nu din supușenie tâmpită față de reguli, n-am copiat!
Înțeleg că tu ești fiert pe încălcat reguli și fentat legi!
Moralul penisului, care ești!
Dai niște recitaluri de imbecilitate absolută!
@Vero
Sau poate tu te exprimi echivoc? Ce vrei să înțeleg din „discuţia despre talent și caracter se referă exact la modul în care te vede restul lumii”, dacă nu exact ce-am înțeles și contrazis mai sus? Discuția despre talent și caracter se referă la talentul și caracterul pe care le ai, nu la cât talent și caracter crede lumea că ai avea. Cum să fie despre modul în care te vede lumea? Ce s-ar putea înțelege, altceva, din ce-ai scris? Mai ales că anterior ai pus accentul pe percepția lumii despre tine, pe cum te văd alții că ești și pe cum îți iartă sau nu unele defecte de caracter în funcție de cât talent ai. Eu când zic caracter mă refer la caracter. La caracterul tău. Ăla real, pe care îl ai. Nu la imaginea pe care și-ar putea-o forma unii și alții despre caracterul tău. Nu la ce cred alții că ai avea. Ci la ce ai, efectiv. Mai simplu de atât nu știu cum să-ți zic.
Cât despre prima parte, cu floarea care duce sau nu la apariția primăverii, ia fii atentă la ce zice Renata dinjos:
Eu n-am făcut decât să contrazic această afirmație a Renatei. Nimic în plus. Așadar, afirmația ta „cu o floare nu se face primăvară” nu vine cu nimic în contradicție cu ce spuneam eu. 😉
@Renata
Inclusiv protagonistul ăla simpatic din Suits? 🙂
Dacă citești pe diagonală, de ce te mai miri că vezi enormități? Citește integral cu atenție și poate o să îți apară o imagine mult mai proporțional dimensionată. Iar dacă nici atunci, poți reveni s-o discutăm.
Și relaxează-te, că pari să ai o criză de nervi – tocmai la articolul cu titlul ăsta.
@Renata
Iti bati gura de pomana. Pentru Aldus (si aparent si pentru MM), caracterul este ceva divin. Nu tine de context, de biochimie, de epigenetica etc. Il ai sau nu-l ai. Si mai tine si de morala, care, iarasi, in acceptiunea lui Aldus, este universala. Iar aici se termina discutia. Ne va scrie el intr-un articol viitor ce este caracterul, unde bineinteles ca va avea si dreptate absoluta, iar daca nu suntem de acord cu el, isi va intari convingerea ca suntem prosti.
@Vero
Este doar campionul pe sate la trolling.
Pana una alta, un copil de … 5 ani, sa zicem, care vede la el acasa ca tati bea si mami il injura, sau ca tati o bate pe mami, cand se va duce la gradinita si va lovi prima fata, ca deh, asa a vazut acasa, da dovada de caracter sau nu? Sau caracterul “apare” mai tarziu?
Daca cineva “de caracter” face un gest reprobabil la un moment dat, isi pierde caracterul? Pentru mine, care-l surprind exact in momentul critic, este suficient sa-mi formez o parere si sa pun o eticheta. Mai ales daca nu-l cunosc.
Pana vom fi capabili sa trecem in planul “caracterului”, daca exista asa ceva, si sa si intelegem ce e acolo, prefer sa ma raportez la chestiile mundane.
Ce înțelegi prin „caracterul este ceva divin” și prin „caracterul depinde de context”?
Spune-mi tu. Ca peste tot unde raspunzi, nu spui nimic despre formarea caracterului. Mai mult decat atat, vorbesti despre oameni care “chiar il au”. De unde il au? De unde stii ca-l au? Scrie pe fruntea fiecaruria? Nu stiu sa fie ereditar sau sa se vanda la colt. Daca nu l-ai dobandit prin educatie, prin experiente de viata, prin intelegerea ta si a felului cum fonctioneaza lumea, ramane o singura varianta. Cea divina. Sau varianta pe care o propui tu, dar pe care se pare ca nimeni n-o intelege…
Exact ce am spus in exemplul cu copilul. Pe care-l poti extrapola in o gramada de alte situatii. Daca pornesti de la premisa mea de definire a caracterului, atunci un copil crescut intr-o familie abuzatoare va avea un comportament total diferit decat cel care creste intr-o familie… normala. Contexte diferite.
