În fața legii, de Franz Kafka

(traducere și adaptare după traducerea lui Ian Johnston; am aruncat un ochi și peste traducerea lui Mihai Isbășescu)

În fața legii șade un gardian. La acest gardian vine un om de la țară, care cere voie să intre în împărăția legii. Dar gardianul îi spune că deocamdată nu îl poate lăsa înăuntru. Omul se gândește și apoi îl întreabă dacă i se va permite să intre mai târziu. „Tot ce se poate”, îi răspunde gardianul, „dar nu acum”.

Poarta legii este deschisă, la fel ca întotdeauna, iar gardianul se trage la margine, așa că omul nostru se întinde pentru a vedea ce se află dincolo de poartă. Observând asta, gardianul râde și îi spune: „Dacă te ispitește într-atât, încearcă să intri, în ciuda interdicției mele. Dar ia aminte: eu sunt puternic. Și eu sunt cel mai de jos gardian. La fiecare nouă intrare se află un alt gardian, fiecare mai puternic decât cel de dinainte. Pe al treilea nici măcar nu pot să-l privesc în ochi.”

Omul de la țară nu se așteptase la asemenea dificultăți. Legea ar trebui să le fie în mod egal accesibilă tuturor, crezuse el, dar acum, privind mai atent la paznicul îmbrăcat în șubă, la nasul lui mare și ascuțit și la barba lui de tătar, își zice că ar fi mai bine să aștepte până când acesta îi va permite intrarea. Gardianul îi dă un scaun și îl lasă să se așeze pe margine, în fața porții.

Acolo stă zile și ani în șir. Timp în care face nenumărate încercări de-a fi lăsat să intre, obosindu-l pe gardian cu solicitările sale. Adeseori acesta îi pune câteva scurte întrebări, despre locul de unde-a venit și multe altele, dar sunt genul de întrebări formale pe care ți le pune primarul sau politicianul, iar la sfârșit îi spune invariabil că deocamdată nu-l poate lăsa înăuntru.

Omul, care-și luase cu el o mulțime de lucruri pentru călătorie, cheltuiește totul, oricât de scump ar fi, pentru a obține bunăvoința gardianului. Acesta primește tot ce i se oferă, dar îi spune de fiecare dată: „Accept asta doar ca să nu crezi că nu ai făcut tot ce-ți stă în putință.”

De-a lungul anilor care se tot succed, omul îl observă aproape neîntrerupt pe gardian. Uită de ceilalți paznici, iar acesta i se pare singurul obstacol în calea intrării sale în domeniul legii. Blestemă circumstanțele nefericite – în primii ani cu glas tare și fără să țină cont de nimic, iar mai apoi, pe măsură ce îmbătrânește, bombănind pentru sine însuși. Începe să dea în mintea copiilor și, de vreme ce studiindu-l atâta vreme pe gardian a ajuns să-i cunoască până și puricii din gulerul șubei, se roagă chiar și ei să-l ajute să-l poată convinge pe acesta să-i acorde accesul dorit.

Într-un târziu, vederea îi slăbește așa de mult, că nu mai știe dacă lucrurile din jur chiar se întunecă sau doar ochii îi joacă feste. Dar reușește să distingă în întunericul de afară o lumină imaterială care răzbate prin poarta legii. De-acum nu mai are mult de trăit. Înainte să moară, își adună în minte toată experiența de până atunci într-o singură întrebare, pe care încă nu i-o pusese gardianului. Îi face semn să se apropie, deoarece nu-și mai poate ridica trupul înțepenit.

Gardianul e nevoit să se aplece considerabil până să ajungă în drept cu el, întrucât diferența de înălțime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Ce mai vrei să știi?” îl întreabă el. „Nu te mai saturi odată.” „Toată lumea vrea să ajungă la lege”, îi spune omul, „și atunci cum se face că în atâția amar de ani nimeni în afara mea nu ți-a cerut să-l lași înăuntru?” Paznicul vede că omul este deja pe moarte și, pentru a putea fi auzit, îi strigă la ureche: „Pe aici nimeni altcineva nu mai poate intra, deoarece poarta asta ți-era hărăzită doar ție. Acum mă duc să o închid.”