Biblia 2 – Zarurile au fost aruncate

A fost odată ca niciodată, cam prin 2018, o tentativă de a începe să comentez Biblia. În acel articol inaugural, m-am oprit asupra primului verset din Biblie, cu mențiunea că voi continua să comentez versetele următoare, după care n-am mai scris nimic pe tema asta. Dar iată că acum, după 5 ani de pauză¹Dumnezeu a făcut lumea în 6 zile; la noi lucrurile se mișcă mai greu.… sunt gata să revin asupra acelui prim verset. Pentru că încă mai avem de furcă cu el.

1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.

Mă întrebam în comentariul precedent din ce a creat Dumnezeu lumea. Aici există două posibilități. De vreme ce înainte de actul creației nu exista nimeni și nimic în afara lui Dumnezeu, care era singur, atât de singur încât chiar și ideea de singurătate riscă să-și piardă sensul, fie lumea a fost creată din nimic, fie, dacă principiul conform căruia nimic nu se creează și nimic nu se pierde ci totul se transformă se aplică și în domeniul meta-fizicii, lumea a fost creată chiar din Dumnezeu, care putea furniza singurul material disponibil pentru construcția indiferent a ce. Ultima ipoteză este în acord cu filosofiile indiene, care desemnează lumea nu prin cuvântul „creație”, ci prin cuvântul „manifestare”, considerând că Dumnezeu, inițial transcendent, se manifestă pe Sine însuși în procesul creației. Și da, există conceptul de Dumnezeu în hinduismul aparent politeist, dar despre asta altă dată, că acum comentăm Biblia.

Ideea că lumea provine din Dumnezeu are o implicație foarte interesantă, respectiv că tot ceea ce există este Dumnezeu. Sau, că nici acum nu există nimic în afara lui Dumnezeu. Asta sugerează că între situația de acum (Dumnezeu plus lumea cu tot ce implică ea) și situația de dinaintea genezei (Dumnezeu singur și nemanifestat) nu există vreo diferență profundă sau esențială – iar acesta este unul din motivele pentru care indienii mai numesc lumea curentă Maya sau iluzie.

Dar să lăsăm puțin deoparte aceste considerații foarte eterate și să trecem, în sfârșit, la o perspectivă ceva mai concretă asupra lumii, care să ne permită s-o apucăm de undeva. În primul rând, cum am putea numi această lume sau creație? Avem vreun cuvânt care să sumarizeze în limbajul comun tot ceea ce există și cu care să fie de acord atât creștinii cât și budiștii sau membrii unor alte religii, culte și confesiuni, dar și ateii? Ce cuvânt e suficient de mare cât să înglobeze totul?

O primă variantă am folosit-o deja: este vorba de cuvântul lume. Conform Wikipediei, lume provine de la latinescul lumen, din care a fost derivat și cuvântul lumină, putând desemna inițial tot ce e luminat (sub soare) și prin care se înțelege uneori întreaga creație divină. Dar lumea, inclusiv în Biblie, are și sensuri mai restrânse și mai sociale, putându-se referi la o mulțime de oameni sau la o parte a societății, cu normele și cutumele ei, ca în expresia gura lumii. Sau la toți oamenii de pe planetă.

Un cuvânt mai potrivit este poate universul. Iar un sinonim al lui este cosmosul. Nu știu vouă, dar mie cuvântul cosmos îmi sună a un fel de opus al lumii, ducându-mă cu gândul la tot ceea ce se află în afara planetei noastre, în spațiul cosmic, pe când universul cel puțin ne include și pe noi. Orișicum, cosmosul, ne spune Wikipedia, este chiar universul. Dar „folosirea cuvântului cosmos în locul cuvântului univers implică o privire asupra universului ca un sistem sau entitate complexă și ordonată; opusul haosului”. Și cu asta ajungem la o primă consecință importantă a versetului biblic aflat în discuție: creația sau universul este ceva ordonat.

Iar în acest context, când spun că universul este ordonat, nu mă refer doar la faptul că el evoluează pe baza anumitor legi precise, care îi trasează limitele și pe care le studiază științele moderne precum fizica sau astronomia, ci și la faptul că apariția universului are la bază o proiecție inteligentă, nefiind deci un joc al hazardului. Altfel spus, crearea unei lumi care a fost proiectată de către un arhitect conștient și inteligent (Dumnezeu), din propria lui inițiativă, exclude o așa-zisă lege a întâmplării care s-ar afla la baza ei, care ar fi declanșat scânteia inițială în cazul Big-Bangului sau care ar fi dus la apariția vieții. Căci, fie nu există Dumnezeu, și atunci putem presupune existența hazardului, fie există Dumnezeu, și atunci nu există întâmplare. Întâmplarea excluzând o execuție voluntară și un design rațional.

Ideea acestei ordini divine preexistente, care face ca universul sau creația să apară, să fie modelată și să evolueze în anumiți parametri bine trasați și nu aleatori, va fi sumarizată mult mai târziu, în Noul Testament, prin celebrele cuvinte care deschid Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” – unde Cuvântul desemnează Logosul divin creator, care, asemenea cuvintelor noastre obișnuite, ce dau nume obiectelor și structurează lumea în mintea noastră, va trasa un univers perfect ordonat și coerent în conștiința lui Dumnezeu, în care ne aflăm și astăzi. Diferența dintre conștiința noastră și cea divină fiind că în timp ce gândirea noastră este preponderent reflexivă, atunci când Dumnezeu se gândește la un obiect, are puterea să-l aducă la existență.²De fapt, și noi avem puterea asta, doar că într-o măsură mult mai mică. Pentru că, în fond, orice mașină pe care o construim, orice casă pe care o ridicăm sau orice haină pe care o confecționăm are la bază tot o proiecție inteligentă, o idee, un concept ce își are originea în conștiința noastră. Doar că la noi, după cum spuneam la început, lucrurile se mișcă mai greu…

Cum anume, o să vedem în comentariile următoare.