În ultimul lui articol, Domnul Goe spune că fiecare om are, pe lângă istoria vizibilă a acțiunilor din viața lui, o poveste sau țesătură interioară, bazată pe întâmplări, semi-întâmplări și ne-întâmplări aparent minore și nesemnificative, care îi alimentează o lume a fanteziilor ce poate fi, pentru el, chiar mai importantă decât cartea de vizită a faptelor sale concrete. Și se și ne întreabă cum s-ar putea transforma această colecție de amănunte pur subiective într-o poveste de succes, iar eu adaug că fie în proză, fie pe ecranul televizorului.
Ce mi-ar plăcea mie să aflu ar fi care este ingredientul de bază, esențial, decisiv, în aceasta ecuație al cărei rezultat este capodopera, acceptată si validată de public. Este talentul (sau geniul) creatorului suficient pentru a scoate o operă de artă, indiferent de conținutul si calitatea amănuntelor si a fanteziilor folosit ca pretext? Sau nu?
În opinia mea, e dificil să fructifici artistic „forfota lăuntrică” produsă de vocile din conștiința personajului principal dacă aceasta nu are și o finalitate practică, adică dacă rămâne la nivel pur interior, iar rezultatul, în cazul ideal, va fi un film de tipul lui Amelie, de o sensibilitate aparte, dar care sensibilitate îl va predispune la a fi gustat doar de către o anumită categorie de public (evident, mai sensibil). Totuși, să notăm că (în cazul fericit e bine:) Amelie a avut succes atât la critici cât și la public. Să investești 10 milioane și să obții 174 nu-i puțin.
Dincolo de asta, cred că este posibil să fructifici, ca printr-o șmecherie, nu fanteziile din conștiința protagonistului (sau personajului pe care-l ai tu în vedere ca subiect al operei tale), ci fanteziile din mintea și sufletul spectatorului. Cum poți face asta? Păi dându-le glas, adică făcându-le să prindă viață, că de asta se numesc fantezii. De exemplu, poate că spectatorul a trecut cândva, într-o gară, pe lângă o fată senzuală și frumoasă, care i-a captat atenția și a lăsat o urmă în el, făcându-l să viseze la cum ar fi fost dacă… O mică fărâmă din ceea ce constituie acea lume lăuntrică de care vorbește Domnul Goe. Ei bine, în film, fata frumoasă își întoarce capul după personajul principal, ei intră în vorbă și fantezia prinde contur, devine realitate. Sigur, o realitate în film, dar orișicum, spectatorul are posibilitatea să o trăiască (și să-și vadă fantezia împlinită) măcar la nivel empatic, pierzându-se în personaj. Că asta face magia unui film sau a unei cărți: îți dă posibilitatea să explorezi noi tărâmuri și dimensiuni, precum și noi trupuri sau ipostaze umane, ca și cum ai fi acolo, ca și cum ai fi altcineva, făcând pe moment abstracție de realitatea ternă din jurul tău.
Cu cât mai mulți spectatori vor rezona cu fantezia exploatată artistic în cadrul operei sau filmului respectiv, cu atât filmul va avea un succes mai mare. De asta sunt atât de populare filmele cu super-eroi: pentru că mai toți bărbații adulți de azi sunt, la nivel intelectual, niște bieți băiețași care visează să-i poată zdrobi în bătaie pe cei mai redutabili adversari, salvând totodată lumea și universul. În particular, asta ne arată și că această lume lăuntrică a noastră, constituită din mici trăiri, fantezii și amănunte nesemnificative, nu este atât de singulară pe cât o credeam, în sensul că foarte multe grupuri de oameni vor împărtăși adeseori aceleași tipuri sau game de fantezii, chiar dacă fiecare individ le va privi ca fiindu-i proprii și unice. Și că, la nivel esențial, aceste mici amănunte și fantezii se grupează în jurul unor simboluri arhetipale profund înrădăcinate în subconștientul fiecăruia dintre noi.
Ca o mică observație aici, faptul că atât de multe femei se uită la comedii romantice sau siropoase în timp ce atât de mulți bărbați vizionează producții pornografice ne arată și o repartizare pe sexe a unor astfel de fantezii.