Sau daca eu te vad pe cineva cand face o magarie, si doar atunci, n-o sa am cea mai buna parere despre el/ea, indiferent cat caracter are acasa. Si invers, daca face o fapta buna, cand e de fapt o persoana josnica. O sa spui ca m-am pacalit, si ai dreptate, dar tu esti un tert in ecuatia asta. Pentru mine, lucrurile s-au stabilit atunci. Habar n-am cum esti tu, de fapt, mie mi-a fost suficient acel moment. Si oricum, nu pot sa vad caracterul cuiva decat prin ceea ce face el, trecut prin filtrul meu propriu. Degeaba vii tu sa-mi spui ulterior ca, de fapt, e altcumva.
Ziceai pe undeva ca fericirea si stresul nu tin de caracter. Ok, pot admite asta. Dar de cat caracter crezi ca pot da dovada niste oameni complet depresivi si vesnic stresati? Sau niste oameni predispusi la violenta?
@Liviu
Aldus n-are decât noțiuni teoretice, imagini calchiate din filme și filozofii gen Osho.
Păi, îți imaginezi ce înțelege el despre caracter, din moment ce crede că nu contează ce cred/văd/apreciază ceilalți, contează dacă îl ai sau nu.
Tocmai ce-i explicasem că în pustie, adică în afara societății, caracterul nici nu există, din moment ce nu-l poți manifesta, valoriza…
La Aldus, caracterul e ca un briceag elvețian: ai sau n-ai. Briceag. Poate ești paralizat, poate ai ambele mâini în gips… nu contează! Tu ești posesor de briceag.
P.S.: Am început Behave, dar trebuie citit cu creionul în mână. Oricum, e senzațional Sapolsky. Nu e, evident, pentru Aldus, fiindcă el e feliator de meserie, Sapolsky e integrator de științe.
@Liviu
Cred că suntem liberi să ne alegem ce subiecte dorim. În articolele precedente nu am tratat deloc formarea caracterului – nici măcar nu m-a interesat aspectul ăsta. Așa că de ce să vorbesc despre el în răspunsuri?
Îmi pui niște întrebări bizare. De unde știu că Popescu are caracter? Sau că Ionescu are caracter? Asta mă întrebi? Nu știu. Dar ce contează? Discutam despre caracter, nu despre Popescu sau Ionescu.
Bun, dar eu n-am zis cum l-ai dobândit.
În primul rând, pornesc de la definiția din dicționar, nu de la definiția lui Liviu. E mai tare definiția ta decât cea din dicționar? În al doilea rând, ce legătură are asta cu ce înseamnă caracterul, bre om bun? Deci. Să zicem: un copil crescut într-o familie de oameni cumsecade va deveni cumsecade. Un copil crescut într-o familie de infractori va deveni infractor. Asta zici tu. Bun, și? În articolele precedente n-a fost vorba despre lecții de parenting. Ci despre ce-i caracterul. La obiect, primul copil (cel cumsecade) are caracter, în timp ce al doilea (infractorul) n-are. Din perspectiva articolelor precedente, asta-i tot. Ce mă intersează cum a ajuns primul să aibă și al doilea să n-aibă caracter? Că nu despre asta era vorba. Era vorba despre ce înseamnă caracterul și cât cântărește el în balanța ființei tale, nu despre cum ai ajuns să-l ai sau să nu-l ai. Despre ce-i mai important: caracterul sau talentul literar. Sau inteligența. Sau altceva. Și nu despre cum ai ajuns să ai caracter, să fii talentat sau să fii inteligent. Îmi faci impresia că nici măcar n-ai înțeles ce-am scris până acum. Vii cu subiecte care nici măcar n-au fost în discuție.
