Bancherul la concert

Președintele unei companii bancare a primit un bilet la „Simfonia Neterminată” a lui Schubert. Fiind ocupat, i-a oferit biletul managerului zonal. A doua zi, președintele l-a întrebat pe manager ce impresie i-a făcut concertul. Drept răspuns, a primit următorul raport:

1. Pentru o perioadă considerabilă de timp, cântăreții la oboi nu au avut nimic de făcut. Numărul lor ar putea fi redus și munca lor distribuită restului echipei, reducându-se astfel momentele de inactivitate.

2. Toate cele 12 viori cântau partituri identice. Asta pare o duplicare ineficientă a muncii, așa că numărul membrilor din compoziția orchestrei ar trebui redus drastic. Dacă chiar este necesar un volum sonor mare pentru anumite partituri, efectul s-ar putea obține cu ușurință folosindu-se un amplificator.

3. În cântatul semitonurilor s-a investit prea mult efort pentru un plus de rafinament perceptibil doar de către cei cu o ureche muzicală fină. Drept urmare, ar fi recomandabil ca toate semitonurile să fie rotunjite la cea mai apropiată notă. Dacă s-ar face asta, atunci s-ar putea renunța la instrumentiștii experimentați, care ar putea fi înlocuiți cu instrumentiști începători mult mai ieftini.

4. Nu există niciun beneficiu în repetarea de către corn a partiturilor deja cântate la intrumentele cu coarde. Dacă aceste pasaje redundante ar fi eliminate, durata concertului ar putea fi în mod eficient redusă de la 26 de minute la 8 minute.

5. În concluzie, dacă Schubert ar fi acordat atenție aspectelor menționate mai sus, probabil că ar fi reușit să își termine simfonia.

(culeasă de pe rețelele sociale și ajustată ușor)

8 Replies to “Bancherul la concert”

  1. Pălărie-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i. Îți scapă gândirea corporatistă, orientată spre economii, reduceri de costuri și profit. Patul procustian al oamenilor de afaceri și al bancherilor care măsoară totul (inclusiv arta) prin lentila îngustă a targetului, eficienței, banilor. Care nu pot admira o operă de artă fără să le apară în minte cuvinte precum rentabilitate sau productivitate. Care spun că timpul înseamnă bani.

  2. Am inceput sa ma intreb daca acest gen de text de pe retele, este creat de un om sau de o masina. Din pacate nu am cum sa descopar. Oricum, ii vad pe bancheri cumparand ‘arta’, asa, ca investitie pentru zile negre! 🙂

  3. Sau din snobism. Să se laude că au cele mai scumpe picturi, deși nu înțeleg nimic din ele.

  4. Aldus, ai ascultat măcar prima parte a neterminatei?
    Și nu ți s-a umplut sufletul de uimire? N-ai fost înfiorat de atâta frumusețe? Nu ți s-a părut că Dumnezeu ar putea fi invidios pe Schubert?
    Dacă nu, adică n-ai ascultat-o, doar ai pus – tehnic, documentaristic – linkul spre ea, atunci ești oarecum iertat. Pe principiul „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce vorbesc!”
    Dar dacă ai ascultat-o, măcar primele 3-5 minute, și ai considerat că maculatura de glumă care a bântuit rețeaua de socializare merită șeruită, atunci, să mă ierte Dumnezeu, dar Tipul Ăsta chiar e iubitor și iertător, fiindcă, în locul Lui, eu chiar îți dădeam un delete de nu te vedeai!…
    Umorul, lipsit de vulgaritate (desigur!), al anonimului care s-a dat glumeț în cazul de față, e mai tragic decât umorul de autobază.
    Și tu ai achiesat la el?!

  5. Am ascultat-o pe toată. Chiar mă întrebam când (și dacă) o să apară cineva care o să zică ceva și de simfonie, nu doar de glumă.

    Și da, este minunată. Mă bucur că-ți place. Este divină, dacă vrei. 🙂 Dar nu înțeleg ce ai cu gluma. Poate ești bună să-mi explici. Eu cred că, dimpotrivă, faptul că simfonia e atât de frumoasă legitimează cu asupra de măsură gluma de față. Pentru că gluma nu face mișto de simfonie; gluma face mișto de bancheri, de afaceriști, de manageri etc care nu înțeleg arta. Și cu cât muzica e mai frumoasă, cu atât contrastul dintre ea și răspunsul acelui manager e mai strident.

    Adică, noi aici nu râdem de Schubert; noi aici râdem de managerul respectiv. De mentalitatea, de perspectiva, de posibilitățile unui astfel de manager.

  6. E, așteptam comentariul ăsta!…
    Acum du-te la stand-up-ul lui Toma, ăla cu Dumnezeu care a făcut vreo opt cai în zilele facerii, și caută să vezi diferența: de ce acolo urmorul e spumos, și aici, la Schubert, e de doi bani. Vezi tu, umorul e ca în muzică: dacă nu cade accentul unde trebuie, ai stricat melodia. Gluma aia VOIA să facă mișto de bancheri/afaceriști care văd totul, inclusiv arta, prin ochelarii lor de cal – costuri mici, profit mare. Dar face mișto doar de prostia omenească (în sens de incultură crasă), care se aplică tuturor. Există un anume parcurs, rafinat, pe care „glumețul” trebuie să-l urmeze, lăsând, în fiecare secundă, interlocutorului, de înțeles că și el, povestitorul, știe că glumește. Făcătorul de glumă trebuie să știe până unde poate face pe prostul, fără să rămână prost. Or, în gluma pe care ne-ai pus-o la dispoziție, sunt cel puțin trei momente în care invenbtatorul ei nu face pe prostul, e chiar prost. Și gluma se stinge. Rămâne doar întunericul prostiei, absolut neinspirat.
    Dar, ca să înțelegi această tristețe, trebuie să știi ce e ăla semiton.

  7. Ca să vezi chestie, mie mi-a plăcut gluma de mai sus și nu mi-a plăcut bășcălia ieftină, stupidă și disprețuitoare pe care tu o numești umor spumos a lui Toma. Bine că măcar muzica ne-a plăcut amândurora.

Leave a Reply