Și dacă vrem să folosim această șmecherie pentru a ne întoarce de unde am plecat, adică pentru a crea o operă de succes pe baza trăirilor unui anume protagonist, sau ale noastre, tot ce avem de făcut este să le redăm într-o manieră care să le facă să rezoneze cu acele simboluri generale și deci cu lumea lăuntrică a cât mai multor spectatori, care astfel să poată fi „mișcați” de acel film. Ușor de zis, mai greu de făcut (nu toți artiștii sunt la fel de talentați), dar cel puțin cu ocazia asta am înțeles că există anumite rețete universale (sau trope, cum le zicea Mircea Popescu) ale unei opere care să aibă sens. Demersul nostru s-ar reduce, mai departe, la a identifica cât sens au diverse opere sau filme pe care le găsim interesante și de ce.
Întrebarea cheie rămâne aceasta: este sămânța succesului unei creații artistice plantată în chiar amănuntele/fanteziile pe care artistul le folosește ca pretext (si punct de plecare) în creația sa, sau nu? Ar putea Woody Allen să facă un film comparabil de tare cu talentul din dotare, cu amănuntele si fanteziile d-lui Goe, sau nu? Tu cum consideri?
Desigur, în explicațiile de mai sus nu am făcut nicio diferență între un film epic sau de acțiune (eroul rămâne cu banii și cu fata) și un film să-i zicem liric, în care ni se prezintă mai mult viața lăuntrică a protagonistului. Dar asta pentru că indiferent de gen, ca să aibă succes, ambele tipuri de filme trebuie să găsească acele puncte comune de rezonanță din structura noastră intimă (de spectatori) și să le activeze.
But then again, mă îndoiesc că filmele lui Woody Allen s-ar încadra la ceea ce eu aș numi gen liric. Par exemple, producția „Vicky, Cristina, Barcelona”, ce dă și titlul articolului de pe arcă, e despre un trio romantic și erotic, care devine apoi foursome, prin reapariția fostei soții. Așadar, acțiune cât cuprinde, și încă una la care vibrează tot poporul. Pentru că, spuneți-mi onest: care femeie n-ar visa la o aventură romantică cu un bărbat atrăgător, care pe deasupra e artist, am impresia că bogat, ușor aventurier (pilotează un avion), are o aparentă poveste tragică în spate (fosta soție a încercat să-l ucidă) și e spaniol? Și ce bărbat nu și-ar dori, undeva în visele lui mai mult sau mai puțin secrete, trei iubite care să arate ca Penélope Cruz, Rebecca Hall și Scarlett Johansson? Nu-ți trebuie prea mult geniu ca să constați că nu-ți trebuie prea mult geniu pentru a face din povestea asta un succes. Dar imaginați-vă o poveste cu visul lui Ilie de la sculărie de a-și face lăptărie, precum și ecranizarea ei cu actualul Ilie în rolul principal, având în gură dinte gaură pauză lipsă. Probabil nu la fel de percutantă. Are Woody Allen așa ceva?
Așadar, succesul e asigurat de mai multe ingrediente, care în cazul ideal se completează și împletesc reciproc. În cazul mai puțin ideal pentru artă dar tot bun pentru casa de producție, lipsa ingredientului principal, adică a conținutului, e acoperită cu succes de actori carismatici, efecte speciale și alte asemenea. De poleială. Iar filmul are succes. Pentru că tot fantezii găsim și acolo, dar mai de autobază. Din fericire, destui spectatori care să rezoneze cu ele.
Totul este fantezie. Rambo este fantezia băiatului de a deveni erou și apoi, mai târziu, fantezia adultului de a fi devenit erou. A rămas într-un ungher al conștiinței, ca un vis neîmplinit, ca o aspirație, ca o idee. 100% din spectatorii unui film cu Jason Statham nu sunt Jason Statham. Dar toți și-ar dori să fie. Niciuna dintre spectatoarele lui Jason Statham n-a fost salvată de un viitor iubit deținător de centură neagră din ghearele mafiei. E o fantezie. Așa că sunt fantezii și fantezii, toate crâmpeie din viețile noastre lăuntrice și nemărturisite, fără a avea o corespondență în plan concret, la nivelul istoriei noastre fizice. Din fericire, noi suntem oameni finuți și nu ne uităm la fantezii cu Jason Statham. Noi ne mulțumim cu threesome-uri. 🙂
Pe de altă parte, un film precum „Stalker”, „Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring” sau „Baraka”, care sunt mai sărace în acțiune dar mult mai bogate în metafore și lirism, este mai greu de realizat. În ce privește succesul lor, deși de o calitate incontestabilă, în lipsa departamentului de cosmetică și publicitate de la Hollywood, ele rămân totuși filme de nișă. Și poate, chiar cu o publicitate pe măsura valorii lor, tot de nișă ar rămâne (dacă nu li se cosmetizează forma).
[…] Ingredientele unei o… la Vicky, Cristina, Barcelona […]