A, vrei să zici că caracterul depinde de context pentru că formarea celor doi copii din exemplul tău depinde de familia în care a crescut fiecare? Dar eu nu discutam despre formarea caracterului, ci despre semnificația acestui cuvânt. Care nu depinde de contextul celor doi. Caracterul (definiția din dicționar a cuvântului caracter) nu depinde de cum a fost crescut X sau Y.
Cui îi pasă de asta? Eu discutam despre caracterul respectivului, nu despre cum îl vezi tu sau cât de corect îi apreciezi acest caracter pe baza experienței avute cu el.
De ce tot duci discuția în direcția asta, a cum poți tu să vezi caracterul cuiva? De ce-i așa de important să-l vezi tu? Poate e cineva pe care nici măcar nu-l cunoști și atunci habar n-ai dacă are sau nu caracter. Discuția era despre faptul că dacă respectivul nu are caracter, degeaba e talentat sau inteligent. Ce contează că tu nu-l cunoști sau că ai o părere corectă sau greșită despre el? Discuția nu era despre părerea ta sau părerea altora despre el.
La prima întrebare, nu știu. Teoretic, n-ar trebui să aibă legătură. Sau: dacă ai caracter, treci orice probă (inclusiv proba stresului și a depresiei). La a doua întrebare, dacă ești predispus la violență, atunci nu ești un om de caracter. Caracterul e incompatibil cu violența.
@Renata
Osho e genial.
Așadar, tu te ghidezi în viață după părerea celorlalți despre tine și nu după niște principii imuabile (și invizibile). Important este nu cum ești în realitate, ci cum te văd și apreciază ceilalți. Asta contează pentru tine. Ce să zic, frumos…
Deci, dacă o blondă nu mai are pentru cine să-și împletească părul în cosițe din cauză că s-a mutat în pustiu și n-o vede nimeni, după logica ta ea își pierde calitatea de a fi blondă iar părul ei încetează să mai fie galben…
În plus (sau în minus), enunțul tău conține o contradicție logică. Prima afirmație: „caracterul nici nu există”. A doua afirmație: „din moment ce nu-l poți manifesta”. Observi contradicția? Pe cine nu-l poți manifesta? Pe caracter. Deci, îl ai. Nu-l poți manifesta, dar îl ai. Că dacă nu l-ai avea și n-ar exista, n-ai putea să afirmi despre el că îl poți sau nu-l poți manifesta. Faptul că nu-l poți manifesta implică faptul că el există (chiar dacă nemanifestat).
Dacă nu vrei să pui mâna pe manualul ăla de logică…
@Aldus
Asa este.
@Renata
Da, e de citit cu mai multe resurse langa tine 😀 Dictionar, cateva enciclopedii, creion si caiet, etc. De-aia am zis ca poate tie ti-e mai usor, fiind mai aproape de domeniul tau.
Daca ai timp sa-l si asculti, n-o sa regreti.
@Liviu
Nu mă speria! Deocamdată merge cursiv. Îmi subliniez idei principale și fac niscai adnotări pe manșeta paginii. Încă n-am nevoie de dicționare și enciclopedii. Urmează?!
Știu că sunt nesimțită și fac pe proasta, dar, la tot manifestul pe care ți l-a scris Aldus, în replică, ai doar un „Așa este”? 🙂 🙂 🙂
Și eu m-am mirat, dar se pare că a rămas fără replică. Dar același lucru se poate spune și despre tine.
@Renata
Eu am avut… 😁 Multe substanțe și termeni de specialitate pe acolo.
Am obosit. Iar Aldus oricum nu ascultă. Sau ascultă ca să aibă ce contrazice…
Lasă asta. Eu ți-am pus niște întrebări punctuale. Dacă sunt prea multe, răspunde la una singură și o discutăm pe aia până ajungem la un consens.
Eh, lasa si tu. Am avut destule ocazii de consens. Nu esti de acord cu ce am scris, sa fii sanatos.